Sursa foto: http://www.echr.coe.int/

Cauza Ilgar Mammadov c. Azerbaidjanului (nr. 2) vizează urmărirea penală împotriva unui proeminent politician de opoziție din Azerbaidjan, Ilgar Eldar oglu Mammadov, în urma protestelor din orașul Ismayilli în 2013. Reclamantul a fost acuzat și condamnat pentru dezordini în masă. Acesta este cea de-a doua cerere înaintată Curții Europene a Drepturilor Omului; prima se referă la arestarea și la arestul preventiv care au urmat aceleași evenimente.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în unanimitate că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție (dreptul la un proces echitabil), și a constatat că instanțele naționale nu au abordat sau au păstrat tăcerea cu privire la o serie de inconsecvențe în ceea ce privește dovezile folosite pentru condamnarea reclamantului, în ciuda obiecțiilor repetate ale apărării cu privire la dovezile defecte sau false.

Reclamantul, Ilgar Eldar oglu Mammadov, de naţionalitate azeră, născut în 1970 şi la moment îşi ispăşeşte pedeapsa de şapte ani urmare a condamnării din 2014 pentru dezordini în masă; este un istoric și un critic al guvernului azer, care şi-a anunţat intenţia de a candida la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2013. Totuşi, nu a reușit să candideze deoarece a fost arestat şi plasat în detenţie urmare a protestelor ce au avut loc la 24 ianuarie 2013 în oraşul Ismayilli. În particular, el a fost acuzat de organizarea dezordinii publice, ulterior fiind înlocuită acuzaţia cu dezordini în masă şi rezistenţa violentă faţă de poliţie, aparent pentru chemarea protestatarilor să arunce cu pietre în poliţie.

În martie 2014 reclamantul a fost condamnat de către prima instanţă. După o serie de recursuri, condamnarea acestuia a fost menţinută în noiembrie 2016 de către Curtea Supremă. Condamnându-l, instanţele naţionale în esenţă s-au bazat pe declaraţiile martorilor acuzării, în principal ofiţeri de poliţie care au declarat că l-au văzut pe reclamant organizând şi incitând protestatarii la violenţă şi că ei însuşi au fost atacaţi; scrisori scrise de către autorităţile de forţă, în care reclamantul era acuzat de incitarea rezidenţilor din Ismayilli împotriva statutului, instituţiilor guvernamentale şi poliţiei; precum și înregistrări video şi ştiri. Suplimentar, instanţele s-au bazat pe postările de pe blog-ul reclamantului şi de pe reţele sociale, de asemenea, şi transcrierea unui interviu de la radio, toate se pretinde că indicau că reclamantul a planificat dezordini în masă. Instanţele au respins declaraţiile tuturor martorilor apărării, în mare parte jurnalişti, ca neveridice, constatând că aceştia se cunoşteau personal cu reclamant şi corespunzător doreau să-l ajute. În cadrul procedurilor reclamantul s-a plâns în mod repetat de dovezi eronate sau greşite, însă fără succes.

Reclamantul a depus anterior o cerere la Curte, prin care s-a plâns de arestarea sa şi detenţia pe durata procedurilor urmare a ciocnirilor din Ismayilli. În 2014 Curtea a adoptat o hotărâre, Ilgar Mammadov c. Azerbaidjan, cererea nr. 15172/13, constatând că reclamantul a fost arestat şi deţinut fără nici o probă de suspiciune rezonabilă că a comis infracţiunea şi a concluzionat că scopul actual al detenţiei a fost să-l reducă la tăcere şi să-l pedepsească pentru critica adusă Guvernului. Executarea acestei hotărâri, în particular în ceea ce priveşte eliberarea reclamantului, la moment este pendinte în faţa Comitetului de Miniştri.

