Foto: http://service-montaj-interfoane.ro

13 septembrie 2018 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică hotărârea în cauza Big Brother Watch şi alţii c. Marii Britanii, cererile nr. 58170/13, 62322/14 şi 24960/15. Cauza vizează plângerile unor jurnaliştil şi organizaţii pentru drepturile omului în privinţa a trei regimuri de supraveghere: a) interceptarea în masă a comunicaţiilor; b) schimbul de informaţii dintre guverne şi c) obţinerea informaţiilor privind comunicaţiile de la furnizorii de servicii.

Atât regimul de interceptare în masă cât şi regimul de obţinere a informaţiei privind comunicaţiile de la furnizorii de servicii de comunicaţie au bază legală-normativă în Regulation of Investigatory Powers Act 2000 – Legea de reglementare a autorităților de cercetare din 2000 (RIPA). Investigatory Powers Act 2016, la întrarea sa în vigoare, urma să aducă amendamente seminificative ambelor regimuri. La examinarea cererii reclamanţilor, Curtea a avut în vedere legislaţia în vigoare la data respectivă, corespunzător Curtea nu a examinat Investigatory Powers Act 2016.

În hotărârea Camerei, Curtea a constatat, cu 5 voturi la 2, că regimul de interceptare masivă a încălcat Articolul 8 din Convenţie, dreptul la respectul vieţii private şi de familie, or a existat o insuficienţă a supravegherii atât a selectării furnizorilor de Internet pentru interceptare şi filtrare, căutare şi selectare a comunicaţiilor interceptare pentru examinare, şi garanţiile ce guvernează selectarea pentru examinare a ”related communications data – informaţiilor referitoare la comunicare” ca fiind inadecvate. Curtea a constatat că operarea regimului interceptării masive nu violează în sine Convenţia, dar a notat că acest regim trebuie să respecte criteriile stabilite în jurisprudenţa sa.

Curtea a constatat, de asemenea, cu 6 voturi la 1, că: regimul de obţinere a comunicaţiilor de la furnizorii de servicii de comunicaţii a violat Articolul 8, or a fost contrar ”legii”; şi că atât regimul de interceptare masivă şi regimul pentru obţinere a datelor de comunicaţii de la furnizorii de servicii de comunicaţii a violat Articolul 10 din Convenţie or sunt garanţii insuficiente în ceea ce priveşte materialul jurnalistic confidenţial.

Circumstanţele de fapt

Cele trei cereri conexate sunt Big Brother Watch şi alţii c. Marii Britanii, cererea nr. 58170/13; Bureau of Investigative Journalism şi Alice Ross c. Marii Britanii, cererea nr. 62322/14 şi 10 Human Rights Organisations şi alţii c. Marii Britanii, cererea nr. 24960/15. Reclamanţii, 16 la număr, sunt organizaţii şi persoane care fie sunt jurnalişti sau sunt activi în domeniul promovării drepturilor civile.

Cererile au fost introduse după ce Edward Snowden a dezvăluit existenţa supravegherii şi a programelor de schimb de informaţii operate de serviciile secrete a Statelor Unite şi Marii Britanii.

Reclamanţii consideră că natura activităţii acestora a presupus ca comunicaţiile sale electronice şi/sau comunicaţiile de date sunt probabil interceptate sau obţinute de serviciile secrete a Marii Britanii.

Procedura în faţa Curţii

Invocând Articolul 8, dreptul la respectul vieţii private şi de familie şi a corespondenţei, reclamanţii s-au plâns de sistemul de interceptare în masă a comunicaţiilor, schimbul de informaţii între serviciile secrete şi achiziţionarea de date de la furnizorii serviciilor de comunicaţii.

Al doilea şi al treilea reclamanţi de asemenea au invocat plângeri în temeiul Articolului 10, libertatea de exprimare, referitor la munca sa de jurnalişti şi organizaţii neguvernamentale.

Al treilea reclamant a invocat suplimentar Articolul 6, dreptul la un proces echitabil, referitor la procedurile naţionale privind contestarea măsurilor de supraveghere, şi Articolul 14, interzicerea discriminării, combinat cu Articolele 8 şi 10, invocând că regimul de interceptare masivă a comunicaţiilor i-a discriminate în comparaţie cu personae din afara Marii Britanii, a căror comunicaţii au fost mai probabil ca interceptate, şi dacă interceptate, selectate pentru examinare.

Decizia Curţii

Articolul 8

Procesul de interceptare potrivit secţiunii 8 (4) din RIPA

Curtea a notat că interceptarea masivă a comunicaţiilor a fost reglementată de secţiunea 8 (4) din RIPA din 2000.

Operarea schemei de interceptare masivă nu a fost în sine o violare a Convenţiei şi Guvernele dispun de o largă marjă de apreciere în decizia privind felul schemei de supraveghere necesar pentru protecţia securităţii naţionale. Totuşi, operarea unor astfel de sisteme trebuie să răspundă la şase cerinţe de bază, stabilite în Weber şi Saravia c. Germaniei. Curtea a respins solicitarea reclamantul de a face update a cerinţelor Weber, care potrivit acestora era necesar graţie evoluţiei tehnologiei.

