La data de 16 februarie 2021 Curtea a făcut publice hotărârile Ialtexgal Aurica S.A. c. Moldovei, Nord Universal S.R.L. c. Moldovei, Caraman c. Moldovei și Dronic c. Moldovei

***

Cauza Ialtexgal Aurica S.A. c. Moldovei, cererea nr. 16000/10În fața Curții compania reclamantă s-a plâns de durata excesivă a procedurilor judiciare naționale pe marginea unui litigiu cu o altă companie privată.Curtea a constatat, în unanimitate violarea Articolului 6 § 1 din Convenție, durata excesivă a procedurilor.Ea a notat că instanțele naționale au acordat companiei reclamante echivalentul sumei de 329 Euro în calitate de prejudiciu moral pentru o durată a procedurilor judiciare naționale mai mare de 6 ani. Suma respectivă a fost apreciată ca fiind considerabil mai mică decât sumele acordate de Curte în cauzele unde a fost constatată violarea Articolului 6 § 1 din Convenție, spre exemplu Cravcenco c. Moldovei, cererea nr. 13012/02, para. 70, 15 ianuarie 2008, unde Curtea a acordat 3,000 Euro pentru durata excesivă a procedurilor ce a depășit 9 ani.Curtea a acordat companiei reclamante suma de 500 Euro cu titlu de prejudiciu moral.

***

Cauza Nord Universal S.R.L. c. Moldovei, cererea nr. 29096/06Printr-o decizie din 29 aprilie 2005, Inspectoratul Fiscal de Stat a obligat compania reclamantă să plătească statului, printre altele, 11.760 MDL (722 EUR) taxa pe valoarea adăugată neplătită, 1.319 MDL (81 EUR la aceeași rată) dobânzi și 3.984 MDL (245 EUR) amendă. Autoritatea fiscală a invocat faptul că compania reclamantă a micşorat T.V.A. către plata la buget, în baza unei facturi false emise de către compania L.Compania reclamantă a înaintat o acțiune contestând legalitatea decizii fiscului, susținând că este un contribuabil de bună-credință și că vina este imputabilă furnizorului său, companiei L.Printr-o hotărâre din 27 octombrie 2005, după audierea părților în ședință publică, Curtea de Apel Chișinău a respins acțiunea ca neîntemeiată, menționând că o factură fiscală falsă, emisă de un furnizor, nu a dat dreptul la deducerile operate de compania reclamantă.La data de 10 noiembrie 2005, compania reclamantă a înaintat recurs, invocând caracterul ilegal a raportului de expertiză care a stabilit falsul și a susținut că acest raport nu poate fi acceptat ca probă. De asemenea, ea s-a plâns că nu a putut posibilitate de a formula întrebări experților. În final, s-a reiterat argumentele invocate în fața primei instanțe.Printr-o decizie din 11 ianuarie 2006, Curtea Supremă a respins recursul ca nefondat. S-a menționat că audiat reprezentantul autorității fiscale. De asemenea, s-a precizat că compania reclamantă, deși a fost citată în mod corespunzător, nu s-a prezentat la ședință. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că falsul a fost demonstrat prin raportul de expertiză.Compania reclamantă a invocat nu a fost înştiinţată despre data, ora şi locul examinării cererii de recurs.Invocând Articolul 6 § 1 din Convenție, dreptul la un proces echitabil, compania reclamantă s-a plâns de lipsa citării pentru ședința de la Curtea Supremă de Justiție.Curtea a constatat în unanimitate violarea Articolul 6 § 1 din Convenție, dreptul la un proces echitabil.Ea a menționat că Curtea Supremă de Justiție, ca instanță de recurs, avea competență deplină de a examina chestiuni de fapt și de drept. Curtea a observat că compania reclamantă a inovat un nou motiv în fața acestei instanțe, inadmisibilitatea probelor principale, și anume raportul expertului care a stabilit falsul facturii. S-a notat că, spre deosebire de prima instanță, Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat în mod expres asupra acestor probe decisive și că aceasta din urmă a efectuat astfel o nouă analiză a faptelor. Curtea a acordat, de asemenea, importanță faptului că, ajungând la concluziile sale, Curtea Supremă de Justiție a audiat partea adversă. În aceste condiții, s-a considerat că Înalta Curte nu ar putea, din motive de echitate procesuală, să decidă întrebările ridicate în fața sa fără să audieze în persoană reprezentantul companiei reclamante (pentru comparație Ziliberberg c. Moldovei, nr. 61821/00, § 41, 1 și Russu c. Moldovei, citat mai sus, § 27).Curtea a acordat companiei reclamante suma de 3600 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 1100 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.