La 6 aprilie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a publicat hotărârea sa în cauza Stegărescu și Bahrin c. Portugaliei (cererea nr. 46194/06).


Reclamanții sunt cetățeni ai Republicii Moldova. Din anul 2001, ei sunt privați de libertate în Portugalia, pentru 21 și 19 ani, în urma săvârșirii unor infracțiuni. La 5 mai 2006, reclamanții au fost transferați în altă închisoare, unde au fost plasați solitar în celule de 8 m.p. cu un regim de securitate înaltă și li s-a permis plimbări de o oră pe zi. Circa zece zile mai târziu, reclamanții au fost informați că transferul lor a fost efectuat la ordinul vicedirectorului administrației penitenciarului, însă ordinul nu le-a fost prezentat. Reclamanții s-au plâns diferitor autorități portugheze de izolarea lor, însă nu au primit niciun răspuns. La mijlocul lunii octombrie, ei au fost informați despre un nou ordin al vicedirectorului administrației penitenciarului, prin care se menținea plasarea reclamanților în celule de securitate înaltă, însă acesta nu le-a fost prezentat. La începutul lunii decembrie 2006, reclamanții au fost informați despre anularea măsurii de izolare, dar nu li s-a prezentat copia deciziei. Din acel moment, reclamanții beneficiază de un regim obișnuit de detenție.


Invocând violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii), a art. 5 CEDO (dreptul la libertate și siguranță) și a art. 6 § 1 și 2 CEDO (dreptul la un proces echitabil), reclamanții pretindeau că nu au avut posibilitatea de a contesta împotriva plasării lor în celule de securitate sporită. Reclamanții s-au mai plâns de violarea art. 14 CEDO (interzicerea discriminării) considerând că au fost discriminați din cauză că erau de naționalitate moldovenească.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO.


Examinând admisibilitatea cererii, Curtea a reiterat că, deși aspectul penal al art. 6 § 1 nu se aplică procedurilor referitoare la condițiile de detenție, aspectul civil poate fi aplicat, în dependență de circumstanțele cauzei. În această cauză, plasarea reclamanților în celule de securitate înaltă a avut anumite consecințe care au afectat „drepturile și obligațiile lor civile”: restricționarea primirii vizitelor la o oră pe zi și imposibilitatea primului reclamant de a-și continua studiile și de a susține examene. Astfel, Curtea a declarat cererea admisibilă prin prisma aspectului civil al art. 6 § 1.


Examinând dacă a avut loc o violare a Convenției, Curtea a reiterat că dreptul de acces la o instanță de judecată nu este absolut. Exercitarea acestui drept este organizat de către state, care pot limita accesul la o instanță dacă urmăresc un scop legitim și dacă este respectată proporționalitatea între metodele folosite și scopurile urmărite. Guvernul a susținut că exista o „acțiune administrativă specială” care era disponibilă reclamanților și care le permitea să ceară măsuri interimare, anularea plasării în izolare sau adoptarea unor noi măsuri. Curtea a notat că au existat în total doar două hotărâri judecătorești adoptate ulterior perioadei relevante, care au confirmat competența instanțelor administrative în aceste situații. În plus, reclamanții nu au primit niciodată ordinele prin care au fost plasați în izolare. Astfel, chiar presupunând că ar fi existat o jurisdicție a instanțelor administrative bine stabilită la acea dată, Curtea a constatat că reclamanții nu au avut o oportunitate clară și completă de a contesta măsurile împotriva lor.


În ceea ce privește pretențiile reclamanților prin prisma art. 3, 5 și 6 § 1 CEDO, având în vedere constatarea violării art. 6 § 1, nu este necesar de a le examina separat.


Referitor la art. 14, Curtea a observat că reclamanții au făcut mai degrabă niște declarații generale și nu au prezentat careva probe care ar fi demonstrat pretențiile lor, respingând acest capăt de cerere ca fiind în mod vădit neîntemeiat.


Curtea a obligat Portugalia să plătească fiecărui reclamant câte EUR 4,000 cu titlu de daune morale.