Curtea a notat că au existat patru etape a operării în temeiul secţiunii 8 (4): interceptarea comunicaţiilor fiind transmisă între purtătorii selectaţi de Internet; utilizarea selectorilor pentru filtrare şi descărcarea, aproape în timp real, a comunicaţiilor interceptate care au valoare mică sau fără valoare; aplicarea căutărilor a comunicaţiilor interceptate rămase; şi examinarea unora sau a tuturor materialelor reţinute de un analist.

În timp ce Curtea a fost mulţumită-satisfacută că serviciile secrete a Marii Britanii i-au în serios obligaţiile Convenţionale şi nu abuzează de atribuţiile sale, ea a constatat că a existat o supraveghere independentă inadecvată a proceselor de selectare şi căutare implicate în operaţiune, în particular când în era vorba de selectarea purtătorilor de Internet pentru interceptare şi alegerea selectorilor şi criteriului de căutare pentru filtrarea şi selectarea comunicaţiilor interceptate pentru examinare. Mai mult decât atât, nu existau garanţii reale aplicabile selectării comunicaţiilor relaţionale a datelor pentru examinare, chiar dacă aceste date puteau releva date importante despre obiceiurile şi contactele persoanei.

Aceste omisiuni au însemnat că secţiunea 8 (4) nu a întrunit cerinţa ”calităţii legii” din Convenţie şi nu putea să menţină ingerinţa ca fiind ”necesară într-o societate democratică”. Corespunzător a avut loc o violare a Articolului 8 din Convenţie.

Achiziţionarea de date de la furnizorii de servicii de comunicaţii potrivit Capitolului II din RIPA

Curtea a notat că cel de al 2-lea grup de reclamanţi s-au plâns că Capitolul II din RIPA permitea unui cerc larg de autorităţi publice să ceară acces la datele de comunicaţii de la companiile de comunicaţii într-o varietate nedefinită de circumstanţe.

În primul rând ea a respins argumentul Guvernului că cererea reclamanţilor este inadmisibilă, constatând că în calitate de jurnalişti de investigaţie comunicările acestora puteau fi ţintite de procedurile respective. Ulterior Curtea s-a focusat pe conceptul Convenţional că orice ingerinţă în drepturi trebuie să fie ”legală”.

Ea a notat că legislaţia UE cere ca orice regim care permite accesul la date deţinute de furnizorii de servicii de comunicaţii trebuie să fie limitate la scopul de a combate ”crimele serioase”, şi că accesul trebuie să fie obiectul unei revizuiri de către instanţă sau o autoritate administrativă independentă. Deoarece sistemul de drept UE este integrat în cel al Marii Britanii şi are prioritate când e vorba de conflict cu legea naţională, Guvernul a acceptat într-o cauză naţională recentă că o schemă foarte similară introdusă prin Actul din 2016 este incompatibilă cu drepturile fundamentale din legislaţia UE deoarece nu include aceste garanţii. Urmare a acestei acceptări, Înalta Curte a cerut Guvernului să modifice prevederile relevante din Actul respectiv. Corespunzător Curtea a constatat din moment ce Capitolul II nu conţine aceste garanţii, el este contrar legislaţiei naţionale potrivit interpretărilor autorităţilor naţionale în lumina legislaţiei UE. Astfel, a avut loc violarea Articolului 8.

În ceea ce priveşte regimul de schimb de informaţii, Curtea a constatat că procedurile respective sunt reglementate cu o suficientă claritate în legislaţia naţională, astfel acest regim nu încalcă Articolul 8.

Articolul 10

Curtea a declarat cererea celei de al 3-lea grup de reclamanţi ca fiind inadmisibilă dar a constatat o violare a drepturilor celei de al 2-lea grup de reclamanţi, care s-au plâns de regimurile de interceptare masivă potrivit secţiunii a 8 (4) şi Capitolului II din RIPA nu au oferit protecţie suficientă pentru sursele jurnalistice sau materialul jurnalistic confidenţial.

În ceea ce priveşte regimul de interceptare masivă, Curtea a exprimat îngrijorare deosebită în privinţa absenţei a garanţiilor publicate vizând atât circumstanţele în care materialele jurnalistice confidenţiale pot fi selectate intenţionat pentru examinare, şi protecţiei confidenţialităţii când acestea sunt selectate, fie intenţionat sau altfel pentru examinare. În lumina unui potenţial efect piperat că orice interferenţă percepută în privinţa confidenţialităţii comunicaţiilor jurnalistice şi, în particular, surselor acestor asupra libertăţii presei, Curtea a constatat că regimul de interceptare în masă a fost de asemenea contrar Articolului 10.

În ceea ce priveşte cererile de informaţii de la furnizorii de servicii de comunicaţii potrivit Capitolului II, Curtea a notat că garanţiile relevante erau aplicabile doar când scopul unei astfel de cereri a fost de a dezvălui identitatea sursei jurnalistice. Aceasta nu a fost aplicabil în orice caz când era vorba de cerere pentru datele de comunicaţii jurnalistice, sau când era probabilă o intruziune colaterală. Suplimentar, nu erau prevederi speciale ce restricţionează accesul în scopul de combatere a ”infracţiunilor serioase”. În consecinţă, Curtea de asemenea a constatat violarea Articolului 10 în privinţa regimului din Capitolul II.

Curtea a respins plângerile în baza Articolului 6 și al Articolului 14, coroborate cu Articolele 8 și 10 ale Convenției ca vădit nefondate.