În fața Curții compania reclamantă a fost reprezentată de V. Zama, avocat din Chişinău.***Cauza Caraman c. Moldovei, cererea nr. 49937/08În 1990, autoritățile locale din Chișinău au alocat reclamanților locuință socială și le-au eliberat un bon de repartiție.Printr-o decizie din 15 octombrie 1998, autoritățile locale din Chișinău le-a alocat altă locuință socială și a abrogat decizia din 1990. Ulterior, reclamanților li s-a acordat un bon de repartiție pentru noua locuință.La data de 23 martie 2000, Consiliul municipal Chișinău a anulat decizia din 1998 pe motiv că în mai 1998 cea de a doua locuință a fost deja transmisă în proprietatea Băncii V.În 2001, o persoană, S., a dobândit dreptul de proprietate asupra primei locuințe.La data de 23 ianuarie 2002, primăria a înaintat o acțiune împotriva reclamanților și S., pentru a obține anularea celui bon de repartiție, evacuarea reclamanților din cea de-a doua locuință și anularea dreptului de proprietate a lui S. în privința primei locuințe, precum și evacuarea din această locuință în vederea instalării reclamanților în acest spațiu locativ.Ulterior, Banca V., de asemenea, a înaintat o acțiune pentru evacuarea reclamanților din cea de a doua locuință. La rândul său, S. a formulat o cerere reconvențională pentru anularea primului ordin de distribuție, susținând că este cumpărător de bună-credință.Printr-o hotărâre din 17 iulie 2006, judecătoria Rîșcani (Chișinău) a admis parțial acțiunea primăriei, a anulat cel de al doilea bon de repartiție și a evacuat reclamanții din a doua locuință. În același timp, ea a confirmat dreptul lui S. de a deține prima locuință și a refuzat să îl evacueze. În cele din urmă, instanța a admis integral acțiunea lui S. și a anulat primul bon de repartiție.Reclamanții au declarat apel, susținând că acțiunea primăriei este tardivă din cauza nerespectării termenului de trei ani prevăzut la articolul 51 din Codul cu privire la locuințe. Aceștia au susținut, de asemenea, că, în temeiul articolului 104 alin. 2 din codul respectiv, ei puteau fi evacuați doar dacă li s-ar oferi o locuință alternativă.Printr-o decizie din 21 iunie 2007, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul ca nefundat, ea nu s-a pronunțat cu privire la excepția de tardivitate invocat de reclamanți. Ea a considerat că articolul 104 alin. 2 din Codul cu privire la locuințe nu putea fi aplicat pe motiv că prima locuință nu era liberă și că autoritățile locale nu dispuneau de locuință alternativă.Reclamanții au depus un recurs la Curtea Supremă de Justiție, în care și-au reiterat argumentele.La data de 27 februarie 2008, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul și a menținut soluțiile judecătorești anterioare.Curtea a constatat, în unanimitate, violarea Articolul 6 § 1 din Convenție, dreptul la un proces echitabil.Curtea a observat, cu titlu principal, că având în vedere circumstanțele cauzei, respectarea termenului de prescripție a fost una din chestiunile esențiale care trebuiau să fie soluționate de instanțele naționale și că această chestiune avea o impact decisiv asupra finalității cauzei (pentru comparație Ruiz Torija c. Spaniei, 9 decembrie 1994, § 30). Dacă instanțele ar fi constatat că acest argument este întemeiat, ele urmau să respingă acțiunea înaintată de primărie împotriva