În ianuarie 2010, CtEDO a pronunțat deciziile X c. Moldovei (cererea nr. 37507/02), Musaji și Madan c. Moldovei (cererea nr. 2856/05), Avramenko c. Moldovei (cererea nr. 7467/06), Filimonova c. Moldovei (cererea nr. 21136/03) și Șumila și Alți 6 c. Moldovei (cererile nr. 41369/05, 41556/05, 42308/05, 33566/06, 33567/06, 33568/06, 33570/06).


***


În cauza X c. Moldovei, reclamantul s-a plâns în fața Curții de violarea art. 3 CEDO, pe motiv că a fost maltratat de ofițerii de poliție și de personalul din închisoarea nr. 5 din Cahul și din cauza condițiilor inumane de detenție și pentru că în închisoare ar fi fost infectat deliberat cu hepatite și sifilis; violarea art. 5 § 1 CEDO, violarea art. 6 § 1 CEDO, din cauza duratei procedurilor și pe motiv că un martor din partea sa nu a fost audiat; violarea art. 8 CEDO pe motiv că corespondența sa a fost interceptată de autorități; violarea art. 13 CEDO combinat cu toate articolele menționate mai sus și violarea art. 34 CEDO pe motiv că procurorul a refuzat să-i elibereze copia unui document.


Pretențiile reclamantului privind infectarea cu hepatite, neaudierea martorului său și în baza art. 34 CEDO au fost respinse de Curte ca fiind în mod vădit neîntemeiate, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 CEDO. Curtea a notat că reclamantul nu a demonstrat când el s-a infectat cu hepatitele B și D, înainte sau după detenție. Mai mult ca atât, potrivit istoriei medicale a reclamantului, acesta suferea de un număr de boli sexual-transmisibile înainte de a fi arestat, ceea ce sporește probabilitatea că a fost deja infectat până la detenție. În ceea ce privește pretenția privind violarea art. 5 § 1 CEDO, reclamantul nu a explicat în observațiile sale cum acesta a avut loc. Referitor la audierea martorului (M.) din partea reclamantului, acesta a depus declarații care dovedeau vinovăția reclamantului. Curtea Supremă de Justiție a examinat declarațiile scrise ale acestui martor. În ceea ce privește pretenția privind violarea art. 34 CEDO, reclamantul s-a plâns că procurorul nu a vrut să expedieze avocatul reclamantului o copie a unei declarații unui deținut care ar fi văzut cum reclamantul era bătut de poliție, dar l-a invitat personal la procuratură pentru a lua acea copie. Curtea a notat că reclamantul nu i-a expediat nici adresarea sa și nici răspunsul procurorului. Totuși, chiar dacă acest schimb de scrisori a avut loc, Curtea nu știe dacă acea declarație urma să fie folosită în procedura la nivel național sau la procedura în fața Curții.


Printr-o scrisoare din 21 ianuarie 2008, Guvernul a expediat Curții o declarație unilaterală, prin care Guvernul a recunoscut violarea art. 3 CEDO (în privința tratamentului inuman și degradant, a omisiunii autorităților de a organiza o anchetă efectivă și a condițiilor de detenție), a art. 6 § 1 CEDO (din cauza duratei procedurilor), a art. 8 CEDO (interceptarea corespondenței sale de către autorități) și a art. 13 CEDO combinat cu toate articolele menționate mai sus. Guvernul s-a obligat să plătească reclamantului ex gratia EUR 10,000 pentru orice daună cauzată acestuia, în termen de 3 luni de la radierea cererii de către Curte printr-o decizie. Reclamantul a cerut continuarea examinării cauzei.


Curtea a observat că părțile nu au putut ajunge la un acord comun. Ea a notat că, în anumite circumstanțe, ea poate să radieze o cerere, potrivit art. 37 § 1 (c), în temeiul unei declarații unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește continuarea examinării cauzei. În acest scop, Curtea va examina declarația prin prisma principiilor ce decurg din jurisprudența sa (a se vedea Tahsin Acar v. Turkey, [GC], nr. 26307/95, § 75-77, ECHR 2003-VI); și Melnic v. Moldova, nr. 6923/03, § 22-25, 14 noiembrie 2006).


