17 iulie 2018 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a făcut publică hotărârea în cauza Mangîr și alții c. Moldovei și Rusiei, cererea nr. 50157/06. Cauza se referă la detenția ilegală și maltratarea reclamanților în ”Republica Moldovenească Nistreană” (”rmn”). Reclamanții au fost acuzați de mass-media ”rmn” că sunt membri ai ”escadroanelor negre”, al căror scop era răpirea unor politicieni și a altor persoane incomode autorităților moldovenești. Curtea a constatat că Moldova și-a respectat obligațiile pozitive ce îi revin în temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului (Convenție), iar vinovată de încălcarea drepturilor reclamanților se face Federația Rusă.
În fapt
Reclamanții, Ștefan Mangîr, Vitalie Vasiliev, Igor Dațco, Constantin Condrea și Alexandru Pohila sunt cetățenii moldoveni care s-au născut în 1967, 1978, 1976, 1979 și, respectiv, 1964. Dl. Mangîr și dl Vasiliev locuiesc la Chișinău și Căușeni, în timp ce domnii Dațco, Condrea și Pohila locuiesc la Bender.
La 14 iunie 2006 ofițerii de poliție Mangîr, Vasiliev și Condrea au fost arestați la Tiraspol de către ”serviciile secrete” ale auto-proclamatei ”Republici Moldovenești Nistrene”, unde efectuau acțiuni de urmărire penală. În timpul arestului ei au reușit să sune la secția de poliție Bender.
Alți doi reclamanți, Dațco și Pohila, au venit la Tiraspol pentru a clarifica motivele arestării colegilor săi, însă au fost și ei arestați imediat.
Reclamanții au fost plasați la centrul de detenție preventivă din Tiraspol.
La 17 iunie 2006 ofițerii Pohila, Dațco și Vasiliev au fost eliberați, fără a li se oferi explicații de ce au fost arestați.
La 18 iunie 2006 ofițerul Mangîr a fost injectat cu o soluție necunoscută, care l-a menținut într-o stare de inconștiență pentru 4 zile. După eliberarea sa el a fost spitalizat pentru tratament la Spitalul Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, unde a fost diagnosticat, printre altele, cu contuzie.
La 20 iunie 2006 ”Judecătoria Tiraspol” a emis un mandat de arest pe numele ofițerului Mangîr pentru 30 zile. La 23 iunie 2006 autoritățile ”rmn” i-au eliberat pe Mangîr și Condrea. Șeful ”serviciilor secrete ale rmn” a declarat într-un interviu că ofițerii au fost eliberați după ce autoritățile din Rusia au dat asigurări că autoritățile din Moldova nu vor ”răpi oameni” în ”rmn”.
Reclamanții au fost acuzați de către mass-media din ”rmn” ca fiind parte a „escadrilelor negre” create în scopul răpirii politicienilor și a altor persoane care cauzează „neplăceri” autorităților moldovenești. Potrivit reclamanților, pe parcursul detenției dânșii au fost interogați de ”serviciile secrete nistrene” și forțați să declare că la Tiraspol ei au încercat să răpească politicieni din ”rmn”. Ofițerii Pohila, Dațco și Vasiliev au fost bătuți la tălpile picioarelor și amenințați
cu asasinarea membrilor familiei, de asemenea că vor fi transferați cu alți criminali unde vor fi maltratați sau chiar omorâți.
Ofițerul Condrea a fost ținut în așa-numita poziție „agățare Palestiniană” pentru mai mult de 7 ore, fiind ulterior scos din celulă fără conștiință. Reclamanților le-a fost refuzată asistența medicală.
Reclamanții au descris și condițiile proaste de detenție în care au fost deținuți. Celulele erau în subsol și nu aveau acces la lumina naturală. În absența ventilației și din cauza supraaglomerării, era dificil de respirat.
Pe perioada detenției, reclamanții nu au efectuat niciun exercițiu zilnic și nu au avut acces la duș; nu puteau primi colete de la rudele lor, nu aveau lenjerie de pat și nu li se permitea să fie văzuți de medici.
După eliberarea reclamanților, autoritățile moldovenești au inițiat două serii de proceduri penale privind detenția ilegală și pretinsa maltratare în timpul detenției. Cu toate acestea, câțiva ani mai târziu, ancheta a fost întreruptă.