reclamanților. În acest sens, ea a reamintit că respectarea cerinţelor cu privire la admisibilitate constituie un aspect important al dreptului la un proces echitabil (Dacia SRL c. Moldovei, nr. 3052/04, § 75, 18 martie 2008, și Nichifor c. Republica Moldova, nr. 52205/10, § 28, 20 septembrie 2016).Prin urmare, Curtea a considerat că argumentul reclamanților potrivit căruia acțiunea a fost tardivă a necesitat un răspuns specific și explicit. Cu toate acestea, instanțele naționale nu au reușit să realizeze acest exercițiu și că a fost imposibil de a cunoaște dacă au neglijat pur și simplu acest motiv sau au dorit să îl respingă și, în acest din urmă caz, din ce motive (pentru comparație Ruiz Torija, citat mai sus, § 30, Lebedinschi v. Republica Moldova, nr. 41971/11, § 35, 16 iunie 2015, Nichifor împotriva Republicii Moldova, nr. 52205/10, § 30, 20 septembrie 2016 și Covalenco împotriva Republicii Moldova, nr. 72164/14, § 26, 16 iunie 2020).Curtea a acordat reclamanților suma de 3,600 Euro cu titlu de prejudiciu moral.În fața Curții reclamanții au fost reprezentați de V. Gandrabur, avocat.***Cauza Dronic c. Moldovei, cererea nr. 49937/08Reclamantul a obținut, la 09 decembrie 1999, o hotărâre judecătorească favorabilă de restituire a casei confiscate de la părinții reclamantului de către autoritățile sovietice.Ulterior reclamantul a cerut executarea hotărârii din 09 decembrie 1999. Având în vedere că în casa respectivă locuiau 2 familii, reclamantul a intentat o acțiune privind evacuarea acestora. Prin decizia din 16 iulie 2002 s-au menținut hotărârile judecătorești privind evacuarea familiilor respective din casă, specificându-se că evacuarea urma să aibă loc doar după acordarea unei locuințe alternative acestor familii.În fața Curții reclamantul s-a plâns de neexecutarea hotărârii judecătorești definitive și favorabile acestuia, invocând încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție, dreptul la un proces echitabil, și Articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție, respectul dreptului de proprietate.Curtea a constatat, în unanimitate, violarea Articolului 6 § 1 din Convenție, dreptul la un proces echitabil, și Articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție, protecția proprietății.Curtea a reiterat poziția, exprimată cu numeroase ocazii pe cazurile de neexecutare, conform căreia imposibilitatea unui creditor de a pune în executare în totalitate și într-un termen rezonabil, o hotărâre pronunțată în favoarea sa constituie o încălcare a „dreptului la instanță” consacrat de Articolul 6 § 1 al Convenției, precum și la dreptul la protecția proprietății garantat de Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. (Prodan, citată mai sus, §§ 56 și 62).Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea nu a văzut niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în prezenta cauză. În consecință, ea a considerat că a existat o violare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza neexecutării de către autorități, într-un termen rezonabil, a hotărârii definitive favorabilă reclamantului.Curtea a acordat companiei reclamante suma de 3600 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 1000 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

