La 27 februarie 2007 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a pronunțat hotărârile sale în cauzele Moldovahidromaș c. Moldovei (cererea nr. 30475/03) și Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova și alții  c. Moldovei (cererea nr. 952/03).


*  *  *


În cauza Moldovahidromaș c. Moldovei reclamantul este o persoană juridică înregistrată în Moldova. În 1990 Ministerul Industriei a transmis colectivului întreprinderii „Moldovahidromaș” dreptul de a gestiona laboratorul întreprinderii, constituind în acest scop întreprinderea de arendă „Hidrotehnica”.


La 1 septembrie 1992 Ministerul Industriei a dispus printr-un ordin anularea deciziei de transmitere în arendă a laboratorului și lichidarea întreprinderii „Hidrotehnica”. Colectivul a inițiat proceduri judiciare de anulare a ordinului Ministerului. Ministerul, printr-o altă procedură, a solicitat anularea contractului de constituire a întreprinderii „Hidrotehnica”.


La 22 octombrie 1992 instanța de judecată a anulat ordinul Ministerului din 1 septembrie 1992, pe motiv că acesta nu avea competențe să dispună lichidarea întreprinderii. La 23 octombrie 1992 instanța de judecată a declarat nul contractul de constituire a întreprinderii „Hidrotehnica”. Hotărârea din 23 octombrie 1992 nu a fost contestată și a devenit irevocabilă. Ca urmare a acestei hotărâri, tot patrimoniul întreprinderii „Hidrotehnica” a fost restituit întreprinderii „Moldovahidromaș” și a fost luat la balanța acesteia.


În 1994 reclamantul a înregistrat o altă întreprindere „Hidrotehnica” (alta decât cea din 1990) pentru a gestiona laboratorul și fabrica reclamantului. În 1995 75.3% din acțiunile statului în întreprinderea reclamantă au fost privatizate. În 2001 deja 100% din acțiuni aparțineau persoanelor private. Conform modificărilor în actele constitutive, reclamantul era constituit în urma reorganizării întreprinderilor „Moldovahidromaș” și „Hidrotehnica” și era succesorul de drept al acestora. Conform certificatului de privatizare eliberat în 2001 de Departamentul Privatizării, în patrimoniul reclamantului erau incluse și 5 clădiri care aparțineau întreprinderii de arendă „Hidrotehnica”.


În 2002 Departamentul Privatizării a informat Guvernul și colectivul întreprinderii „Hidrotehnica” că acesta din urmă se poate separa de reclamant pentru a forma o întreprindere de stat doar prin hotărârea acționarilor.


La cererea unui grup de inițiativă al colectivului întreprinderii „Hidrotehnica”, Procurorul General a depus recurs în anulare la hotărârea din 23 octombrie 1992. La 24 aprilie 2003 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare, a casat hotărârea contestată și a pronunțat o nouă hotărâre prin care a respins pretențiile Ministerului de a declara nul contractul de constituire a întreprinderii de arendă. Reclamantul nu a fost atras în această procedură și nu i-au fost acordate compensații. Ca urmare a acestei hotărâri, cele 5 clădiri care se aflau la balanța reclamantului au fost transferate la balanța întreprinderii „Hidrotehnica”.


Reclamantul pretindea violarea art. 6 al Convenției (dreptul la un proces echitabil) prin casarea unei hotărâri irevocabile pronunțate în favoarea sa. Reclamantul mai pretindea violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (protecția proprietății) prin lipsirea sa efectivă de proprietate prin admiterea recursului în anulare.


Curtea a constatat violarea art. 6 § 1 al Convenției deoarece prin casarea unei hotărâri judecătorești definitive printr-o procedură nelimitată în timp, lansată de procuror, a fost încălcat principiul securității raporturilor juridice. Curtea a notat că este revoltător ca o hotărâre judecătorească irevocabilă să fie casată peste 10 ani pentru motive cunoscute la data adoptării hotărârii casate.


Curtea a mai constatat violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Contrar argumentelor Guvernului, care susținea că prin admiterea recursului în anulare drepturile reclamantului nu au fost afectate, Curtea a constatat că după 1994 întreprinderea „Hidrotehnica” activa fără personalitate juridică, ca o subdiviziune a reclamantului, iar patrimoniul fostei întreprinderii de arendă a fost transmis la balanța reclamantului. Prin hotărârea din 24 aprilie 2003 reclamantul a fost lipsit de o parte din proprietatea sa (5 clădiri), care a fost transmisă ulterior întreprinderii de arendă. Curtea a constatat că Guvernul nu a prezentat nici un argument care să justifice această lipsire de proprietate.


Chestiunile privind dauna morală și materială și costuri și cheltuieli vor fi stabilite printr-o hotărâre separată.


Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către N. Moșcin, avocat din mun. Chișinău.


*  *  *


În cauza Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova și alții c. Moldovei, depusă la Curte în 2003, reclamanții au solicitat Guvernului să înregistreze biserica reclamantă. În anul 2000 Guvernul a refuzat înregistrarea cultului deoarece un cult similar (Mitropolia Moldovei) fusese deja înregistrat în Republica Moldova.


Refuzul Guvernului a fost contestat în justiție. Prin hotărârea Curții de Apel a Republicii Moldova din 30 august 2001 Guvernul a fost obligat să înregistreze biserica reclamantă și să plătească reclamanților suma totală de MDL 1,000 cu titlu de daune morale. Recursul Guvernului la această hotărâre a fost respins de către Curtea Supremă de Justiție, iar hotărârea din 30 august 2001 a devenit astfel irevocabilă.


Reclamanții au solicitat Departamentului de executare a deciziilor judiciare de a executa hotărârea din 30 august 2001. Tentativele Departamentului de a înregistra cultul nu s-au soldat cu succes. Compensația morală a fost plătită abia la 27 iulie 2005.


Biserica reclamantă și alți 10 enoriași deplângeau refuzul autorităților de a le înregistra cultul și de a executa hotărârea judecătorească prin care Guvernul a fost obligat să înregistreze cultul și să plătească compensații pentru dauna morală. Ei invocau violarea art. 6 (dreptul la un proces echitabil), art. 9 (libertatea de religie), art. 11 (libertatea de asociere), art. 13 (dreptul la un recurs efectiv), art. 14 (interzicerea discriminării) ale Convenției și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (protecția proprietății).


Curtea a constatat violarea art. 9 al Convenției deoarece refuzul de a înregistra cultul religios nu se baza pe un temei legal. Curtea a constat și violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 deoarece reclamanții nu au putut beneficia de sumele ce i se cuveneau timp de aproape 4 ani. Instanța a mai constatat că reclamanții nu aveau la dispoziție mijloace efective pentru a obține înregistrarea cultului, ce contravine art. 13 al Convenției.


În lumina constatărilor de mai sus Curtea nu a găsit necesar de examina separat pretențiile reclamanților privind pretinsa violare a art. 6, art. 11 și a art. 14 ale Convenției.


Curtea a acordat reclamanților EUR 10,000 ci titlu de daune materiale și morale și EUR 2,000 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Reclamanții au fost reprezentați la CtEDO de către avocatul Alexandru TÄ‚NASE.


Comunicatul de presă al reprezentantului reclamanților


*  *  *


Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, în limba engleză, pot fi accesate pe pagina web a Curții (http://www.echr.coe.int/).


Varianta electronică a comunicatului de presă poate fi accesat pe pagina web a Organizației „Juriștii pentru drepturile omului” (www.lhr.md).