Reclamanții au fost, de asemenea, supuși unor controale medicale, care nu au constatat urme de violență pe corpul lor. Doar un singur reclamant, Ștefan Mangîr, a fost diagnosticat cu contuziei.
În fața Curții reclamanții s-au plâns de arestarea și de detenția lor în temeiul Articolului 5 §§ 1 (c), 3 și 4 (dreptul la libertate și securitate / dreptul la judecată într-un termen rezonabil sau eliberarea în cursul procesului / dreptul la o hotărâre legală a detenției decisă rapid de o instanță). Bazându-se pe Articolul 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante), s-au plâns de maltratare, condițiile de detenție, cum ar fi lipsa de lumină naturală și supraaglomerarea, și că nu li s-a acordat asistența medicală necesară. Reclamanții au formulat, de asemenea, o plângere în temeiul Articolului 13 (dreptul la o cale de atac efectivă), coroborat cu Articolul 3 și cu Articolul 5.
Decizia Curții
Jurisdicția
În ceea ce privește Republica Moldova, Curtea a constatat că, în Ilascu și alții, Catan și alții și Mozer, deși Moldova a avut nici un control efectiv asupra regiunii transnistrene, reieșind din faptul că Moldova fiind un stat teritorial, persoanele din acest teritoriu intră în jurisdicția sa. Cu toate acestea, obligația sa, în temeiul Articolului 1 din Convenție, de a asigura tuturor persoanelor din jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în Convenție s-a limitat la luarea măsurilor diplomatice, economice, judiciare și de altă natură, care ar fi în puterea sa în conformitate cu dreptul internațional. Obligațiile Republicii Moldova în conformitate cu Articolul 1 din Convenție fiind obligații pozitive.
Curtea nu vede nici un motiv pentru a distinge această cauză de cauzele menționate mai sus. Prin urmare, Curtea a constatat că Republica Moldova este competentă în sensul Articolului 1 al Convenției, însă responsabilitatea acesteia pentru faptele contestate trebuie evaluată în lumina obligațiilor pozitive menționate mai sus (a se vedea Hotărârea Ilașcu și alții, § 335).
În ceea ce privește Federația Rusă, Curtea a notat că la Ilașcu și alții a constatat că Federația Rusă a contribuit atât militar cât și politic la crearea unui regim separatist în regiunea transnistreană în perioada 1991-1992 (a se vedea Ilașcu și alții , citată mai sus, § 382). Curtea a constatat, de asemenea, în cazurile ulterioare referitoare la regiunea transnistreană că până în iulie 2010 ”rmn” nu a reușit decât să continue să existe și să reziste eforturilor moldovenești și internaționale de a rezolva conflictul și de a aduce democrația și statul de drept (a se vedea Hotărârea Ivanțoc și alții, §§ 116-20; Catan și alții, §§ 121-22 și Mozer, §§ 108 și 110 ). Prin urmare, Curtea a concluzionat în cauza Mozer, că ”rmn” este la un nivel înalt de dependență de sprijinul oferit de Federația Rusă, un indiciu puternic că Rusia exercită un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților ”rmn” și că, prin urmare, reclamanții intră sub jurisdicția Rusiei în temeiul Articolului 1 din Convenție (a se vedea Mozer, §§ 110-11).
Astfel, reclamanții din prezenta cauză au intrat în jurisdicția Federației Ruse în temeiul Articolului 1 din Convenție.
Articolul 5
Reclamanții s-au plâns că nici arestarea, nici detenția lor nu au fost dispuse și efectuate în conformitate cu o procedură prevăzută de lege, așa cum prevede Articolul 5 § 1 al Convenției.
În cauza Mozer, Curtea a considerat că, până în 2010, în regiunea transnistreană nu a existat un sistem care să reflecte o tradiție judiciară compatibilă cu Convenția. Prin urmare, că ”instanțele de judecată din rmn” și, implicit, orice altă ”autoritate din rmn”, nu putea dispune ”arestul sau detenție legală” a reclamantului, în sensul Articolului 5 § 1 din Convenție. În consecință, detenția reclamanților în baza dispozițiilor ”instanțelor din rmn” a fost ilegală în sensul acestui Articol. În absența unor informații noi contrare, Curtea a considerat că constatările din Mozer rămân valabile în ceea ce privește perioada la care se referă acest caz. Prin urmare, ea a considerat că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție.
