01.02.2018 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică decizia în cauza Europa-Trust S.A. c. Moldovei (cerere nr. 42044/05). Compania reclamantă, care este o societate fiduciară care a participat la privatizarea în masă a proprietății statului pe baza bonurilor patrimoniale s-a plâns de efectele prejudiciabile pe care le-a avut asupra activității și situației sale financiare prevederile Legii nr. 55-XVI din 28 aprilie 2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 199-XIV din 18 noiembrie 1998 cu privire la piaţa valorilor mobiliare.
Compania reclamantă este o societate fiduciară fondată în 1994, în perioada privatizării în masă a proprietății statului. În anii 1994-1995, ea a semnat contracte de administrare fiduciară cu persoane fizice („constituenții”) cărora statul, ca parte a procesului de privatizare, le-a distribuit acțiuni de patrimoniu de stat, numite „bonuri patrimoniale”.
Între 1999 și 2004, autoritățile naţionale au efectuat controale în privinţa mai multor societăți fiduciare, inclusiv compania reclamantă. Au constatat numeroase nereguli, printre care lipsa eficienței gestionării activelor în detrimentul constituenților și încălcarea clauzelor contractuale care prevăd prezentarea de rapoarte trimestriale.
La 28 aprilie 2005, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 55-XVI, care prevedea următoarele :
Companiile fiduciare, pînă la 1 ianuarie 2006: – vor informa fondatorii administrării fiduciare, prin scrisori recomandate, despre starea conturilor acestora și le vor propune, prin intermediul unui document adițional, modificări și completări la contractele de instituire a trastului încheiate anterior, în vederea conformării acestora contractului-tip aprobat de Comisia Națională.
Dacă, în termen de 60 de zile de la data expedierii documentului adițional, fondatorul administrării fiduciare nu își exprimă acordul în scris referitor la prelungirea contractului sau la modificările și completările propuse, contractul încheiat anterior se consideră reziliat, iar administratorul fiduciar transmite fondatorului în cauză, în același termen, întreg patrimoniul aflat pe contul de evidență al acestuia. În cazul în care fondatorul administrării fiduciare refuză expres semnarea documentului adițional, contractul de instituire a trastului încheiat anterior se consideră reziliat.
În cazul nerespectării prevederilor susmenţionate, licențele companiilor fiduciare se retrag, iar companiile fiduciare se supun dizolvării în modul prevăzut de legislație.
Prin decizia din 5 mai 2005, Comisia Naționala a Valorilor Mobiliare, în continuare CNVM, a suspendat activitatea tuturor companiilor fiduciare, până la conformarea de către acestea noilor prevederi legale. Aceasta a hotărât că, în timpul perioadei de suspendare, toate acțiunile organelor de conducere ale societăților fiduciare trebuiau realizate cu acordul prealabil a CNVM.
La 27 mai 2005, Legea 55-XVI a fost publicată în Monitorul Oficial și a intrat în vigoare.
Potrivit unui raport al companiei reclamante din 1 octombrie 2005, la acea dată ea a administra activele a peste 330.000 de persoane, iar valoarea de piață a activelor aflate în administrarea sa a fost estimată la aproximativ 99.000.000 lei.
Potrivit unui extras din registrul companiilor din 4 octombrie 2005, capitalul statutar al companiei reclamante era de 450.000 lei. Potrivit unui raport financiar al companiei reclamante, la 1 ianuarie 2006 a avut o lichiditate de 49.531 lei.
La o dată nespecificată, au fost pierdute registrele clienților (constituenții) ai companiei reclamante, care au fost administrate de o societate terță.
Potrivit unei note a CNMV din 13 februarie 2006, compania reclamantă a trimis scrisori recomandate unui număr de șaizeci și șapte de persoane.