 La data de 09 februarie 2021 Curtea a pronunțat hotărârea în cauza Veronica Ciobanu c. Moldovei, cererea nr. 69829/11.***Articolul 1 • Jurisdicția Republicii Moldova • Minor moldovean, în tabăra de vară din România, sub controlul și autoritatea oficialilor moldoveni care trebuiau să exercite misiunea oficială mandatată de către Ministerul Tineretului și Sportului din MoldovaArticolul 2 (sub aspect procedural) • Anchetă penală ineficientă și lipsa unei căi de atac civile eficiente care ar putea stabili faptele și eventualele responsabilități pentru deces prin înecare a copilului minor***În această cauză reclamantul este Veronica Ciobanu, născută în 1974, din Strășeni.În baza unui acord între Guvernul României și Ministerul Tineretului și Sportului din Republica Moldova („Ministerul”), o sută optzeci de tineri moldoveni, inclusiv fiul reclamantului, au stat în perioada 5 și 12 iulie 2010 într-un tabără de vară situată în Sulina (România), pe litoralul Mării Negre. În conformitate cu decizia ministrului din 1 iulie 2010, grupul de tineri a fost supravegheat de trei angajați ai ministerului care au fost numiți responsabili de grup.În perioada de referință, fiul reclamantului avea cincisprezece ani.La 9 iulie 2010, în jurul orei 15:00, fiul reclamantului și alți patru tineri, dintre care trei deja erau majori, s-au îndepărtat de plaja prevazută special pentru înot și au intrat în porțiunea din apă care era conectată cu un canal, care leagă râul Dunărea cu marea. Fiul reclamantului a fost luat de curenți și acesta s-a înecat. Corpul său nu a fost găsit.Investigația realizată de către autoritățile moldoveneLa data de 15 septembrie 2010, procuratura din Republica Moldova a inițiat o anchetă penală pentru neglijență în serviciu care a cauzat decesul unei persoane (articolul 329 § 2 litera (a) din Codul penal).La data de 6 decembrie 2010, procurorul responsabil de caz i-a recunoscut pe cei trei angajați ai ministerului sus-menționați ca bănuiți.Prin ordonanța din 4 martie 2011, s-a decis încetarea urmăririi penale împotriva lor. S-a menționat că, în conformitate cu prevederile regulamentului taberei de vară - adoptat de autoritățile române și aduse în atenția liderilor grupului la sosirea lor în Sulina - scăldatul a fost autorizat numai în locuri special echipate, în prezența și sub supravegherea liderilor grupului și numai atunci când semnalizatorii și salvamarii plajei permit acest lucru. Procurorul a mai indicat că cei trei angajați ai ministerului au declarat că nu primiseră nici o instrucțiune cu privire la îndatoririle sau sarcinile pe care trebuiau să le îndeplinească în tabăra de vară. În același timp, el a menționat că subiectul infracțiunii prevăzute la articolul 329 din Codul penal este „persoană cu funcție de răspundere”, pe care cei trei angajați nu o dețineau în cadrul ministerului și că nici un act normativ național nu le impune obligația de a asigura integritatea fizică a minorilor.La data de 20 aprilie 2011, reclamantul a contestat această ordonanță în fața procurorului ierarhic, susținând în special că cei trei angajați ai ministerului și-au încălcat obligațiile de serviciu. La data de 04 mai 2011 procurorul ierarhic superior a menținut în vigoare ordonanța din 04 martie 2011; iar la data de 07 iulie 2011 un judecător de instrucție a respins plângerea reclamantului și a menținut ordonanța respectivă.Între timp, la data de 15 iunie 2011, procurorul responsabil de caz adoptat o ordonanță de încetare a cauzei în privința decesului fiului reclamantului. El a menționat, în special, declarațiile celor patru tineri care au intrat în apă în același timp cu aceștia, potrivit cărora: cei cinci tineri au fost purtați rapid de curent; doi dintre ei încercaseră fără succes să-l salveze pe fiul reclamantului, care nu putea înota; în timpul șederii lor în tabăra de vară, li s-a reamintit în permanență regulile de conduită pe plajă, inclusiv interdicția de a înota în locuri neautorizate. El a mai raportat că, conform declarațiilor ministrului moldovean al tineretului și sportului, nu existau reglementări moldovenești pentru situații precum cele din prezentul caz, dar că tabăra de vară românească în cauză avea, ea, un regulament intern. Procurorul a mai menționat că, potrivit informațiilor furnizate de autoritățile române, doi dintre cei trei angajați ai ministerului care fuseseră numiți ca șefi de grup au luat act, contra