La 5 martie 2010, CtEDO a declarat inadmisibile cererile Demopoulos și alte 7 cereri c. Turciei (cererile nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 14163/04, 10200/04, 19993/04 ș 21819/04).


Reclamanții sunt 17 ciprioți de origine ciprioto-greacă care pretind că au fost împiedicați să folosească proprietățile lor și/sau să aibă acces la casele lor din Ciprul de nord, care era sub controlul „Republicii Turce a Ciprului de Nord” („RTCN”). Proprietatea lor includea diferite loturi de pământ, unele dintre acestea erau cultivate, iar pe altele erau construite case sau clădiri.


Aceste cereri își au sorgintea în operațiunile militare turcești în Ciprul de nord în iulie și august 1974 și în divizarea continuă a teritoriului Ciprului, care a dus la proclamarea „RTCN” în 1983. Această proclamare a fost declarată nevalabilă din punct de vedere juridic de către ONU și Consiliul Europei a decis că guvernul Republicii Cipru va continua să fie considerat în calitate de unicul guvern al țării.


Potrivit noilor prevederi legale care au intrat în vigoare în decembrie 2005 (Legea 67/2005), toate persoanele fizice sau juridice care pretind a avea drepturi asupra proprietăților mobile sau imobile urmează să depună o cerere la Comisia de Proprietate Imobiliară („CPI”), achitând o taxă de 100 lire turcești și prezentând dovada faptului că sunt proprietari.


În noiembrie 2009, numărul cererilor depuse la CPI se ridica la 433. Dintre acestea, în 85 de cereri au fost rezolvate, în marea lor majoritate, prin încheierea acordurilor amiabile. În mai mult de 70 de cazuri, au fost acordate compensații. Aproximativ 361,493 de metri pătrați de proprietate au fost restituiți și circa 47 de milioane de euro au fost plătiți în calitate de compensații.


În fața Curții, reclamanții au pretins violarea art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO (protecția proprietății), a art. 8 CEDO (dreptul la respectarea vieții private și de familie) și, în cauza Christosomou, a art. 14 CEDO (interzicerea discriminării), pe motiv că ei au fost împiedicați să beneficieze de proprietățile și casele lor în urma invaziei Turciei în Ciprul de nord în 1974. Reclamanții în cauzele Sotiriou and Moushoutta și Stylas s-au plâns, de asemenea, de violarea art. 13 CEDO, din cauza lipsei unui recurs efectiv în privința pretențiilor prin prisma art. 8 CEDO și a art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO.


Cererile au fost depuse la CtEDO între ianuarie 1999 și martie 2004. La 19 mai 2009, Camera căreia i-au fost repartizate cererile spre examinare s-a desesizat în favoarea Marii Camere (art. 30 CEDO). La 18 noiembrie 2009, au avut loc audieri în fața Marii Camere.


Art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO. Curtea a notat că aceste 8 cereri sunt primele a căror admisibilitate este examinată după adoptarea procedurii hotărârii pilot în cauza Xenides-Arestis c. Turciei. Deși în această hotărâre Camera a conchis asupra caracterului aparent adecvat al recursului, hotărârea sa nu includea o analiză detaliată a principiilor și a interpretării CEDO și nu leagă Marea Cameră.


Referitor la faptul dacă cerința de a epuiza căile de recurs interne se aplică situației ciprioților greci proprietari de bunuri aflate sub controlul „RTCN”


Curtea și-a menținut punctul său de vedere, potrivit căruia, așteptând soluționarea ocupației ilegale a Ciprului de nord, este crucial ca indivizii să continue să beneficieze de protecția drepturilor lor în fiecare zi. Chiar dacă reclamanții nu locuiesc ca atare sub controlul „RTCN”, Curtea a considerat că, dacă acolo există un recurs efectiv pentru pretențiile lor, se aplică regula epuizării căilor de recurs interne. Această concluzie nu pune la îndoială faptul că guvernul Republicii Cipru rămâne unicul guvern legitim al Ciprului. Curtea a reiterat că un organ intern adecvat, care are acces la informațiile relevante, este evident cel mai potrivit pentru a statua asupra unor chestiuni complexe de proprietate și de evaluare și pentru a fixa o compensație, fără a afecta timpul și efortul necesar reclamanților pentru a epuiza căile de recurs interne.


Prin prisma art. 35 § 1 CEDO, recursurile existente în „RTCN”, în special procedura CPI, pot fi considerate ca „recursuri interne” ale statului pârât. Nu a fost stabilit nici un temei pentru scutirea de la aplicarea art. 35 § 1 CEDO.