Prin decizia din 25 mai 2006, CNMV a constatat, printre altele, că compania reclamantă nu a prezentat rapoarte privind punerea în aplicare a Legii nr. 55-XVI și că nu a întreprins nicio acțiune sau măsură de restabilire a datelor pierdute în registrele clienților săi. Prin urmare, a decis să impună o nouă suspendare a activității companiei reclamante pentru o perioadă de șase luni. Acesta din urmă a fost autorizată: (a) să apere, dacă este necesar, interesele clienților săi în fața instanțelor; și (b) să participe la adunările generale ale acționarilor societăților din portofoliul său, cu condiția ca votul asupra lichidării sau reorganizării acestor societăți sau asupra tranzacțiilor majore să fie aprobat de consiliu.
Ulterior, suspendarea activității societății solicitante a fost menținută până la o dată nespecificată după decembrie 2010, în principal datorită nerestabilirii datelor din registrele clienților.
Potrivit declarațiilor sale fiscale, compania reclamantă a suferit pierderi în 2006 și 2007 și a înregistrat profituri în 2008 și 2009.
Potrivit deciziei Comisiei din 7 iulie 2011 privind rezultatele controalelor efectuate la compania reclamantă, în perioada 2005-2010, aceasta a obținut venituri generate de activele constituenților a unei sume de 3.022.799 lei, iar din 2008 veniturile sale au crescut în mod semnificativ.
Bazându-se pe articolul 6 al Convenției și pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, compania reclamantă s-a plâns de efectele prejudiciabile pe care le-a avut prevederile Legii nr. 55-XVI din 28 aprilie 2005 asupra activității și situației sale financiare.
Compania reclamantă a susținut că Legea nr. 55-XVI nu a urmărit un scop de interes general. Ea a afirmat că pentru ea era imposibil să pună în aplicare dispozițiile acestei legi din cauza costului exorbitant pe care ar fi trebuit să îl suporte. Aceasta a susținut că, costurile totale suportate pentru a pune în aplicare termenii actului atacat ar fi ridicat la 2.081.946,46 lei, câte 6,26 lei pe client. În sprijinul acestui fapt, acesta a oferit un raport întocmit de către o firmă de audit. De asemenea, aceasta a susținut că prin interzicerea înstrăinării activelor nu i-a permis să suporte costurile menționate mai sus de clienții săi. În cele din urmă, aceasta a afirmat că este imposibil să implementeze prevederile Legii nr. 55-XVI din cauza pierderii datelor din registrele clienților săi.
Guvernul a susţinut că, în acest caz, societatea reclamantă nu a dispus de proprietate în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că nu a existat o ingerinţă în dreptul persoanei interesate.
Cu titlu subsidiar, Guvernul a susținut că legea contestată era necesară pentru a reglementa relația contractuală dintre societățile fiduciare și constituenți și că scopul său era de a apăra interesele acestora. Acesta a afirmat că statul are o marjă largă de apreciere în ceea ce privește politicile economice și sociale și a considerat că în cazul de față nu a depășit această marjă. De asemenea, acesta a indicat faptul că activitatea companiei reclamante a fost suspendată doar parțial. Acesta a adaugat că, în conformitate cu articolul 1057 alin. (3) din Codul civil, costurile legate de administrarea fiduciară sunt suportate de constituenți și că, prin urmare, în orice caz, costurile legate de punerea în aplicare a legii Nr. 55-XVI ar fi fost în sarcina clienților companiei reclamante.
În cele din urmă, Guvernul a afirmat că la momentul adoptării legii respective erau active șase companii fiduciare, două dintre ele – care ar fi numărat aproximativ 8.000 și 23.000 de clienți, respectiv, – au respectat în totalitate prevederile prezentei legi, că alte două societăți au inițiat proceduri de lichidare din proprie inițiativă și că cele două societăți, inclusiv compania reclamantă, nu au aplicat dispozițiile legii în cauză din cauza pierderii datelor din registru.
Curtea a considerat că interesele economice legate de administrarea fiduciară a patrimoniului constituie un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Acestea includ urmărirea de către compania în cauză a activităților sale de actor pe piața valorilor mobiliare (a se vedea, mutatis mutandis, Tre Traktörer AB c. Suediei, 7 iulie 1989, § 53, seria A nr. și Werra Naturstein GmbH & Co Kg c. Germaniei, nr. 32377/12, § 37, 19 ianuarie 2017).
