16 noiembrie 2017 – Astăzi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică decizia în cauza Fundația pentru copii „Speranța” c. Moldovei (cererea nr. 17891/08), respingând cererea reclamantului ca vădit neîntemeiată.
În această cauză, reclamantul, Fundația pentru copii „Speranța” (în continuare, „Fundația”), este o organizație neguvernamentală pentru copii, care a fost fondată în 1994. La 27 iunie 2000, Primăria Chișinău a acordat Fundației în folosință un lot de teren cu suprafața de 0,92 ha în scopul construcției unui parc de distracții pentru copii și a unei piste pentru carting. La 21 august 2000 și 22 iulie 2002, Consiliul municipal Chișinău a eliberat Fundației un certificat de urbanism și o autorizație de construcție, iar, la 29 august 2002, Consiliul a emis un document ce confirma dreptul de folosință asupra terenului.
La 30 martie 2003 a fost finalizată construcția parcului de distracții, iar la 24 decembrie 2003 i-a fost atribuită o adresă poștală. La o dată nespecificată, Fundația a solicitat Departamentului de Privatizare permisiunea de a cumpăra terenul și, la 10 iunie 2004, Departamentul a informat Fundația despre acordul său la vânzarea terenului. La 30 iunie 2004, reclamantul a solicitat Consiliului municipal permisiunea de a cumpăra lotul de teren sub construcție și, printr-o decizie din 30 decembrie 2004, Consiliul municipal a acceptat vânzarea. Decizia Consiliului municipal prevedea, printre altele, că vânzarea a fost aprobată în conformitate cu autorizarea dată de Departamentul Privatizării. La 20 ianuarie 2005, Fundația a cumpărat lotul de teren de la Consiliul municipal.
La 2 februarie 2006, Procuratura Generală a inițiat proceduri judiciare civile din numele Guvernului împotriva Consiliului municipal și a Fundației, contestând validitatea deciziei Consiliului municipal din 30 decembrie 2004 și a contractului de vânzare din 20 ianuarie 2005, pe care le-a considerat ilegale. Guvernul a semnat acțiunea Procuraturii. Potrivit Procuraturii Generale, Legea cu privire la fundații nu prevedea dreptul fundațiilor de a primi loturi de teren în mod gratuit. Mai mult, Consiliul municipal trebuia să dispună de lotul de teren, și nu Primăria, care a adoptat decizia din 27 iunie 2000. Vânzarea terenului la 20 ianuarie 2005 era, de asemenea, ilegală, deoarece, potrivit legii, doar terenurile care au fost anterior arendate puteau fi vândute și doar în urma organizării unei licitaţii.
La 22 mai 2006, Judecătoria Economică de circumscripție Chișinău a respins acțiunea Procuraturii Generale. Referindu-se la argumentul Procuraturii precum că Legea cu privire la fundații nu prevede dreptul fundației de a căpăta pământ în mod gratuit, instanța a constatat că un asemenea drept era prevăzut de Codul funciar și de Legea privind administrația publică locală. În ceea ce privește cea de-a doua obiecție ridicată de Procuratură, instanța a notat că, în 1999, Consiliul municipal a delegat Primăriei atribuția de administrare a terenurilor municipale. Referitor la ultima obiecție a Procuraturii, instanța a constatat că Fundația avea dreptul de preemțiune asupra terenului aflat sub construcție și, prin urmare, potrivit legii, nu era nevoie de o arendare anterioară sau de organizarea unei licitaţii pentru a vinde terenul.
Procuratura Generală a depus recurs, invocând motive similare celor din acțiunea inițială. Deoarece Procuratura a omis termenul de declarare a recursului, ea a solicitat repunerea în termen, fără a indica careva motive.
La 2 noiembrie 2006, un complet al Curții Supreme de Justiție compus din judecătorii I.M., N.C. și V.B. a examinat recursul și l-a admis în baza unor temeiuri diferite de cele indicate în cererea de recurs. În special, Curtea Supremă de Justiție a statuat că argumentele Guvernului depindeau de faptul dacă terenul litigios constituia proprietate de stat sau proprietate municipală. Astfel, deoarece prima instanță nu a clarificat această situație, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea primei instanțe și a restituit cauza la rejudecare în prima instanță. Curtea Supremă de Justiție nu s-a pronunțat asupra admiterii cererii de repunere în termen a Procuraturii.
