9 aprilie 2019 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică hotărârea în cauza Romanenco c. Moldovei, cererea nr. 59252/13. Cauza se referă la anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârile instanțelor inferioare și dispunerea evacuării reclamanților  din apartamentul gajat în temeiul unui contract de credit în folosul unei societăţi cu răspundere limitată, precum și obligarea la plata sumei de 57.064 Lei. Curtea a constatat că a avut loc o violare a Articolului 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi le-a acordat reclamanţilor suma de 4.915 Euro cu titlu de prejudiciu moral, precum şi costuri şi cheltuieli.

Reclamanții, Vladimir Romanenco și Maria Romanenco, sunt născuți în 1945 și 1942, și locuiesc în Chișinău.

La 4 martie 2005, reclamanții au încheiat un contract de gaj a unicului lor apartament, cu banca C., pentru a garanta un împrumut contractat de Societatea cu Răspundere Limitată D.P.; contractul de gaj, semnat de reclamanți, a fost  înregistrat în registrul bunurilor imobile. Termenul limită pentru rambursarea creditului a fost 28 noiembrie 2005.

La 23 septembrie 2005, a fost semnat un acord suplimentar de reclamanți, S.R.L. și bancă și înregistrat în registrul bunurilor imobile, contractul fiind prelungit până la 19 septembrie 2007.

La 27 februarie 2007, a fost semnat un al doilea acord suplimentar semnat de reclamanți, S.R.L. și bancă și înregistrat în registrul bunurilor imobile, contractul fiind prelungit până la 21 septembrie 2009.

La 21 septembrie 2009, S.R.L. și banca au reînnoit contractul menționat mai sus până la 21 septembrie 2011; acest acord nu a fost semnat de reclamanți și nu a fost înregistrat în registrul bunurilor imobile.

La data de 12 mai 2010, banca a înaintat o acțiune în judecată privind executarea gajului. La 8 aprilie 2011, instanța de fond a respins acțiunea băncii; stabilind că reclamanții nu și-au dat acordul pentru prelungirea contractului până în 2011 și că, prin urmare, nu erau obligați să respecte reînnoirea contractului ce a avut loc la 21 septembrie 2009.

La 12 septembrie 2012, Curtea de Apel Chișinău a menținut această hotărâre. Judecătorii au constatat că, în conformitate cu jurisprudența Curții Supreme de Justiție, prelungirea contractului de gaj nu era valabilă în lipsa acordului scris al părților și înregistrarea gajului în registrul bunurilor imobile. În opinia acestora, în ceea ce privește reclamantele, data contractului expira la 21 septembrie 2009, data prevăzută în acordul adițional din 27 februarie 2007.

La 15 mai 2013, Curtea Supremă de Justiție, în lipsa părților, a anulat deciziile instanțelor inferioare, a admis cererea băncii C., a dispus evacuarea reclamanților  din apartament și a obligat plata sumei de 57.064 Lei. Judecătorii Curții Supreme de Justiție au decis că, în lipsa unui acord din partea reclamanților privind prelungirea contractului după 21 septembrie 2009, relațiile dintre părți au fost reglementate de dispozițiile acordurile contractuale anterioare și că, în consecință, dispozițiile contractuale din 21 septembrie 2009 s-a aplicat și reclamanților.

În fața Curții, invocând Articolul 6 din Convenție, reclamanții s-au plâns că judecătorii Curții Supreme de Justiție au încălcat principiul echității procedurale; precum şi de insuficiența motivării și a caracterului contradictoriu al deciziei Curții Supreme de Justiție, comparativ cu jurisprudența națională.

Decizia Curţii

În speță, Curtea a constatat că, în 2005, S.R.L. P.D. a încheiat un contract de credit cu banca C. și că printr-un acord adițional la contract, reclamanții au gajat apartamentul lor, pentru garantarea obligațiilor S.R.L. În 2007, prin acordul suplimentar contractul a fost prelungit până în 2009 și că, la data de 21 septembrie 2009, S.R.L. a reînnoit din nou acordul adițional la contractul de gaj până în 2011. De asemenea, ea a remarcat faptul că reclamanții nu și-au dat acordul pentru prelungirea respectivă.

În acest sens, Curtea a notat că instanța de fond și Curtea de Apel au respins acțiunea băncii C. pentru că, potrivit jurisprudenței naționale, prelungirea unui contract de gaj nu a fost valabilă în absența acordului scris al părților și înregistrarea gajului în registrul cadastral, iar scadența contractului în ceea ce privește reclamanții a fost, prin urmare, la 21 septembrie 2009, data prevăzută în Acordul suplimentar din februarie 2007. De asemenea, ea a observat că reclamanții au invocat acest argument în referința prezentată Curții Supreme de Justiție, făcând trimitere și la jurisprudența internă relevantă în acest caz.

