La 23 martie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunțat hotărârea Iorga c. Moldovei (cererea nr. 12219/05).


În această cauză, reclamanta, Svetlana IORGA, a pretins omisiunea autorităților de a efectua o anchetă efectivă cu privire la cauza morții fiului său, Victor IORGA. La 9 iunie 2001, V. Iorga a dispărut, în timp ce era în luna a șaptea a serviciului militar obligatoriu. La 14 iunie 2001, corpul său neînsuflețit a fost găsit atârnat de un copac în apropierea unității militare.  


În aceeași zi, a fost intentată o cauză penală, în cadrul căreia au fost audiați numeroși martori și au fost efectuate câteva expertize, inclusiv o autopsie, un raport psihiatric post-mortem și o expertiză privind substanțele adunate de la locul evenimentului. La 28 decembrie 2001, un procuror militar a decis să înceteze urmărirea penală în acest caz, constatând că V. Iorga s-a sinucis. Reclamanta a considerat că fiul său a fost omorât și că autoritățile au încercat să mușamalizeze cazul.


La cererea reclamantei, la 6 februarie 2002, ea a avut acces pentru prima dată la materialele dosarului. La 15 august 2002, ea a contestat în instanța de judecată ordonanța de încetare a urmăririi penale din 28 decembrie 2001.


La 7 noiembrie 2002, Judecătoria Buiucani a respins cererea reclamantei, pe motiv de omisiune a termenului-limită. Cererea de apel a reclamantei împotriva hotărârii din 7 noiembrie 2002 a fost admisă de Tribunalul Chișinău, care a decis reexaminarea cauzei. În cererea sa, reclamanta a indicat că trecerea timpului a făcut imposibilă exhumarea corpului fiului său în vederea efectuării unei autopsii; că ea nu era sigură că la identificare era corpul fiului său, deoarece ea nu a văzut semne specifice lui, că corpul era într-o stare avansată de descompunere și că a fost presată să-l recunoască; că fiul său s-a plâns de violență printre soldați; că fotografiile făcute la locul evenimentului indicau că fiul său ar fi primit o lovitură la cap și că ar fi fost atârnat de copac după ce a fost asfixiat; că ea a solicitat autorităților să exhumeze corpul pentru a verifica această informație, dar a fost refuzată.


La 24 aprilie 2003, Judecătoria Buiucani a casat ordonanța de încetare a urmăririi penale din 28 decembrie 2001 și a dispus să fie continuată urmărirea penală de către procurorul militar. Instanța a constatat că, deși au fost întreprinse multe măsuri de investigație, au existat anumite deficiente, și anume interesele lui V. Iorga nu au fost reprezentate, reclamanta fiind tratată doar ca martor, și nu ca parte vătămată, după cum prevede legea; această omisiune nu i-a permis reclamantei să-și exercite drepturile sale procedurale prevăzute de art. 47 CPP; drepturile reclamantei nu i-au fost explicate; a existat o discrepanță între expertiza psihiatrică post-mortem, care aparent a stabilit că V. Iorga avea tendințe sinucigașe, și decizia luată cu câteva luni mai devreme de către o comisie medicală, care l-a găsit apt de a satisface serviciul militar.


La 30 iunie 2004, procurorul militar a adoptat o ordonanță de încetare a urmăririi penale. Reclamanta a contestat ordonanța, dar a lipsit de la ședința de judecată, deoarece a primit citația prea târziu. La 9 noiembrie 2004, Judecătoria Buiucani a constatat că ancheta a fost exhaustivă. Această hotărâre a fost definitivă.


În fața Curții, reclamanta a pretins violarea art. 2 CEDO (dreptul la viață), pe motiv de omisiune a autorităților de a efectua o anchetă efectivă cu privire la cauza morții fiului său.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 2 CEDO sub aspect procedural privind ineficiența anchetei efectuate de autorități privind cauza morții fiului reclamantei.


Curtea a menționat că, prin prisma art. 2 CEDO, pentru ca o anchetă să fie considerată efectivă, ea trebuie să fie capabilă să ducă la identificare și, posibil, la condamnare a celor responsabili. Aceasta nu este o obligație de rezultat, dar de mijloace. Autoritățile trebuie să întreprindă toate măsurile rezonabile pentru a asigura probele incidentului.


Curtea a notat că, în această cauză, procurorii au efectuat un lucru substanțial în vederea acumulării probelor. În același timp, rezultă clar din documentele depuse la Curte că reclamanta și-a exprimat dubiile în privința cauzei fiului său și s-a referit la lovitura la cap pe care ea a cerut să fie identificată; ea și-a exprimat dubiile că corpul era al fiului său; ea a cerut exhumarea corpului pentru a efectua încă o autopsie, dar a fost refuzată. Curtea a notat că autoritățile naționale de investigație sunt cele care decid de a efectua o anumită măsură de investigație și, mai mult, ele dispun de o anumită discreție, mai ales atunci când aceste măsuri deja au fost efectuate, cum ar fi autopsia în această cauză.


Totuși, această discreție nu poate fi nelimitată și trebuie să fie posibil pentru persoana vătămată sau pentru reprezentantul acesteia să solicite efectuarea unor asemenea măsuri, să fie informate despre deciziile adoptate și să fie capabile să le conteste în instanța de judecată în caz de dezacord.


În această cauză, Guvernul a susținut că, deoarece nu a fost comisă nicio crimă, nu exista obligația de a informa reclamanta despre evoluția examinării urmăririi penale. Totuși, după cum a fost stabilit și de instanțele naționale, reclamanta a fost lipsită de a-și exercita drepturile procedurale și că ea nu a fost informată despre aceste drepturi. Astfel, Curtea a respins argumentul Guvernului pecum că reclamanta nu avea dreptul de a fi informată despre evoluția procedurilor.


Reclamanta a avut acces la dosar doar peste o lună după terminarea urmăririi penale și aproape opt luni după începerea acesteia. Dacă reclamanta ar fi fost informată de la începutul urmăririi penale, ea ar fi putut invoca cele mai serioase obiecții ale sale privind deciziile adoptate. Într-adevăr, reclamanta a subliniat necesitatea exhumării pentru a-i dispărea dubiile, pe care ea nu a putut s-o ceară în mod efectiv în absența oricărei informații din dosar.


Mai mult, câteva măsuri de investigație, precum autopsia și expertiza substanțelor găsite la locul evenimentului, au fost efectuate doar după jumătate de an după descoperirea cadavrului fiului reclamantei, fără a oferi vreo explicație pentru acest termen.


Suplimentar, reclamanta a lipsit de la prima și se pare că unica ședință de judecată în care instanța de judecată a examinat cererea de recurs a acesteia împotriva ordonanței de încetare a urmăririi penale. Având în vedere seriozitatea plângerilor, instanța de judecată trebuia să verifice dacă reclamanta într-adevăr a renunțat la dreptul său de a nu fi ascultată înainte de adoptarea hotărârii definitive.


Reclamanta a pretins compensarea prejudiciului moral, fără a indica o sumă concretă.


Curtea a acordat reclamantei EUR 12,000 cu titlu de prejudiciu moral.