Referitor la faptul dacă guvernul a pus în practică, prin intermediul Comisiei de Proprietate Imobiliară, un recurs capabil să ofere o redresare efectivă în aceste cauze


Chiar dacă comunitatea internațională consideră că Turcia ocupă ilegal partea de nord a Ciprului, aceasta nu presupune că, examinând cereri individuale depuse în temeiul CEDO și care se referă la ingerința în dreptul la protecția proprietății, puterea de apreciere a Turciei privind executarea unei hotărâri nu trebuie să fie respectată. Având în vedere numeroasele schimbări care au avut loc în decurs de 35 de ani după ce proprietățile au fost părăsite de reclamanți, Curtea ar risca să fie arbitrară și lipsită de discernământ dacă ar impune o obligație de restituire în toate cazurile, deoarece aceasta ar duce la expulzarea forțată a unui număr important de persoane, chiar dacă aceasta ar fi efectuat în scopul respectării drepturilor victimelor încălcării CEDO. Prin urmare, nu apare nicio problemă referitor la caracterul pretins discreționar al puterii de restituire prin prisma Legii 67/2005, care remediază absența dispozițiilor privind restituirea, relevate de CtEDO în cauza Xenides_Arestis.


Curtea nu a fost convinsă de argumentele precum că membrilor CPI le lipsește imparțialitate subiectivă, pe motiv, printre altele, de prezență a militarilor turci în cadrul comisiei sau din cauză că membrii comisiei sunt desemnați de către președintele „RTCN”. Mai mult ca atât, Curtea nu a considerat că sumele alocate cu titlu de compensație la aplicarea Legii 67/2005 ar fi mai mici decât sumele ce ar putea fi considerate o compensație rezonabilă.


În ceea ce privește sarcina probei impusă de Legea 67/2005, Curtea a reamintit că cererile introduse în temeiul CEDO trebuie să fie însoțite de probe, în aceste cauze – de titluri de proprietate sau proba proprietății, indiferent de dificultățile care le presupune prezentarea acestora.


De asemenea, Curtea a luat act de prevederile din legea amendată privind plata compensației și garanțiile date petiționarilor și reprezentanților lor privind intrarea și ieșirea din regiunea de nord a Ciprului. Curtea nu a fost convinsă de argumentele reclamanților, potrivit cărora procedura este în mod nejustificat oneroasă și inaccesibilă, reclamanții invocând probleme de reprezentare legală, traducere, lipsa de transparență, presiune nejustificată.


În plus, niciunul dintre reclamanți, deși au avut posibilitate, nu a sesizat Înalta Curte Administrativă invocând sumele acordate sau pentru a se plânge de lipsa de echitate materială sau o iregularitate procedurală.


Prin urmare, Curtea a conchis că, în situația actuală de ocupație pe care Curtea nu are competență să o rezolve, Legea 67/2005 oferă un cadrul accesibil și efectiv de redresare a pretențiilor privind ingerințele în drepturile la respectarea proprietății ale ciprioților greci. Reclamanții nu s-ai prevalat de acest drept și pretențiile lor în temeiul art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO trebuie să fie respinse pentru neepuizarea căilor de recurs interne.


Curtea a subliniat că această decizie nu trebuie să fie interpretată ca impunând obligația de a sesiza Comisia; petiționarii pot să aștepte o soluționare politică. Dacă, totuși, reclamanții doresc să depună cereri la CtEDO, admisibilitatea acestora va fi decisă în conformitate cu principiile enunțate în această decizie.


Art. 8 CEDO. Pretențiile reclamanților proprietari de bunuri privind ingerința continuă în dreptul lor la respectarea domiciliului, de asemenea, decad din cauza neepuizării căilor de recurs interne, deoarece reclamanții nu au sesizat Comisia Proprietății Imobiliare.


Totuși, Curtea a examinat în fond cererea dnei Ariana Lordou Anastasiadou (cerere nr. 13751/02), pe motiv că existau dubii că ea ar fi avut vreo șansă realistă, ca neproprietară, de a introduce vreo cerere fie la CPI, fie la instanțele „RTCN”. Curtea a conchis că faptele cauzei acestei reclamante nu relevă nicio ingerință în dreptul său la respectarea domiciliului, deoarece aceasta a locuit în afara domiciliului familial aproape toată viața sa. Perspectiva de a moșteni vreo parte din această proprietate este ipotetică și speculativă. Prin urmare, această parte a cererii este în mod vădit neîntemeiată.


Celelalte pretenții. Curtea a conchis că, având în vedere constatările sale privind art. 1 Protocol nr. 1 la CEDO și art. 8 CEDO, celelalte pretenții ale reclamanților nu vor fi examinate.