În ceea ce privește circumstanțele acestei cauze, Curtea notează că, într-un număr de cauze, ea a specificat natura și extinderea obligațiilor care revin statului pârât potrivit art. 3, 6, 8 și 13 CEDO (a se vedea Corsacov v. Moldova, § 54-67 și 68-76, 4 aprilie 2006; Ciorap v. Moldova, § 62-71 și 99-104, 19 iunie 2007; Ostrovar v. Moldova, § 97-102, 13 septembrie 2005; și Modârcă v. Moldova, 10 mai 2007). Acolo unde Curtea a constatat o violare a acestor articole, ea a acordat o satisfacție echitabilă, mărimea căreia depindea de particularitățile cauzei. Curtea a notat că, luând în considerație natura recunoașterilor conținute în declarația unilaterală a Guvernului, precum și mărimea compensației propuse, Curtea consideră că propunerea Guvernului pare a fi rezonabilă în comparație cu ceea ce a fost acordat de Curte în cauze similare. Curtea consideră că nu există motive care ar justifica continuarea examinării cererii, radiind cererea de pe rolul său potrivit art. 37 § 1 in fine CEDO.


***


În cauza Musaji și Madan c. Moldovei, reclamanții, Eugenia MUSAJI și Petru MADAN, s-au plâns de faptul că au fost deținuți ilegal și maltratați, contrar art. 5 și 3 CEDO.


La 28 octombrie 2009, Curtea a primit o declarație unilaterală din partea Guvernului, prin care acesta din urmă a recunoscut violarea art. 3 și 5 în privința fiecărui reclamant și a oferit EUR 5,000 primului reclamant și EUR 3,500 celui de-al doilea reclamant ca compensație pentru dauna morală cauzată și câte EUR 1,000 fiecărui reclamant pentru costuri și cheltuieli, sume care urmează a fi achitate în termen de 3 luni de la radierea cererii de către Curte printr-o decizie. La 13 noiembrie 2009, avocatul reclamanților a informat Curtea că reclamanții au fost de acord cu condițiile declarației unilaterale a Guvernului și că această declarație poate fi considerată un acord amiabil încheiat între părți.


Curtea a luat act de acordul la care au ajuns părțile, a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și că nu găsește niciun motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind-o de pe rol.


În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de către Mihai LUPU, avocat din Chișinău.


***


În cauza Avramenko c. Moldovei, reclamantul, Valeriu AVRAMENKO, este beneficiarul unei hotărâri a CtEDO din 6 februarie 2007, Avramenko c. Moldovei (cererea nr. 29808/02). În această cauză, Curtea a constatat violarea art. 6 CEDO și a art. 1 Protocolul nr. 1 la CEDO în urma neexecutării unei hotărâri definitive din 26 iunie 2002 în favoarea reclamantului. Curtea a rezervat chestiunea aplicării art. 41 CEDO pentru o hotărâre separată.


La 8 decembrie 2008, Președintele Camerei căreia i-a fost repartizată prezenta cerere a decis să comunice Guvernului cauza privind redeschiderea procedurilor de către Curtea Supremă de Justiție.


La 11 și 13 noiembrie 2009, Curtea a primit un acord amiabil semnat de ambele părți, prin care reclamantul a declarat că renunță la orice pretenții față de Moldova în privința faptelor care au generat cererea menționată mai sus nr. 29808/02, precum și prezenta cerere (a se vedea hotărârea Avramenko c. Moldovei (satisfacție echitabilă), cererea nr. 29808/02, 26 ianuarie 2010).  


Curtea a luat act de acordul la care au ajuns părțile, a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și că nu găsește niciun motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind-o de pe rol.


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către Vitalie NAGACEVSCHI, la acel moment, avocat din Chișinău.


***


În cauza Filimonova c. Moldovei, reclamanta, Natalia FILIMONOVA, a invocat în fața Curții violarea art. 6 § 1 CEDO și a art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO, pe motiv de neexecutare parțială a hotărârii judecătorești din 31 mai 2002, prin care Tribunalul Chișinău a obligat Piața din Orhei să plătească reclamantei salariul pentru lipsa forțată de la locul de muncă între 25 decembrie 2001 și 31 mai 2002, precum și pe motiv de suspendare a executării hotărârii judecătorești din 3 iunie 2003, prin care Judecătoria Orhei a obligat să plătească reclamantei salariul pentru lipsa forțată de la locul de muncă între 31 mai 2002 și 14 martie 2003. De asemenea, reclamanta a invocat violarea art. 13 CEDO, deoarece nu a dispus de recursuri efective la nivel național pentru a se plânge de violarea art. 6 § 1 CEDO și a art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO. Guvernul a susținut că toate sumele acordate reclamantei prin hotărâri judecătorești definitive i-au fost achitate, anexând documente de achitare din partea Pieții din Orhei și a Departamentului de Executare.


