17 iulie 2018 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a făcut publică hotărârea în cauza Sandu și alții c. Moldovei și Rusiei, cererile nr. 21034/05, 41569/04, 41573/04, 41574/04, 7105/06, 9713/06, 18327/06, 38649/06. Cauza vizează plângerile a 1646 reclamanți individuali și trei companii, cărora le-a fost îngrădit accesul la loturile de teren deținute sau arendate în regiunea separatistă ”Republica Moldovenească Nistreană” (”rmn”) sau au suferit alte restricții.
Curtea a constatat, în special, că nu a existat niciun temei juridic ca ”rmn” să îngrădească accesul reclamanților la terenurile reclamanților și astfel a existat o încălcare a drepturilor lor de proprietate. Având în vedere controlul efectiv al Rusiei asupra ”rmn”, aceasta trebuie să-și asume responsabilitatea pentru încălcările pe care reclamanții le-au suferit. La rândul său, Moldova și-a onorat obligația de a ajuta reclamanții prin negocierea accesului lor la teren și prin acordarea de compensații pentru pierderi.
În fapt
Cauza are la bază opt cereri de la 1646 de persoane și trei companii, Posedo-Agro S.R.L., Agro-Tiras S.R.L. și Agro-S.A.V.V.A. S.R.L.
Reclamanții individuali locuiesc în cinci sate de pe malul stâng al Nistrului (Doroțcaia, Pîrîta, Molovata Nouă, Pohrebea și Cocieri,) și se află sub controlul Republicii Moldova. Ei dețin loturi de teren lângă localitățile respective. Toate terenurile sunt situate de-a lungul drumului care leagă regiunile de nord și de sud a ”rmn”, și care a fost revendicat de aceasta ca teritoriu. Cele trei companii reclamante închiriau terenuri de la persoane fizice în aceleași cinci sate.
În perioada 1992-1998 reclamanții au folosit nestingherit terenurile deținute sau arendate. În 1998 autoritățile ”rmn” au instalat puncte de control pentru a verifica transportul produselor agricole pe lîngă „hotar”, care coincidea cu drumul nominalizat mai sus. De atunci reclamanți au fost nevoiți să plătească diferite taxe și plăți autorităților ”rmn”, care au fost acceptate din motivul că traiul acestora depindea de prelucrarea pământului.
În octombrie 2004 autoritățile ”rmn” au declarat că pământul deținut sau arendat de către reclamanți este proprietatea sa. Reclamanții puteau să continue să-l prelucreze, cu condiția arendării acestuia de la autoritățile locale a ”rmn”. Ei au refuzat să semneze contractele de arendă pe motiv că ei sunt proprietarii terenurilor. În consecință, le-a fost blocat accesul la terenuri. Recolta din 2004 a fost pierdută și unele mașini agricole au fost confiscate. Pământul nu a fost prelucrat timp de mai mulți ani, ceea ce face dificil readucerea acestuia la starea inițială.
Reclamanții s-au plâns „autorităților rmn”, autorităților moldovenești, Ambasadei Rusiei în Moldova și Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa.
Autoritățile moldovenești au luat diverse măsuri pentru a ajuta persoanele afectate de acțiunile ”rmn”. Măsurile au inclus compensarea pentru lipsa accesului la terenul în cauză și negocierea în 2006 a unui sistem temporar de înregistrare în ”rmn” pentru proprietarii terenurilor, care le-a permis să utilizeze terenurile și să fie scutiți de plăți către ”rmn”. Sistemul de înregistrare temporară este reînnoit în fiecare an în negocierile dintre Republica Moldova și ”rmn”.
În temeiul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanții s-au plâns că, prin faptul că le-a fost îngrădit accesul la loturile de teren sau prin condiționarea achitării arendei, autoritățile ”rmn” le-au încălcat drepturile. În temeiul Articolului 13 din Convenție, ei s-au plâns, de asemenea, că nu au avut o cale de atac efectivă pentru a soluționa pretinsa încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Decizia Curții
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
Curtea a radiat 172 de cereri din cauza lipsei de informații detaliate privind aceste cauze.