În prezenta cerere, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6, dreptul la un proces echitabil şi articolul 13, dreptul la un recurs efectiv. În particular, reclamantul a pretins: sentinţa împotriva sa este nemotivată şi că condamnarea s-a bazat pe probe defectuoase şi evaluate în mod vădit evaluate greşit; că instanţele naţionale nu au examinat în mod corespunzător obiecţiile apărării şi demersurile privind administrarea probelor şi mersul procedurilor; că apărarea nu a avut un acces adecvat la procesul verbal al şedinţelor de judecată, atât înainte, cât şi după şedinţe; că nu i s-a permis să folosească laptopul sau tableta în cadrul procedurilor; că avocaţii săi sunt hărţuiţi, unul din el fiind lipsit de licenţă de avocat; şi că toate procedurile au fost excesiv de lungi. De asemenea, el s-a plâns în temeiul articolului 14, interzicerea discriminării, articolul 17, interdicţia abuzului şi articolul 18, în conjuncţie cu articolul 6, pretinzând că procedurile au fost discriminatorii deoarece el a fost un politician de opoziţie şi că procedurile au fost folosite pentru a-l înlătura de pe scena politică.

Decizia Curţii

Procedurile penale împotriva reclamantului au durat ceva mai mult de 3 ani şi 9 luni în cadrul instanţelor de 3 nivele; instanţele superioare au examinat cauza de 2 ori. Având în vedere complexitatea cauzei, Curtea a considerat că durata procedurilor nu a fost excesivă şi corespunzător a declarat cererea reclamantului în această parte ca inadmisibilă.

Totuşi Curtea a constatat că au avut loc omisiuni serioase în motivarea instanţelor judecătoreşti şi modul în care probele utilizate pentru a-l condamna pe reclamant au fost admise, examinate şi/sau evaluate. În mod egal, modul în care instanţele au tratat obiecţiile apărării în privinţa faptului că probele au fost inadecvate.

Curtea a examinat diferite categorii de probe, notând în primul rând că încrederea instanţelor naţionale în declaraţiile martorilor acuzării în condamnarea reclamantului poate fi calificată doar ca vădit nerezonabilă sau arbitrară.

În particular, instanţele naționale niciodată nu au abordat în deciziile sale obiecţiile serioase şi fundamentate faptic ale apărării prin care au fost puse la îndoială credibilitatea declaraţiilor ofiţerilor de poliţie. Apărarea a invocat că unii ofiţeri au fost interogaţi pentru prima dată după cinci luni de la evenimente, că ei au eşuat să raporteze evenimentele imediat după ce s-au întâmplat şi că nu au existat dovezi medicale ale leziunilor. Instanţele de judecată nu au analizat într-o manieră adecvată faptul că un ofiţer de poliţie şi-a retras declaraţiile date la anchetă deoarece le-a semnat fără să le citească, şi implicaţiile care puteau avea asupra credibilităţii declaraţiilor altor ofiţeri de poliţie. În nici un caz instanţele nu s-au întrebat dacă declaraţiile puteau fi obţinute prin presiune necorespunzătoare.

Documentele prezentate Curţii chiar au sugerat că 2 ofiţeri de poliţie, pe care s-a bazat condamnarea reclamantului, de fapt nu au putut să-l vadă pe acesta : unul a declarat că a fost în oficiul său pe durata vizitei reclamantului în Ismayilli ; şi altul, lovit de o piatră, a fost în spital chiar înainte ca reclamantul să ajungă în oraş.

Mai mult de atât, instanţele au acceptat anumite depoziţii ale martorilor din partea civililor ca dovadă a acuzaţiilor împotriva reclamantului, în pofida faptului că apărarea a prezentat documente prin care a arătat că unul din ei a minţit. Mai mult, un alt martor civil, potrivit materialelor dosarului, nu l-a menţionat deloc pe reclamant în declaraţiile sale.

În contrast, instanţele au refuzat să dea vreo valoare declaraţiilor martorilor apărării. Nu a fost clar de ce şi în ce temei instanţele naţionale au constatat că majoritatea martorilor apărării, care erau jurnalişti, aveau relaţii strânse cu reclamantul, şi de ce o astfel de constatare poate determina instanţa să presupună că ei ar minţi în instanţă şi ar risca să comită sperjurul. Corespunzător, Curtea a considerat că concluzia că toţi martorii care au dat depoziţii în favoarea reclamantului au fost false şi părtinitoare a fost luată fără motive suficiente şi fără luarea în considerare a situaţiei individuale a fiecărui martor.