În continuare, Curtea urma să stabilească dacă Republica Moldova și-a îndeplinit obligația pozitivă de a lua măsuri adecvate și suficiente pentru a asigura drepturile reclamanților în temeiul articolului 5 § 1 al Convenției. În cauza Mozer, Curtea a afirmat că obligațiile pozitive ale Republicii Moldova se referă atât la măsurile necesare pentru restabilirea controlului asupra teritoriului transnistrean, ca expresie a jurisdicției sale, cât și la măsurile de asigurare a respectării drepturilor individuale ale reclamanților (a se vedea Mozer, § 151).
În ceea ce privește primul aspect al obligației Moldovei de a restabili controlul, Curtea a constatat în cauza Mozer că, de la începutul ostilităților din 1991-1992 până în iulie 2010, Moldova a luat toate măsurile în puterea sa (Mozer, § 152). Dat fiind că evenimentele în cauză au avut loc în interiorul acestei perioade, Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o altă concluzie.
În ceea ce privește a doua parte a obligațiilor pozitive, și anume asigurarea respectării drepturilor reclamanților, Curtea a notat că autoritățile moldovenești au depus eforturi pentru asigurarea drepturilor reclamanților. În special, a fost inițiată o investigație penală în ceea ce privește detenția reclamanților de către autoritățile ”rmn”.
În lumina celor de mai sus, Curtea a concluzionat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive față de reclamanți și a constatat că nu a avut loc violarea Articolului 5 § 1 al Convenției din partea sa. Din aceleași motive, Curtea constată că Republica Moldova nu a încălcat Articolul 5 §§ 3 și 4 din Convenției.
În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit că aceasta a exercitat un control efectiv asupra ”rmn” în timpul perioadei în cauză. În lumina acestei concluzii și în conformitate cu jurisprudența sa, nu este necesar să se stabilească dacă Rusia exercita un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate (a se vedea Mozer, § 157). În virtutea continuării sprijinului său militar, economic și politic pentru ”rmn”, fără de care acesta din urmă nu ar putea supraviețui altfel, responsabilitatea Rusiei în temeiul Convenției este angajată în ceea ce privește încălcarea drepturilor reclamanților.
În concluzie, după ce a constatat că detenția reclamanților a fost ilegală în temeiul Articolului 5 § 1 al Convenției, Curtea a constatat că Federația Rusă a încălcat această dispoziție. Totodată, nu a considerat necesară examinarea separată a plângerilor formulate de reclamanți în temeiul Articolului 5 §§ 3 și 4 din Convenție în ceea ce privește Rusia.
Articolul 3
Reclamanții s-au plâns, în temeiul Articolului 3 din Convenție, că au fost supuși maltratării în timpul detenției. Cu toate acestea, numai dl Mangîr a prezentat dovezi medicale dovedind că a fost diagnosticat cu contuzie după eliberarea sa din detenție. Prin urmare, Curtea a considerat că această parte a plângerii în temeiul Articolului 3, în ceea ce privește ceilalți patru reclamanți, este în mod vădit nefondată.
Reclamanții s-au mai plâns că nu au primit îngrijiri medicale adecvate în detenție. Cu toate acestea, Curtea a notat că niciunul dintre reclamanți nu a adus dovezi că a avut nevoie de îngrijiri medicale urgente în timpul detenției, respingând această parte a cererii ca nefondată.
Curtea a admis și restul plângerii în temeiul Articolului 3 din Convenție, și anume părțile referitoare la condițiile materiale de detenție ale tuturor celor cinci reclamanți și la relele tratamente aplicate domnului Mangîr.
În speță, Curtea notează că guvernele pârâte nu au comentat descrierea de către reclamanți a condițiilor de detenție. Cu toate acestea, Curtea a examinat deja condițiile materiale de detenție în instituțiile din ”rmn” în cauza Mozer (§ 181), cu referințe suplimentare, în special la vizitele în regiune ale Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Raportorul Special al Națiunilor Unite privind tortura și alte tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, și a constatat o încălcare a Articolului 3 al Convenției din cauza condițiilor inumane de detenție. Curtea a notat că vizita raportorului special a avut loc în iulie 2008 – adică după momentul în care reclamanții se aflau în detenție. Astfel, Curtea a considerat că a stabilit că condițiile detenției reclamanților au reprezentat un tratament inuman și degradant în sensul Articolului 3 din Convenţie.