semnătură, de regulamentul taberei de vacanță. El a reamintit, de asemenea, concluziile la care sa ajuns în ordonanța din 4 martie 2011. Acesta a concluzionat că organizarea șederii pentru tineri a avut loc „în strictă conformitate” cu legislația în vigoare și că, în ceea ce privește acțiunile celor trei angajați ai ministerului, nu erau întrunite elementele constitutive a infracțiunii. În cele din urmă, procurorul a adăugat că decesul a avut loc din cauza neglijenței fiului reclamantului, care nu a respectat prevederile regulamentului taberei de vacanță referitoare la înot, pe care îl cunoștea. Ordonanța respectivă a fost menținută de procurorul ierarhic superior și de judecătorul de instrucție.Investigația realizată de către autoritățile româneLa data de 15 iunie 2013, parchetul român a decis să nu fie deschise proceduri penale în legătură cu moartea fiului reclamantului, s-a considerat că nu există dovezi care să indice că a fost comis un act de natură penală.Prin ordonanța din 13 august 2013, procurorul ierarhic superior, la plângerea reclamantului, a clasat ordonanța din 15 iunie 2013 și a dispus continuarea investigațiilor. S-a subliniat necesitatea identificării celor care aveau obligația de a supraveghea copiii, în special cei care urmau să supravegheze scăldatul copiilor în ziua tragediei. Curtea nu a fost informată cu privire la finalitatea acestor proceduri.Curtea a constatat existența legăturii jurisdicționale a Moldovei, articolul 1 din Convenție, în raport cu obligațiile procedurale în baza articolului 2 din Convenție. Ea a observat că șederea fiului reclamantului în tabăra din România a fost organizată de Ministerul Tineretului și Sportului din Moldova. De asemenea, ea a notat că acest minister a numit trei dintre angajații săi în calitate de conducători de grup pentru a supraveghea tinerii moldoveni trimiși pe coasta României. În plus, nu reiese din dosar că oficialii români au fost implicați în supravegherea tinerilor moldoveni. În aceste condiții, se s-a putut concluziona doar că, în timpul șederii sale în România, fiul reclamantei, minor în perioada de referință, se afla sub controlul și autoritatea oficialilor moldoveni. În plus, ea a notat că evenimentul tragic a avut loc în timp ce aceștia din urmă trebuiau să-și exercite misiunea oficială pentru care fuseseră mandatați de ministerul în cauză (a se vedea, a contrario, Makuchyan și Minasyan, § 111).În fața Curții, reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului la viață al fiului său, ca urmare a înecării acestuia în tabăra de vară din Sulina (România) și lipsa unei investigații eficiente în acest sens.Curtea a constatat, în unanimitate, violarea articolului 2 din Convenție, dreptul la viață, sub aspect procedural. Ea a observat că autoritățile naționale din Moldova au inițiat investigația prompt, au audiat martori, inclusiv martori oculari. În special, investigația a stabilit circumstanțele care au avut loc cu puțin înainte de moartea fiului reclamantului, și anume momentul în care grupul de tineri a decis să meargă să înoate într-un loc neautorizat și evenimentul tragic. De asemenea, Curtea a luat act de constatarea procurorului responsabil de caz că organizarea șederii tinerilor a avut loc „în strictă conformitate” cu legea. Cu toate acestea, investigațiile nu venit cu o clarificare certă cu privire la existența unei supravegheri adecvate a copiilor pe plajă în momentul tragediei.Curtea a considerat că unul dintre elementele cheie din speță a fost dacă copiii, inclusiv fiul reclamantului, au făcut au avut parte de o supraveghere adecvată în timpul scăldării lor, pentru a minimiza riscul de înec. Cu toate acestea, investigația efectuată de autoritățile moldovenești nu a stabilit cine urma să supravegheze copiii în ziua tragediei sau dacă în acel moment cei trei angajați ai