Scrisorile întocmite de organele de forţă, de asemenea, utilizate pentru condamnarea reclamantului au relatat pe scurt şi vag circumstanţele de fapt, fără material demonstrativ, cum ar fi documente de investigaţie, video-uri, rapoarte etc. În pofida obiecţiilor repetate ale reclamantului de a folosi aceste scrisori în calitate de probe, el nici o dată nu a avut posibilitatea să contesteze/audieze autorii acestor scrisori.

Curtea a examinat tot conţinutul postărilor reclamantului de pe blog şi reţele sociale, de asemenea, transcrierea interviului de la radio şi, diferit de instanţele naţionale, nu a constatat că ele au demonstrat că dânsul a planificat dezordinea în masă. Dimpotrivă, postările au fost făcute şi interviul a fost acordat fie în Ismayilli sau după părăsirea acestuia, şi deşi erau foarte critice la adresa autorităţilor, nu au conţinut intenţia de a comite vreo infracţiune sau incitarea la violenţă. Corespunzător, folosirea declaraţiilor publice a reclamantului în calitate de probă pentru a-l condamna a fost în mod vădit arbitrar.

În mod similar, evaluarea ştirilor despre proteste, constatând că ele au susţinut acuzarea procuraturii, au fost arbitrare. Deşi unele erau secvențe ale situaţiei generale tensionate, nici o sursă mass media nu a raportat în mod expres careva izbucnire a violenţei în după amiaza zilei de 24 ianuartie 2013.

În final, în ceea ce priveşte înregistrările video, una arăta ciocnirile dintre protestatari şi poliţie, în timp ce alta arăta scena unor străzi liniştite cu câţiva protestatari. Prima instanţă s-a bazat pe filmarea ce arăta ciocnirile, iar instanţa de apel, aparent recunoscând că această filmare a fost a evenimentelor în dimineaţă şi corespunzător până la venirea reclamantului în oraş, a fost de acord să admită filmarea pe durata după amiezii de o cameră instalată pe o clădire de a lungul presupusului traseu pracurs de protestatari. Totuşi, acel video a arătat că situaţia era calmă. Instanţa de apel a constatat că aceasta a putut avea loc dat fiind faptul că protestatarii mergeau pe stradă câte unul sau au venit din direcţii diferite. Prin urmare, instanţele au creat o versiune pur ipotetică a evenimentelor care niciodată nu au fost invocate de procuratură şi care nu erau susţinute de nici o probă.

Într-adevăr, instanţele superioare au tăcut în privinţa alegaţiilor apărării a încercărilor procuraturii să prezinte o înregistrare ce arăta ciocniri ca având loc în după amiază, când reclamantul era prezent, pe când filmarea de fapt a avut loc dimineaţa. În suportul alegaţiilor sale, ei au prezentat o versiune integrală a înregistrării video de asemenea un alt video de o natură similară. Instanţele trebuiau să examineze aceste dovezi puternice/considerabile, cu atât mai mult într-o cauză unde principalul punct de dispută dintre părţi a fost dacă vreo acţiune de dezordine în masă a avut loc când reclamantul a fost în Ismayilli.

În concluzie condamnarea reclamantului s-a bazat pe dovezi eronate şi greşite şi obiecţiile acestuia în această privinţă nu au fost în mod adecvat adresate/soluţionate. Dovezile favorabile acestuia au fost în mod sistematic respinse într-o manieră nerezonabil de inadecvată. Chiar dacă cauza a fost remisă la o reexaminare şi s-a încercat să se adreseze unele din demersurile şi obiecţiile apărării, nici una din omisiuni în final nu a fost remediată. Procedurile penale, în ansamblul său, nu au fost consistente garanţiilor unui proces echitabil. Corespunzător a avut loc violarea articolului 6 din Convenţie.

Curtea a considerat că nu este necesar să examineze restul plângerilor reclamantului.