În speță, Curtea a notat că legea nr. 55-XVI probabil a afectat funcționarea companiei reclamante: de fapt, reclamantul nu mai putea dispune bunurile clienților săi, iar activitatea sa a fost suspendată pe motiv, printre altele, din cauza lipsei punerii în aplicare de către aceasta a măsurilor prevăzute de legea în cauză. Prin urmare, Curtea a constatat că respectarea de către compania reclamantă a prevederilor Legii nr. 55-XVI a fost decisivă pentru exercitarea activității sale. În aceste condiții, aceasta a considerat că măsurile contestate reprezintă o ingerință în dreptul persoanei vizate de a „respecta proprietatea” și că trebuie analizate ca o reglementare a utilizării bunurilor în sensul paragrafului al doilea al Articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Tre Traktörer AB, citată mai sus, § 55 și Hotărârea Werra Naturstein GmbH & Co Kg, citată anterior, § 41).
Curtea a constatat în continuare că legalitatea ingerinţei nu a fost contestată de părți. În ceea ce privește scopul urmărit de această ingerință, aceasta a constatat că legiuitorul naţional a dorit să protejeze interesele persoanelor care au participat la privatizarea în masă a proprietății de stat, după ce a constatat, în timpul verificărilor mai multe companii fiduciare, numeroase nereguli. Poate fi acceptat faptul că statul pârât a fost ghidat de motivele justiției sociale, pentru a corecta efectele reglementărilor adoptate la începutul perioadei de tranziție către economia de piață. Prin urmare, aceasta a considerat că obiectivul urmărit astfel a fost reglementarea utilizării bunurilor în interes general.
În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, Curtea a făcut trimitere la principiile relevante în această privinţă, astfel cum sunt enunțate în speţa Herrmann c. Germaniei ([MC], nr. 9300/07, § 74, 26 iunie 2012). De asemenea, ea a reamintit că statele au, în principiu, o marjă largă de apreciere în domeniul politicilor sociale și economice (Fábián c. Ungariei [MC], nr 78117/13, § 72).
În plus, Curtea a reiterat că, pentru a evalua conformitatea comportamentului statului cu Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, acesta trebuie să depășească aparențele și să cerceteze realitatea situației din speţă, ținând cont de toate circumstanțele relevante, inclusiv de comportamentul părților litigioase, de mijloacele utilizate de stat și de punerea lor în aplicare. Într-adevăr, în cazul în care este pusă în discuție o problemă de interes general, autoritățile publice sunt obligate să acționeze în timp util, corect și consecvent (Vistiņš și Perepjolkins c. Letoniei [MC], nr. 71243 / 01, § 114, 25 octombrie 2012).
Curtea a notat că statul a avut o marjă largă de apreciere în alegerea termenilor și condițiilor de punere în aplicare a politicii sale privind piața valorilor mobiliare. În acest caz, s-a constatat că Legea nr. 55-XVI a fost adoptată în contextul tranziției de la economia socialistă la economia de piață, mai exact în contextul privatizării proprietății statului.
În ceea ce privește prima măsură disputată în temeiul Legii nr. 55-XVI, și anume trimiterea de scrisori recomandate către constituenţi pentru ai informa despre situația conturilor lor și pentru a propune amendamente la acordurile respective, Curtea a acceptat că, având în vedere numărul mare de clienți ai companiei reclamante – mai mult de 330.000 – un astfel de volum ar fi reprezentat cheltuieli semnificative pentru acesta din urmă. Mai mult, aceasta a constatat că situația financiară a societății reclamante la momentul respectiv nu pare să-i fi permis să îndeplinească această sarcină în termenul prevăzut de lege, înainte de 1 ianuarie 2006. În același timp, Curtea a notat că, în urma adoptării legii în cauză, compania reclamantă nu a făcut obiectul unei retrageri de licență, că nu și-a văzut complet activitatea suspendată și că, mai mult decât atât, a reușit să primească venitul generat de activele clienților săi. Prin urmare, a constatat că ingerinţa statului a constat, pe de o parte, în interzicerea companiei reclamante de a vinde activele clienților săi și, pe de altă parte, de a supraveghea celelalte activități ale companiei reclamante fără să-l priveze de orice sursă de venit. În acest sens, aceasta a constatat că situația financiară a companiei reclamante s-a îmbunătățit semnificativ începând cu anul 2008. În aceste condiții, Curtea a considerat că era de dorit să se procedeze la o eșalonare a expedierii scrisorilor în cauză, în funcție de disponibilitatea resurselor sale. În plus, aceasta a constată că nu rezultat din materialele cauzei că compania reclamantă a contestat deciziile de suspendare adoptate împotriva acesteia.
