23 octombrie 2018 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică hotărârea în cauza Lady S.R.L. c. Moldovei, cererea nr. 39804/06, prin care a constatat, în unanimitate, că nu a avut loc violarea Convenţie. Cauza vizează anularea unui contract de vînzare-cumpărare a unor spații pe care compania reclamantă le achiziționase de la Primăria municipiul Chișinău.
Circumstanțele cauzei
Reclamantul, Lady S.R.L., este o companie cu sediul în Moldova, municipiul Chișinău.
La data de 08 iunie 1999, compania reclamantă a achiziționat un apartament cu o suprafață de 37 m.p. situat pe adresa: strada P.R., 55A, municipiul Chișinău.
La data de 13 decembrie 2002, Primăria municipiului Chișinău a dat în arendă companiei reclamantă spațiile situate pe aceeași adresă, cu o suprafață totală de 244,5 m.p.
La data de 15 ianuarie 2004, compania reclamantă și Primăria municipiului Chișinău au semnat un contract de vânzare-cumpărare a spațiilor respective, pentru suma de 150.000 lei (cca 9.000 Euro la momentul de referință).
În cadrul unui proces intentat de o a treia companie împotriva Primăriei municipiului Chișinău, Curtea Supremă de Justiție a dispus prin decizia din 24 mai 2004, evacuarea Primăriei din încăperile ocupate, printre altele, și cele de pe adresa: strada P.R., 55A, Chișinău. Unul din motivele invocate de către Curtea Supremă de Justiție (CSJ) a fost că „lotul de teren de pe strada P.R.” a fost transmis companiei S. pentru demolare printr-o decizie a Primăriei Chișinău din data de 24 iulie 1997. Compania reclamantă nu a fost citată în legătură cu acest proces judiciar.
Ulterior, compania S. a intentat o acțiune cerând, printre altele, declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2004 și evacuarea încăperilor ocupate.
La data de 13 februarie 2006 Curtea de Apel Chișinău a admis acțiunea integral, referindu-se, printre altele, la decizia Curții Supreme de Justiție din 27 mai 2004 și decizia Primăriei municipiului Chișinău din 24 iulie 1997.
Compania reclamantă a înaintat recurs, invocând că încăperile procurate de pe strada P.R., 55A, Chișinău nu au fost vizate de decizia Primăriei Chișinău și nici de decizia CSJ din 27 mai 2004.
Prin decizia din 06 aprilie 2006, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de recurs și a menținut soluția instanței de fond, reținând următoarele: „prin decizia Curții Supreme de Justiție din 24 mai 2004 a fost stabilit, valoare de lucru judecat, că clădirea nr. 55A situată pe teren din strada P.R., Chișinău a fost transmisă companiei S., în rezultat terenul a fost vizat de decizia Primăriei municipiului Chișinău din 24 iulie 1997”.
Prin urmare, actul juridic contestat, contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2004 a fost încheiate fără a lua în considerație drepturile preferențiale de posesie și folosință a companiei S.
Curtea Supremă de Justiție, de asemenea, a dispus restitutio in integrum în rezultatul anulării contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2004. În ceea ce privește apartamentul procurat de compania reclamantă la 08 iunie 1999, instanța a constatat că apartamentul respectiv nu a fost obiect al litigiului.
La o dată necunoscută, compania reclamantă a înaintat o cerere de revizuire la decizia din 27 mai 2004, invocând că nefiind citată în proces nu a putut prezenta dovezi pentru a-și apăra drepturile sale în litigiu imobiliar. Prin decizia din 29 iunie 2006 Curtea Supremă de Justiție a respins revizuirea ca inadmisibilă, notând că decizia din 27 mai 2004 nu s-a pronunțat în privința drepturilor companiei reclamante.
În fața Curții, compania reclamantă s-a plâns în temeiul Articolului 6 din Convenție, că nu a avut posibilitatea să se apere în mod rezonabil în fața instanțelor naționale, și că Curtea Supremă de Justiție la adoptarea deciziei din 06 aprilie 2006 s-a bazat pe hotărârea din 27 mai 2004, adoptată în urma unui proces la care nu a fost citată. De asemenea, decizia din 06 aprilie 2006 nu s-a bazat pe fapte reale și stabilite în mod obiectiv. În ceea ce privește Articolul 1 din Protocolul Adițional nr.1, compania reclamantă a susținut că, în calitate de cumpărător de bună-credință a fost lipsit de proprietatea sa fără respectarea garanțiilor oferite de această normă. Ea susține că nu a primit compensații echitabile pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare, în special având în vedere că nu au fost rambursate sumele plătite pentru achiziționarea încăperilor respective și banii investiți în reabilitarea acestora.