În ceea ce privește maltratarea domnului Mangîr, în cazul în care o persoană este luată în custodia poliției în stare bună de sănătate, dar este considerată a fi vătămată în momentul eliberării, statul trebuie să furnizeze o explicație plauzibilă cu privire la modul în care aceste leziuni au fost cauzate, în caz contrar apărând o problemă clară de încălcare a Articolului 3 din Convenție.
Având în vedere dovezile medicale potrivit cărora reclamantul a suferit o contuzie și a lipsei unei explicații plauzibile cu privire la modul în care a fost cauzat prejudiciul, Curtea a constatat că reclamantul a fost supus unui tratament contrar Articolului 3 din Convenție.
Din aceleași motive care le-a făcut în cadrul examinării plângerii în temeiul Articolului 5 din Convenției, Curtea a declarat că nu a avut loc o violare a Articolului 3 de către Republica Moldova. Pentru aceleași motive ca și cele enunțate în același context, Curtea a constatat o încălcare a acestor prevederi de către Federația Rusă.
Articolul 13
Reclamanții au susținut că nu au avut niciun mijloc de a-și exercita drepturile în fața acțiunilor autorităților ”rmn” și că guvernele pârâte nu au indicat niciun remediu pe care ar fi trebuit să-l epuizeze.
Curtea a observat că plângerile reclamanților, în temeiul Articolului 3 din Convenție, referitoare la condițiile detenției și maltratării domnului Mangîr, au fost contestabile. Cu toate acestea, în ceea ce privește plângerea reclamanților în temeiul Articolului 5 § 1 din Convenție, Curtea a observat că Articolul 5 § 4 este lex specialis în legătură cu Articolul 13 și a reamintit că, în ceea ce privește Federația Rusă, este necesar să se examineze separat această plângere, având în vedere circumstanțele cauzei.
În consecință, Curtea a decis să examineze numai dacă reclamanții aveau la dispoziție o cale de atac internă în ceea ce privește plângerile lor în temeiul Articolului 3 din Convenție.
Curtea a concluzionat că reclamanții nu au avut o cale de atac efectivă în ceea ce privește plângerile lor în temeiul Articolului 3 din Convenție. În consecință, Curtea urma să decidă dacă orice încălcare a Articolului 13 poate fi atribuită oricărui stat pârât.
În ceea ce privește responsabilitatea Moldovei, Curtea a reamintit că a constatat că „căile de atac” pe care acest stat trebuie să le ofere reclamanților au constat în faptul că le-a permis să informeze autoritățile moldovenești despre detaliile situației lor și să fie informați despre diferitele acțiuni legale și diplomatice luate de aceste autorități (Mozer, § 214). În Mozer, sa ajuns, printre altele, la concluzia că Moldova a pus la dispoziția reclamantului proceduri proporționale cu capacitatea sa limitată de a proteja drepturile reclamantului și că și-a îndeplinit astfel obligațiile pozitive (§ 216). În cazul de față, Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită. Prin urmare, constată că nu a avut loc o violare a Articolului 13 din Convenție de către Moldova.
În ceea ce privește responsabilitatea Federației Ruse, din aceleași motive ca cele date în ceea ce privește plângerea în temeiul Articolului 5 § 1 din Convenție și în absența oricărei sesizări din partea Guvernul rus cu privire la orice căi de atac disponibile pentru reclamanți, Curtea a concluzionat că Federația Rusă a încălcat Articolul 13 din Convenție, coroborat cu Articolul 3.
Statisfacție echitabilă
Domnul Mangîr și domnul Condrea au pretins câte 25.000 Euro fiecare cu titlu de prejudiciu moral, iar restul reclamanților au pretins câte 15.000 Euro fiecare. Reclamanții au pretins, de asemenea, 3.000 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.
Curtea a acordat cu titlu de prejudiciu moral 25.000 Euro domnului Mangîr, 20.000 Euro domnului Condrea și câte 15.000 Euro pentru fiecare dintre ceilalți reclamanți. Curtea a acordat suma de 3.000 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli. Toate sumele acordate urmează a fi achitate de către Federația Rusă.
În fața Curții reclamanții au fost reprezentați de către A. Bivol, avocat din Chișinău.