ministerului erau prezenți pe plajă. Mai mult, necesitatea de a stabili persoanele care erau responsabile de supravegherea copiilor a fost subliniată de parchetul român. De asemenea, organul urmărire penală din Moldova nu a reușit să elucideze eventualitatea ca fiul reclamantului să nu fi respectat o indicație directă din partea funcționarilor care ar trebui să-l monitorizeze.Curtea nu a omis din vedere faptul că evenimentele au avut loc în România și că, în consecință, autoritățile moldovenești ar putea întâmpina anumite obstacole în realizarea investigației. Cu toate acestea, ea a subliniat faptul că șederea copiilor în această țară a fost organizată de Ministerul Tineretului și Sportului din Republica Moldova, că cei trei angajați ai ministerului implicat erau și cetățeni moldoveni, și că nimic nu a împiedicat cu adevărat organul de urmărire penală a Republicii Moldova să clarifice chestiunile menționate anterior. În pofida acestui fapt, procuratura moldovenească s-a mulțumit să constate că articolul 329 din Codul penal care sancționează infracțiunea de neglijență la serviciu nu se aplică celor trei angajați în cauză.În concluzie, Curtea a considerat că investigația penală efectuată de autoritățile moldovenești nu a fost amănunțită și că, prin urmare, nu a îndeplinit obligația procedurală care decurge din Articolul 2 al Convenției.În același timp, Curtea a reamintit că, în cazurile în care ingerința în dreptul la viață nu este intenționată și în care nu există suspiciuni în acest sens, articolul 2 din Convenție nu impune neapărat un remediu penal. În astfel de cazuri, statul pârât își poate îndeplini obligația pozitivă în temeiul articolului 2 din Convenție prin stabilirea unei căi de atac civile, fie izolat, fie în combinație cu o cale de penală, care face posibilă stabilirea răspunderii persoanelor în cauză și reparații civile adecvate (Calvelli și Ciglio c. Italiei [MC], nr. 32967/96, § 51, Anna Todorova c. Bulgariei, nr. 23302/03, § 73, și Nicolae Virgiliu Tănase, § 159). Având în vedere, totuși, circumstanțele prezentei cauze și elementele de care avea cunoștință, Curtea nu a fost în măsură să constate că reclamantul avea la dispoziție un remediu de natură civilă, eficient, care i-ar fi permis să considere nemulțumirile sale.Prin urmare, Curtea a constatat că sistemul juridic moldovenesc aplicat în prezenta speță nu i-a permis statului pârât să își respecte obligația procedurală care reiese din articolul 2 al Convenției.În ceea ce privește aspectul de fond al acestui articol, Curtea a reamintit că cererea nu a fost îndreptată împotriva României. Prin urmare, ea nu a examinat dacă plaja a fost amenajată în conformitate cu standardele de siguranță care se impuneau sau cu privire la eventuala răspundere a salvamarilor români.​​Pe de altă parte, în ceea ce privește responsabilitatea autorităților moldovenești, Curtea nu a fost în măsură să stabilească dacă aceștia știau sau ar fi trebuit să știe, la acel moment, că viața fiului reclamantului a fost amenințată într-un mod real și imediat, și că nu au luat, în cadrul capacităților sale, măsurile care, dintr-un punct de vedere rezonabil, ar fi, fără îndoială, atenuat sau chiar împiedicat acest risc (Fernandes de Oliveira c. Portugaliei [MC], nr. 78103/14, §§ 109-112, și Nicolae Virgiliu Tănase, § 136). Cu toate acestea, s-a subliniat că această imposibilitate provine în mare parte din lipsa unei investigații amănunțite și eficiente din partea autorităților moldovenești în privința circumstanțelor decesului fiului reclamantului (San Argimiro Isasa c. Spaniei, nr. 2507/07, § 65, Feodorov împotriva Republicii Moldova, nr.42434/06, § 68 și Aydoğdu, § 102).Curtea a acordat reclamantului suma de 12,000 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 2,000 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.