Curtea a notat că Curtea Supremă de Justiție a anulat deciziile instanțelor inferioare și a dispus evacuarea reclamanților și transmiterea proprietății lor băncii C. Ea a notat că Curtea Supremă nu a evaluat nici cel mai important argument al reclamantelor, și nici jurisprudența națională relevantă invocată de părți în cauză. În opinia Curții, argumentul reclamanților a fost relevant și determinant (pentru comparație a se vedea Lebedinschi c. Moldovei, nr. 41971/11, §§ 33-34, 16 iunie 2015). În cazul în care Curtea Supremă îl considera ca fiind fondat, recursul celeilalte părți trebuia să fie respins și menținute hotărârile instanței de fond și instanței de apel (a se vedea, mutatis mutandis, Mitrofan c. Moldovei, nr 50054/07, §§ 53-54, 15 ianuarie 2013). Curtea a notat, de asemenea, că Guvernul nu i-a oferit un exemplu de jurisprudență în care instanțele naționale ar fi adoptat decizii similare cu decizia Curții Supreme de Justiție contestată de către reclamanți și, de asemenea, nu a susținut această inversare a jurisprudenței.

Aceste elemente au fost suficiente pentru ca Curtea să concluzioneze că procedura nu a fost echitabilă și că, în consecință, a avut loc o violare a Articolului 6 § 1 al Convenției.

Reclamanții au cerut 61.283 Euro cu titlu de prejudiciu material, 5.000 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 3.805 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea a acordat reclamanților 3.600 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 1.315 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

În ceea ce privește cererea de despăgubiri materiale, Curtea nu a putut să speculeze asupra rezultatului procedurii în lipsa deficiențelor pe care le-a identificat. Prin urmare, Curtea a respins această cerere. Ea  a considerat, având în vedere natura încălcării constatate în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenție, că, în principiu, cel mai potrivit mijloc de remediere a acestei încălcări ar fi redeschiderea procedurii la nivel naţional. În prezent, reclamanţii trebuie să utilizeze această oportunitate.

În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de către C. Tănase, avocat din Chișinău.

9 aprilie 2019 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică hotărârea în cauza Cocu și Calantiev c. Moldovei, cererea nr. 20919/05. Cauza se referă la casarea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârile instanțelor inferioare și încetarea procesul civil prin care reclamanţii au solicitat Ministerului Afacerilor Interne și Ministerului Finanțelor recuperarea cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor legate de înmormântare a rudelor lor, ucise de către doi angajaţi ai Ministerului Afacerilor Interne, și repararea autovehiculelor lor, din motiv că reclamanții au obținut deja compensații în cadrul procesului penal. Curtea a constatat că a avut loc o violare a Articolului 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi le-a acordat reclamanţilor suma de 7.260 Euro cu titlu de prejudiciu moral, precum şi costuri şi cheltuieli.

Reclamanți în prezenta cauză sunt Irina COCU, născută în 1973 și Igor CALNTIEV, născut în 1949. În 2001, soțul primului reclamant și, respectiv, fiii celui de-al doilea reclamant, au fost omorâţi de către O.B. și S.C., angajați ai Ministerului Afacerilor Interne. Victimele erau șoferi de taxi și au fost omorâţi cu scopul de a acapara banii pe care îi dețineau. La 11 iulie 2002, O.B. și S.C. au fost condamnați la privațiune de libertate pe viață de către colegiul penal al Curții de Apel, care i-a obligat să-i achite soției primului reclamant 160 Lei (11,7 Euro) pentru suma de bani furată de la soțul ei și 500.000 Lei (36.558,80 Euro) cu titlu de prejudiciu moral, iar celui de-al doilea reclamant – 14.080 Lei (1.209,50 Euro) pentru suma de bani furată de la fiii săi și 500.000 Lei cu titlu de prejudiciu moral. Instanța a notat că instanțele civile urmau să se expună asupra celorlalte pretenții din acțiunea civilă a reclamanților (cheltuieli de judecată și compensații legale de înmormântare a victimelor și repararea automobilelor lor).

La o dată necunoscută, reclamanții au inițiat acțiuni civile pentru despăgubiri împotriva Ministerului Afacerilor Interne și Ministerului Finanțelor. Acțiunile au vizat, în principal, recuperarea cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor legate de înmormântare a victimelor și repararea autovehiculelor lor.