Decizia Curții
Curtea a constatat, în unanimitate, că nu a avut loc violarea Articolului 6 din Convenţie. Ea a notat că în prezenta cauză s-au desfășurat două proceduri judiciare: prima procedură, care s-a încheiat cu adoptarea deciziei finale a Curții Supreme de Justiție din 27 mai 2004 și cea de-a doua procedură inițiată de S. împotriva societății reclamante și a Departamentului de privatizare, care sa încheiat prin pronunțarea hotărârii definitive a Curții Supreme de Justiție din 6 aprilie 2006. În contextul primei proceduri, aceasta a constatat că, printre altele, Curtea Supremă de Justiție a stabilit că societatea S. a dobândit în 1997 dreptul de a deține terenul pe care erau amplasate mai multe proprietăți, inclusiv cea ocupată parțial de compania reclamantă. În cadrul celei de-a doua proceduri, Curtea Supremă de Justiție s-a bazat pe acest fapt stabilit în timpul primei proceduri judiciare.
Curtea a observat că legislaţia naţională, așa cum este interpretată și aplicată de instanțele naționale, stabilește o prezumție de res judicata. De asemenea, ea a observat că aceasta este o prezumție simplă care inversează sarcina probei. Ea a observat că această prezumție ar putea fi contrazisă de dovada contrară, în temeiul articolului 123 § 4 din Codul de procedură civilă, și că, în plus, acest fapt nu a fost contestat de părți.
În continuare Curtea a observat că, în ceea ce privește a doua procedură judiciară, că instanțele au decis asupra fondului cauzei, că societatea reclamantă a participat la procedura respectivă și că a avut ocazia să formuleze obiecții și să prezinte dovezi pe care le-a considerat necesare pentru a-și proteja interesele și, în special, pentru a contesta aprecierea faptelor constatate în cadrul primei proceduri. De asemenea, Curtea a notat că a doua procedură a avut loc în mod contradictoriu în fața a două instanțe succesiv. Având în vedere aceste elemente, aceasta a considerat că situația din prezenta cauză este diferită de cea în care instanțele judecătorești, după ce au constatat existența puterii res judicata a unei decizii privind o primă acțiune, faptul că nu există o identitate triplă a părților, obiectului și fondul cauzei între această acțiune și cea de a doua acțiune, să declare a doua acțiune inadmisibilă fără a examina fondul litigiului adus în fața lor (a se vedea, de exemplu, Lungoci c. României, nr. 62710/00, §§ 36-41, 26 ianuarie 2006).
De asemenea, Curtea a observat că, deși în prezenta cauză părțile nu au fost identice în cadrul primei și celei de-a doua proceduri, același fapt a fost decisiv pentru rezultatele acestora, și anume transmiterea către societatea S. a terenului pe care erau amplasate diferite clădiri în litigiu.
În același timp, ea a notat că nu a fost demonstrat că în cadrul celei de a doua procedură, reclamantul a furnizat elemente de probă care ar putea justifica o nouă evaluare a documentelor deja discutate în prima procedură. Curtea a considerat că, în lipsa vreunui element nou, societatea S. ar fi putut în mod legitim să se aștepte că litigiul cu societatea reclamantă să fie decis în sensul deciziei care are forță de res judicata.
În final, Curtea a notat că nu există nicio referință care să sugereze că instanțele judecătorești din Moldova au apreciat în mod arbitrar sau vădit în mod nejustificat dovezile care le-au fost prezentate.
Având în vedere cele de mai sus și ținând cont de particularitățile dreptului moldovenesc, astfel cum este interpretat și aplicat în acest caz, ea a concluzionat că cel de-al doilea ansamblu de proceduri a fost corect.
În ceea ce priveşte pretinsa violare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea a declarat în această parte cererea ca inadmisibilă pentru neepuizarea căilor interne de atac, în conformitate cu articolul 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
În particular compania reclamantă poate formula o acţiune în temeiul prevederilor Articolului 767 Cod civil, care stabileşte că în cazul evicţiunii cumpărătorului în baza drepturilor unui terţ asupra bunului care s-au constituit înainte de încheierea contractului de vînzare-cumpărare, vînzătorul repară prejudiciul cauzat cumpărătorului; iar în partea neexecutării deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 06 aprilie 2006, compania reclamantă poate formula o acţiune în temeiul Legii nr. 87 din 21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătoreşti.
În fața Curții compania reclamantă a fost reprezentată de către J. Hanganu, avocat din Chișinău.