Bazându-se pe cererile anterioare care se referă la ”rmn”, cum ar fi Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei, și Catan și alții c. Republicii Moldova și Rusiei, a constatat că aceste cauze se află sub jurisdicția atât a Republicii Moldova, cât și a Rusiei, astfel ambele putând fi răspunzătore pentru aceste plângeri.
Curtea a considerat că drepturile de proprietate ale reclamanților au fost încălcate, deoarece nu exista niciun temei juridic ca ”autoritățile rmn” să ceară încheierea contractelor de arendă pentru terenurile pe care le dețineau deja sau să le refuze accesul la acele terenuri.
Pentru a determina responsabilitatea fiecărei țări pentru încălcarile constatate, Curtea a afirmat că Moldova, deși nu avea nici un control efectiv asupra ”rmn”, avea însă o „obligație pozitivă” de a lua măsurile diplomatice, economice, judiciare și alte măsuri ce erau în puterea sa și în conformitate cu dreptul internațional.
În ceea ce privește acțiunile Moldovei, Curtea a constatat că a întreprins astfel de măsuri, având drept scop restabilirea controlului asupra regiunii și compensarea celor afectați de restricțiile impuse de ”rmn”. Moldova și-a îndeplinit, prin urmare, obligațiile care îi revin în temeiul Convenției.
În ceea ce privește Rusia, Curtea a constatat că a oferit un ajutor vital ”rmn”, atât din punct de vedere militar, cât și financiar, astfel încât ”rmn” nu putea supraviețui fără un astfel de sprijin. Acest fapt a angajat responsabilitatea Rusiei în temeiul Convenției și, prin urmare, se face responsabilă pentru încălcarea drepturilor de proprietate ale reclamanților în acest caz.
Articolul 13
Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a drepturilor reclamanților în temeiul Articolului 13, deoarece nu au avut o cale de atac efectivă pentru problema lor.
La rîndul său, Moldova nu a fost responsabilă de încălcare, deoarece a creat un set de autorități judiciare, de investigație și de serviciu public care au lucrat în paralel cu cele create de ”rmn”. Autoritățile moldovenești au negociat, de asemenea, diverse metode de protecție a drepturilor reclamanților și au obținut o îmbunătățire a situației lor în 2006.
Curtea a respins obiecția formulată de guvernul rus că reclamanții nu au epuizat căile de atac disponibile în Rusia. Acesta a menționat că guvernul nu a declarat care dintre instanțele sale erau competente în ceea ce privește ”rmn” sau care ar fi temeiul juridic pentru examinarea acestor plângeri. În plus, a continuat să nege că a avut o implicare directă în conflictul din regiune.
Prin urmare, Curtea a concluzionat că Federația Rusă este, de asemenea, responsabilă pentru încălcarea Articolului 13 coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Satisfacție echitabilă
Curtea a considerat că Rusia urmează să plătească fiecărui reclamant o sumă de 1.500 Euro cu titlu de prejudiciu moral, cu excepția a trei reclamanți care și-au retras cererea.
În continuare, Curtea a acordat 115.300 Euro societății Agro-Tiras S.R.L. și 80.500 Euro societății Agro-S.A.V.V.A. S.R.L. cu titlu de prejudiciu material, și 50.000 Euro cu titlu de prejudiciu material societății Posedo-Agro S.R.L., care urmează achitați succesorului său, Întreprinderea Individuală Serghei Popa. De asemenea, a acordat fiecărei societăți reclamante suma de 5.000 Euro cu titlu de prejudiciu moral.
Curtea a decis ca Rusia să plătească costurile și cheltuielile în sumă de 20.000 Euro pentru toți reclamanții.
În fața Curții reclamanții au fost reprezentați de A. Postica și I. Manole, avocați din Chișinău.