La 14 septembrie 2007, Guvernul a expediat Curții o declarație unilaterală, prin care a recunoscut că hotărârile au fost executate tardiv și că a avut loc violarea articolelor invocate de reclamantă și a oferit EUR 100 pentru daună materială, EUR 500 pentru dauna morală cauzată și câte EUR 20 pentru costuri și cheltuieli, sume care urmează a fi achitate în termen de 3 luni de la radierea cererii de către Curte printr-o decizie. La 26 mai 2008, Curtea a recepționat o scrisoare din partea reclamantei, prin care aceasta a susținut că hotărârile nu au fost executate pe deplin și a cerut continuarea examinării cauzei.


Curtea a observat că părțile nu au putut ajunge la un acord comun. Ea a notat că, în anumite circumstanțe, ea poate să radieze o cerere, potrivit art. 37 § 1 (c), în temeiul unei declarații unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește continuarea examinării cauzei. În acest scop, Curtea va examina declarația prin prisma principiilor ce decurg din jurisprudența sa (a se vedea Tahsin Acar v. Turkey, [GC], nr. 26307/95, § 75-77, ECHR 2003-VI); și Melnic v. Moldova, nr. 6923/03, § 22-25, 14 noiembrie 2006).


În ceea ce privește circumstanțele acestei cauze, Curtea notează că, într-un număr de cauze, ea a specificat natura și extinderea obligațiilor care revin statului pârât potrivit art. 6 § 1 CEDO și art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO la executarea unei hotărâri judecătorești definitive în favoarea reclamantului. Acolo unde Curtea a constatat o violare a acestor articole, ea a acordat o satisfacție echitabilă, mărimea căreia depindea de particularitățile cauzei. Curtea a notat că, luând în considerație natura recunoașterilor conținute în declarația unilaterală a Guvernului, precum și mărimea compensației propuse, Curtea consideră că propunerea Guvernului pare a fi rezonabilă în comparație cu ceea ce a fost acordat de Curte în cauze similare. Deși sumele pentru costuri și cheltuieli sunt destul de joase, Curtea a observat că reclamanta nu a avut un reprezentant. Curtea consideră că nu există motive care ar justifica continuarea examinării cererii, radiind cererea de pe rolul său potrivit art. 37 § 1 in fine CEDO.


***


În cauza Șumila și Alți 6 c. Moldovei, reclamanții erau beneficiarii unor hotărâri judecătorești, prin care Ministerul Afacerilor Interne era obligat să le plătească anumite sume de bani pentru pensii și compensații. La 1 noiembrie 2003, unul dintre reclamanți, dl Semenov, a decedat. La 30 decembrie 2003, 20 ianuarie, 2 februarie, 4 martie, 24 martie și 23 iulie 2004, hotărârile judecătorești definitive în favoarea reclamanților dl Kudreavțev, dl Coseac, dl Sîtnic, dl Evgrafov, dl Ianiv, dl Șumila și dl Semenov au fost executate.


În fața Curții, reclamanții au invocat violarea art. 6 § 1 CEDO, a art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO, a art. 8 CEDO și a art. 14 CEDO în urma neexecutării hotărârilor judecătorești în favoarea lor.


În observațiile sale cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei, Guvernul a prezentat dovezi care au demonstrat că cererile reclamanților au fost depuse după ce hotărârile au fost executate la nivel național, cu termene cuprinse între 1 an, 7 luni și 10 zile și 2 ani și 4 luni. Guvernul a cerut declararea cererilor ca fiind abuzive. Reprezentantul reclamanților nu a prezentat nici un comentariu cu privire la acest subiect.


Curtea a notat că, de la început, reclamanții s-au plâns de neexecutarea hotărârilor în favoarea lor, și nu de executarea tardivă a acestora. Prin urmare, Curtea a decis că nu este necesar de a decide dacă a avut loc vreun abuz de dreptul de a depune o cerere, deoarece este clar că toți reclamanții au omis termenul de 6 luni, stabilit în art. 35 § 1 CEDO. Curtea a radiat cererea de pe rol ca fiind depusă dup expirarea termenului de 6 luni, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 CEDO.


În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de către Elena BOTNARI.