Potrivit Articolul 46 § 1 din Convenţie, statele „se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi”. Acest angajament presupune obligaţii exacte pentru statele respondente. Pe de o parte ele trebuie să întreprindă măsuri în favoarea reclamantului pentru a pune capăt încălcării şi, unde este posibil, să elimine consecinţele (restitutio in integrum), şi, pe de altă parte, ele trebuie să întreprindă măsuri necesare pentru a preveni încălcări noi, similare.

Prima obligaţie este, prin urmare, plata satisfacţiei echitabile, de regulă o sumă de bani, pe care Curtea poate să le adjudece reclamantului în temeiul articolului 41 de Convenţie şi care acoperă, după caz, prejudiciul material şi moral şi/sau costurile şi cheltuielile. Plata acestor compensaţii este o obligaţie strictă care este clar definită în hotărâre.

Însă, celelalte consecinţe a încălcărilor nu sunt întotdeauna remediate în modul adecvat prin plata satisfacţiei echitabile. În anumite circumstanţe, executarea hotărârii poate impune statului respondent întreprinderea măsurilor individuale în privinţa reclamantului, cum ar fi redeschiderea procedurilor inechitabile, distrugerea informaţiei acumulate cu încălcarea dreptului de confidenţialitate sau revocarea deciziei de deportare emisă în pofida riscului supunerii la tratament inuman în ţara de destinaţie. De asemenea pot fi impuse măsuri generale – cum ar fi revizuirea legislaţiei, practicii judiciare, pentru a preveni încălcări noi, similare.

Potrivit Convenţiei, statele au o libertate considerabilă în alegerea măsurilor individuale şi generale care trebuie luate în vederea satisfacerii cerinţelor respective. Totuşi, această libertate se află într-o strânsă corelare cu monitorizarea Comitetului de Miniştri, asistat de Departamentul pentru Executarea Hotărârilor, care asigura ca măsurile întreprinse sunt adecvate şi de fapt ating rezultatul scontat în hotărârea Curţii, spre exemplu hotărârea Scozzari şi Giunta, cererea nr. 39221/98. În cazul în care chestiunea alegerii măsurilor este în practică teoretică, fiindcă este constrânsă de natura violării, Curtea poate indica ea însăşi întreprinderea anumitor măsuri. Ea s-a prevalat de această posibilitate pentru prima dată în 2004 pe două cazuri, dispunând eliberarea reclamanţilor care au fost deţinuţi arbitrar contrar Articolului 5 din Convenţie, a se vedea hotărârea Assanidze c. Georgia, cererea nr. 71503/01 şi hotărârea Ilaşcu şi alţii c. Rusiei şi Moldova, cererea nr. 48787/99. În ultimii ani, ca răspuns la Rezoluţia Res(2004)3 a Comitetului de Miniştri cu privire la hotărârile care relevă existenţa unei probleme sistemice fundamentale, Curtea de asemenea a început să furnizeze o identificare mai bună a problemelor sistemice şi să prezinte indicaţii în privinţa măsurilor generale care se impun.

În hotărârea din 13 iulie 2004, paragraful 249, Scozzari şi Giunta, cererea nr. 39221/98, Marea Cameră a Curţii a făcut sumarul obligaţiilor statului de a întreprinde măsuri generale pentru a preveni violări viitoare şi măsuri individuale pentru remedierea încălcării:

„Statul pârât (…) este chemat nu numai să plătească interesaţilor sumele acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă, dar şi să aleagă, sub controlul Comitetului Miniştrilor, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale care vor fi adoptate în sistemul său juridic intern pentru a indica un termen pentru încălcarea constatată de către Curte şi de a lichida pe cât este posibil consecinţele ei.”

Dacă violarea continuă să aibă efecte nefavorabile care nu pot fi înlăturate prin satisfacţia echitabilă adjudecată reclamantului, Comitetul de Miniştri examinează dacă este necesar ca autorităţile naţionale să întreprindă măsurile individuale. Scopul este de a pune capăt încălcării continui şi să redreseze, unde este posibil, efectele respective (restitutio in integrum).