În urma inițierii procedurilor civile, după dispunerea unei reexaminări, la 5 octombrie 2004, instanța de apel a menținut hotărârea Judecătoriei Centru din 21 iunie 2004, prin care O.B. și S.C. au fost obligați să achite primului reclamant 27.343 Lei (1.901,50) și celui de-al doilea reclamant – 47.190 (3.281,66 Euro). Printr-o decizie irevocabilă din 22 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile instanțelor inferioare și a încetat procesul din motiv că reclamanții au obținut deja compensații prin hotărârea din 11 iulie 2002 a Curții de Apel, care avea autoritatea lucrului judecat.

În fața Curții, reclamanții au pretins violarea Articolului 6 § 1 din Convenţie, pe motiv că, prin adoptarea deciziei din 22 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a încălcat dreptul lor de acces la un tribunal; precum și violarea Articolului 1 Protocol nr. 1, pe motiv că au fost lipsiți de proprietatea loc din cauza refuzului Curții Supreme de Justiție de a examina acțiunea lor civilă.

Decizia Curţii

În speță, Curtea a observat că, în decizia din 22 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a concluzionat că reclamanții au obținut despăgubiri în temeiul deciziei Curții de Apel a Republicii Moldova din 11 iulie 2002. Ulterior, Curtea a constatat că, în temeiul articolelor 445 și 265 din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiţie a decis să înceteze procesul civil, pe motivul că decizia Curții de Apel a avut autoritatea de lucru judecat în raport cu acțiunea reclamanților în fața instanțelor civile. Ea a fost de acord cu Guvernul că recunoașterea hotărârii de lucru judecat a avut un scop legitim, întrucât, fără îndoială, aceasta urmărea să asigure securitatea relațiilor juridice în materie civilă. Dacă acest obiectiv pare în sine legitim, merită, în acest caz, o examinare atentă, la fel ca și concluziile Curții de Apel pronunțate în cauza penală. În speță, rolul Curții nu a fost de a revizui articolele 445 și 265 din Codul de procedură civilă ca atare, ci de a stabili dacă modul în care instanța națională a decis să pună capăt procedurii, aplicând dispozițiile legii în materie de autoritate de lucru judecat, a respectat dreptul reclamanților de acces la o instanță.

În continuare, Curtea a observat că, în conformitate cu hotărârea Curții de Apel, reclamanții au obținut numai repararea parțială a pretinsului prejudiciu material și că Curtea de Apel a constatat că este de competența instanțelor civile să se pronunțe cu privire la restul pretențiilor reclamanților. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiție a hotărât să inverseze hotărârea instanței de fond și decizia instanței de apel și să înceteze procesul civil.

Curtea a observat că, deși din articolul 265 din Codul de procedură civilă reiese că recunoașterea autorității de lucru judecat este necesar o identitate triplă a părților, obiectul și temeiului ambelor acțiuni, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea reclamanților în instanțele civile fără a explica identitatea părților, a obiectelor și a temeiurilor acțiunilor civile introduse în fața instanțelor penale. Curtea Supremă de Justiție nu a făcut nici o evaluare, a sumelor alocate de instanța penală de către Curtea de Apel pentru pagube materiale, cât și exercitarea dreptului în cadrul unei proceduri civile care să permită obținerea altor despăgubiri.

Prin urmare, Curtea a considerat că reclamanții au fost lipsiți, în urma deciziei Curții Supreme, de orice posibilitate de a primi despăgubiri a prejudiciului material cauzat. Ea a constatat că cadrul legislativ intern, în perioada de referință, prevedea un remediu civil adecvat și efectiv pe care reclamanții trebuiau să-l epuizeze pentru a obține o soluție finală pe marginea acțiunilor sale civile și că ei au făcut uz de el. De asemenea, ea a constatat că reclamanții nu erau obligați să epuizeze căile de atac penale disponibile pentru că aveau o cale de atac accesibilă și efectivă în fața instanțelor civile. În cele din urmă, Curtea a notat că Curtea Supremă de Justiție, prin decizia de încetare a procesului, nu a asigurat un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că a avut loc o violare a Articolului 6 § 1 din Convenție.

Curtea a considerat că având în vedere concluziile sale în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenție, ea nu poate să speculeze asupra rezultatului care ar fi fost obținut dacă cerințele dreptului de acces la o instanță ar fi fost respectate în fața instanțelor naționale. Prin urmare, ea a considerat că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului plângerii în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (vezi Brezeanu c. României, nr. 10097/05, §§ 27 și 28, 21 iulie 2009).

Reclamanții au cerut câte 5.000 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 1,260 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea a acordat reclamanților câte 3.000 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 1.260 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de către Vitalie IORDACHI, avocat din Chișinău.