De asemenea, Curtea a luat în consideraţie faptul că alte două companii fiduciare, gestionând interesele aproximativ a 8.000 și 23.000 de clienți, au putut să trimită scrisori recomandate tuturor constituenţilor, în timp ce compania reclamantă a informat numai șaizeci și șapte de clienți. De asemenea, nu era clar dacă performanța economică a acestor societăți, în raport cu numărul lor de clienți, au fost semnificativ mai bună decât cea ale companiei reclamante – fapt care, de altfel, aceasta din urmă nici nu a pretins.
Curtea a notat, ca și Guvernul, că societatea reclamantă era îndreptățită, potrivit articolului 1057 alin. 3 din Codul civil, să perceapă clienților săi costurile de expediere a scrisorilor recomandate. În acest sens, ea a remarcat faptul că, deși Legea nr 55-XVI interzicea trusturilor de a vinde activele clienților lor, nici una dintre prevederile sale nu obiecta costul taxei de administrare a să fie dedusă din venitul generat de aceste active.
De asemenea, Curtea a notat că, în conformitate cu termenii contractelor semnate în 1994-1995, expedierea constituenţilor de scrisori trimestriale a fost una dintre obligațiile de bază ale companiei reclamante. S-a considerat că trimiterea de scrisoare o singură dată, impusă de Legea nr. 55-XVI, ca recomandată, nu poate a priori reprezenta o sarcină disproporționată în raport cu alte obligații asumate anterior de către compania reclamantă.
În ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe imposibilitatea de a pune în aplicare Legea nr. 55-XVI din cauza pierderii registrerlor de date pentru clienți, Curtea constatat că, în pofida injuncțiunile autorităților de stat, partea interesată nu a procedat la restaurarea acestor date. În plus, aceasta a observat că nu a explicat de ce nu a putut face acest lucru din contractele încheiate cu clienții.
În concluzie, Curtea a acordat importanță faptului că măsura contestată a fost aplicată tuturor companiilor fiduciare; faptul că compania reclamantă a putut beneficia de o perioadă de tranziție, prelungită de mai multe ori, pentru a-și adapta comportamentul; și lipsa de natură excesivă în sine, în raport cu scopul urmărit, a alegerii făcute de legiuitor să solicite companiilor fiduciare să trimită scrisori recomandate. Având în vedere, de asemenea, comportamentul companiei reclamante, Curtea nu a putut constata că, prin solicitarea acestuia din urmă să trimită scrisori recomandate clienților săi, statul pârât a depășit marja de apreciere și că a fost asigurat un „echilibru just” dintre protecția dreptului la respectarea proprietății și cerințele de interes general.
În ceea ce privește cea de-a doua măsură disputată prevăzută de Legea nr. 55-XVI, și anume modificarea clauzelor contractuale care reglementează relația dintre societățile-fiduciare și clienții lor, Curtea a notat că, în comparație cu vechile contracte semnate între părți, noile clauze au oferit posibilitatea constituenților de a obliga companiile de încredere să îndeplinească o serie de condiții legate de gestionarea patrimoniului. Curtea nu a putut să speculeze asupra impactului acestei măsuri asupra activității societății reclamante și asupra situației sale financiare. În orice caz, materialul care precede nu îi permite să concluzioneze că această modificare a acordurilor fiduciare ar putea impune o sarcină excesivă și exorbitantă companiei reclamante. În consecință, Curtea a considerat că, în ceea ce privește această a doua măsură, statul nu a depășit marja sa de apreciere.
Curtea a concluzionat că cererea este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Compania reclamantă a fost reprezentată în fața Curții de D. Harea, avocat din Chișinău.
