Art. 6 § 1 • Proces echitabil • Curtea Supremă de Justiție nu a reușit să examineze într-o manieră riguroasă și completă acuzațiile credibile ale reclamanților conform cărora declarațiile lor, folosite ca probe împotriva lor, ar fi fost colectate prin mijloace contrare în Art. 3 • Lipsa oportunității efective a reclamanților de a contesta admisibilitatea acestor declarații și de a se opune utilizării lor
Curtea a reținut că, în declarația sa unilaterală făcută în cauza anterioară a reclamanților, Guvernul a recunoscut că aceștia au fost supuși unor rele tratamente, atunci când se aflau în custodia poliției. Ea a precizat că nu a fost contestat de părți faptul, că aceste fapte au avut loc în cursul urmăririi penale împotriva reclamanților. Curtea a reținut, de asemenea, că declarațiile persoanelor în cauză date în cursul acestei anchete au fost utilizate de către instanțele interne ca probe împotriva acestora și că acest aspect nu este contestat de părți. De asemenea, ea a reținut că, Guvernul nu a combătut argumentul reclamanților potrivit căruia scopul evident al relelor tratamente în cauză era de a le extrage mărturisiri (pentru comparație Cēsnieks c. Letoniei, nr. 9278/06, § 67, 11 februarie 2014).
În continuare, Curtea a constatat că, în cadrul procedurii de revizuire, reclamanții au prezentat argumente convingătoare, întemeiate în special pe soluționarea amiabilă încheiată în cauza lor anterioară în fața Curții, în susținerea tezei lor potrivit căreia declarațiile lor făcute în cursul urmărirea penală fusese obținute prin rele tratamente. Ea a reținut că, în cererea de revizuire, s-a folosit termenul „tortură” și că Curtea Supremă de Justiție a respins această cerere pe motiv, printre altele, că acest termen nu a fost regăsit în decizia de radiere de pe rolul Curții și că aceasta din urmă nu a reușit, de asemenea, să constate că condamnarea se baza pe probe obținute prin tortură. Curtea a notat, totuși, că instanța supremă a demonstrat un formalism excesiv și că nu a tras concluzii adecvate din declarația unilaterală a Guvernului de recunoaștere a încălcării articolului 3 din Convenție. În special, era de competența Curții Supreme de Justiție să efectueze o analiză riguroasă a fiabilității declarațiilor reclamanților făcute în timpul anchetei și a împrejurărilor în care acestea au fost colectate pentru a stabili dacă excluderea lor era necesară pentru a garanta corectitudinea procedurii (pentru comparație Abdulkadyrov și Dakhtayev împotriva Rusiei, nr. 35061/04, § 79, 10 iulie 2018). Instanța supremă ar fi putut, de asemenea, să abordeze cauza, așa cum permite legislația internă (a se vedea articolul 464/1 § 11 2) din CPP), astfel încât o instanță inferioară să poată efectua această analiză. Chiar și presupunând că o legătură de cauzalitate directă între relele tratamente aplicate și declarațiile în cauză a fost dificil de stabilit, Curtea a considerat că era de competența judecătorilor naționali să examineze chestiunea a contextului ostil al reclamanților în declarațiile sale. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiție nu și-a îndeplinit aceste sarcini în cazul din speță.
În plus, Curtea a constatat că Curtea Supremă de Justiție și Guvernul au subliniat faptul că declarațiile reclamanților făcute în cursul urmăririi penale nu au fost singurele probe decisive care au întemeiat condamnarea. În acest sens, ea a reamintit că utilizarea probelor presupuse obținute în urma unor rele tratamente ridică întotdeauna probleme serioase legate de echitatea procedurii, chiar dacă utilizarea acestor probe nu a fost decisivă pentru verdictul de vinovăție (a se vedea, printre altele, Örs. și alții împotriva Turciei, nr.46213/99, § 60, 20 iunie 2006, Abdulkadyrov și Dakhtayev, §§ 79-80, și Belugin, § 70).
Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu a putut decât să concluzioneze că Curtea Supremă de Justiție nu a examinat într-o manieră riguroasă și completă afirmațiile credibile ale reclamanților conform cărora declarațiile acestora, folosite ca probe împotriva lor, ar fi fost acumulate prin mijloace contrare articolului 3 din Convenție. De asemenea, ea nu a fost convinsă că reclamanții au avut posibilitatea efectivă de a contesta admisibilitatea acestor declarații și de a formula obiecții cu privire la utilizarea lor.
Prin urmare, Curtea a considerat că rezultatul ce se impunea prin dispozițiile articolului 6 § 1 din Convenție nu a fost atins în cadrul procesului penal împotriva reclamanților.
Curtea a acordat reclamanților suma de 3,600 Euro cu titlu de prejudiciu moral și 2,500 Euro cu titlu de costuri și cheltuieli.
În fața Curții reclamanții au fost reprezentați de V. Nagacevschi, avocat din Chișinău.