La 1 martie 2007, Judecătoria Economică de circumscripție Chișinău a confirmat faptul că terenul litigios constituia proprietate municipală și a respins acțiunea procuraturii pe aceleași temeiuri care au fost indicate în hotărârea din 22 mai 2006. Procuratura Generală a depus recurs, indicând motive identice cu cele din prima cerere de recurs.
La 11 octombrie 2007, un complet al Curții Supreme de Justiție compus din judecătorii N.M., N.C. și I.V. au examinat recursul Procuraturii. Pe parcursul ședinței de judecată, Fundația a argumentat că acțiunea Procuraturii era depusă cu încălcarea termenului și nu a fost depusă în instanța de judecată corespunzătoare, deoarece, potrivit Legii contenciosului administrativ, acțiunea trebuia să fie înaintată în termen de 30 de zile. Fundația a mai indicat că Procuratura nu era persoana împuternicită de a înainta acțiunea.
Curtea Supremă de Justiție a respins obiecțiile Fundației, argumentând că contractul de vânzare încheiat între Primărie și Fundație la 20 ianuarie 2005 era un contract civil guvernat de Codul civil și, prin urmare, Legea contenciosului administrativ nu era aplicabilă. Instanța a constatat că, în pofida prevederilor legii, Primăria nu a organizat o licitaţie mai întâi în 2000, iar apoi în 2005. Potrivit Curții Supreme de Justiție, aceasta constituie temei de constatare a nulității absolute a actelor Primăriei și, prin urmare, acțiunea era imprescriptibilă. Curtea Supremă de Justiție a declarat nule decizia Primăriei Chișinău din 27 iunie 2000, decizia Consiliului municipal Chișinău din 30 decembrie 2004 și contractul de vânzare din 20 ianuarie 2005.
În faţa Curţii, fundaţia s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, că procedurile au fost inechitabile, deoarece Curtea Supremă de Justiție nu a fost imparțială, pe motiv că judecătorul N.C. a participat de două ori în proceduri; că Curtea Supremă de Justiție nu și-a motivat hotărârile sale; că Consiliul municipal Chișinău nu a fost atras în proceduri; că Procuratura Generală nu avea dreptul de a iniția proceduri din numele Guvernului, deoarece terenul litigios aparținea administrației publice locale, prin urmare, doar autoritatea locală putea să fie reclamant. De asemenea, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, că ingerința în dreptul său de proprietate a fost ilegală și disproporționată.
Curtea a notat că reclamantul s-a plâns de lipsa independenţei a unui judecător a Curţii Supreme deoarece acesta a participat de două ori la examinarea acestei cauze. Cu toate că este adevărat că acelaşi judecător (N.C.) de la Curtea Supremă de Justiţie a participat de două ori la examinarea a două recursuri în aceeaşi cauză, se pare de către reclamant nu a fost invocată vreo obiecţie în acest sens în cadrul procedurilor şi că nu a existat vreun indiciu că reclamantul a fost împiedicat să o facă. Nu trebuie să fie permis unei părţi să aştepte finalitatea cauzei şi, dacă el sau ea pierde, să pretindă ex post facto că judecătorii care au soluţionat cauza nu au fost suficient de independenţi.
În continuare Curtea a notat că reclamantul a criticat modul în care Curtea Supremă de Justiţie a motivat decizia sa şi a invocat că procurorul nu trebuie să aibă vreo calitate în proceduri. Curtea a notat că Curtea Supremă a interpretat legislaţia naţională şi a concluzionat că procurorul poate contesta tranzacţia în numele statului şi terenul nu putea fi atribuit fundaţiei fără licitaţie. Curtea a reamintit că interpretarea şi aplicarea legislaţiei naţionale şi evaluarea faptelor şi a probelor într-o cauză sunt în general chestiuni care cad în competenţa exclusivă a instanţelor naţionale (a se vedea Garcia Ruiz c. Spaniei (MC) no. 30544/96, § 28 ECHR 1999‑I). În această cauză, nu se poate spune că deciziile instanţelor naţionale sunt arbitrare sau vădit inechitabile sau nefondate, încât să determine o violare a Articolului 6.
În lumina celor de mai sus, Curtea a constatat că plângerea privind violarea Articolului 6 § 1 din Convenţie este vădit neîntemeiată şi a respins-o în temeiul Articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
Având în vedere constatarea pe Articolul 6, Curtea a considerat că nu este necesar să examineze plângerea privind violarea Articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie.