Re-deschiderea procedurilor în instanţele naţionale poate fi un mijloc efectiv pentru redresarea consecinţelor violării Convenţiei cauzate pentru proceduri naţionale inechitabile, de exemplu hotărârea Barberà, Messegué şi Jabardo c. Spaniei (cererea nr. 10588/83), Rezoluţia DH (94) 84).

Re-deschiderea procedurilor de asemenea poate oferi posibilitate de a rectifica decizia naţională care a fost considerată ca incompatibilă Convenţiei, de exemplu, interdicţia de a publica anumite informaţii, hotărârea Open Door şi Dublin Well Woman c. Irelandei (cererea nr. 14234/88), Rezoluţia DH (96) 368. Similar, când Curtea concluzionează că executarea hotărârii poate impune autorităţile să reconsidere deciziile sale astfel să se asigure ca reclamantul să poată să se întoarcă în ţara respectivă sau să rămână dacă deportarea încă nu a avut loc, spre exemplu hotărârea D. c. Marii Britanii (cererea nr. 30240/96), Rezoluţia DH (98) 010.

Re-deschiderea procedurilor naţionale are o importanţă deosebită pentru executarea hotărârilor Curţii Europene. Fireşte, în unele cazuri, această este unica modalitate posibilă a „restitutio in integrum”, adică unicul mijloc efectiv a redresării violării Convenţiei.

Ca răspuns a problemelor de executare, cauzate în anumite cazuri de lipsa legislaţiei naţionale adecvate pentru re-deschiderea procedurilor, Comitetul de Miniştri a adoptat a Recomandarea nr. R (2000) 2 cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor cauze la nivel naţional în urma hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, invitând Statele Contractante să asigure ca la nivel naţional să existe posibilităţi adecvate pentru a realiza, pe cât e posibil, restitutio in integrum, inclusiv re-deschiderea procedurilor.

Măsurile generale menite să prevină viitoare încălcări similare este deseori dificil a fi definite şi implementate. Autorităţile naţionale trebuie să purceadă în primul rând la o examinare detaliată a cauzelor încălcărilor Convenţiei.

În unele cazuri, circumstanţele cauzei arată clar că violarea se datorează legislaţiei naţionale. Uneori anume lipsa legislaţiei duce la violare. În aceste cazuri, este sarcina statului respectiv să amendeze legislaţia existentă, sau să introducă legislaţie nouă, adecvată pentru a se conforma hotărârilor Curţii.

Cu toate acestea, în multe cazuri, violarea se datorează nu doar incompatibilităţii clare dintre legislaţia naţională şi Convenţie, dar problemelor practicii judiciare, adică modul în care instanţele naţionale interpretează legislaţia naţională şi Convenţia. În asemenea cazuri, este necesar de a schimba practica judiciară, sugerată printre altele de Curte, întru executarea hotărârii.

Când instanţele ajustează automat practica judiciară şi interpretarea legislaţiei naţionale pentru a satisface cerinţele Convenţiei, după cum este reflectat în hotărârile Curţii, pe cauzele particulare aflate în examinare, ele fac ca hotărârile respective să fie executorii direct în virtutea legislaţiei naţionale. Aceasta se întîmplă la moment în aproape toate statele membre şi noile încălcări similare pot fi prevenite prin simpla asigurare că hotărârea este publicată şi transmisă autorităţilor naţionale, fiind acompaniată, unde este necesar, de o circulară explicativă.

Alte măsuri pot presupune distrugerea de către poliţie a tuturor materialelor, sau cel puţin celor utilizate în scopuri operative, care conţin informaţii obţinute cu încălcarea dreptului la confidenţialitate, de exemplu hotărârea Kopp c. Elveţiei (cererea nr. 23224/94), Rezoluţia Finală ResDH(2005) 96; recunoaşterea unei biserici, înregistrarea căreia anterior a fost refuzată, contrar Articolului 9, de exemplu hotărârea Mitropoliei Basarabiei şi alţii c. Moldovei (cererea nr. 45701/09), Rezoluţia Finală ResDH (2010)008, sau introducerea unei legislaţii, care nu exista anterior, care permite accesul la Curte, de exemplu hotărârea Holy Monasteries c. Greciei (cererea nr. 13092/87), Rezoluţia DH (97)577.