La 5 ianuarie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunțat hotărârile Pădureț c. Moldovei (cererea nr. 33134/03), Railean c. Moldovei (cererea nr. 23401/04) și Bucuria c. Moldovei (cererea nr. 10758/05).


*  *  *


În cauza Pădureț c. Moldovei, reclamantul, Aurel PÄ‚DUREÈš, la momentul evenimentelor, era student la Universitatea din Tiraspol cu sediul în Chișinău. În dimineața zilei de 31 martie 2000, reclamantul a fost luat de la domiciliul său de către A.P. și A.R., studenți ai Academiei de Poliție. El a fost dus la secția de poliție sectorul Centru, fiind bănuit de comiterea unui furt. Reclamantul susține că a fost dus în biroul nr. 508 și că a fost maltratat de către A.P. și A.R. și încă de o persoană terță, în scopul obținerii confesiunii precum că el a comis furtul. În special, mâinile și picioarele sale au fost legate la spate și el a fost suspendat de o bară metalică (ласточка). Apoi el a primit lovituri pe tălpile picioarelor și a fost bătut pe tot corpul. O mască de gaz i-a fost pusă pe cap și o țigară aprinsă era introdusă în tubul de aer cu scopul de a-l sufoca. Acest tub a fost ulterior atașat de penisul său. De asemenea, o sticlă i-a fost introdusă în anus de trei ori, o dată reclamantul pierzându-și cunoștința.


Mai târziu, în aceeași zi, reclamantul a fost dus în fața procurorului, care văzând semne clare de maltratare, a dispus efectuarea unei expertize medicale. La 3 aprilie 2000, reclamantul a fost examinat de către un grup de medici care au stabilit că avea un ochi vânăt, o vânătaie pe piept 10 x 7 cm, că avea o traumă cerebrală și că anusul său era traumat. Medicii au exclus posibilitatea ca reclamantul să-și fi cauzat de sine-stătător aceste traume. În aceeași zi, el a fost internat cu diagnoza de traumă cerebrală. În aceeași zi, urmărirea penală împotriva lui a fost încetată, reclamantul fiind anunțat despre aceasta mult mai târziu.


La 15 iunie 2000, au fost inițiate proceduri penale împotriva lui A.P. și A.R. La 28 iunie și 24 iulie 2000, reclamantul a mai efectuat două expertize medico-legale, care au confirmat constatările primei expertize.


La 21 septembrie 2000, un anchetator a decis să înceteze urmărirea panală împotriva lui A.P. și A.R. din lipsă de probe. La 1 decembrie 2000, în urma plângerii reclamantului, procurorul a anulat încheirea de încetare a urmăririi penale. La 30 decembrie 2000, un procuror a decis încetarea urmăririi penale împotriva lui A.P. și A.R. pe capătul de acuzare privind art. 185 (2) Cod penal (exces de putere) din cauza lipsei de probe și a inițiat urmărirea penală pe alt capăt de acuzare privind comiterea infracțiunii prevăzută de art. 116 (2) CP (privațiunea ilegală pe libertate). La 20 februarie 2001, un procuror a decis încetarea urmăririi penale privind comiterea infracțiunii prevăzută de art. 116 (2) CP și inițierea procedurilor administrative împotriva lui A.P. și A.R. pentru cauzarea unor vătămări neînsemnate reclamantului. La 23 martie 2001, Judecătoria sectorului Centru a anulat această încheiere și a transmis dosarul procurorului pentru recalificarea actelor comise de către A.P. și A.R. prin prisma Codului penal. La 28 aprilie 2001, procurorul a decis recalificarea actelor comise de A.P. și A.R. prin prisma art. 101 și 207 CP (bătaia și uzurparea puterii).


Reclamantul a solicitat Procurorului General și procurorului care instrumenta cazul recalificarea actelor din bătaie în tortură, după cum era prevăzut de art. 101/1 CP. Reclamantul a solicitat recalificarea și în ședința de judecată din 4 iunie 2001, însă cererea sa a fost respinsă, deoarece numai procurorul era responsabil de recalificare.


La 8 octombrie 2001, reclamantul a depus o acțiune civilă împotriva lui A.P. și A.R.  în cadrul examinării dosarului penal. După ședința de judecată din 26 septembrie 2001, reclamantul a fost arestat de către ofițerii de poliție la ordinul polițistului Adajii. Reclamantul a depus o cerere separată la Curte privind acest arest. Reclamantul a susținut că a fost insultat și intimidat în mod deschis de către A.P. și A.R., care deseori veneau la ședințele de judecată înarmați, și de către alți polițiști.


La 27 noiembrie 2001, în cadrul audierii lui R.B. în calitate de martor, reclamantul l-a recunoscut ca fiind cea de-a treia persoană care l-a torturat împreună cu A.P. și A.R. Reclamantul și, ulterior, avocatul său, au solicitat procurorului și instanței de judecată să inițieze proceduri judiciare împotriva lui R.Pb., dar fără niciun rezultat.


La 22 aprilie 2002, A.P. și A.R. au fost condamnați de către Judecătoria sectorului Centru la doi ani privațiune de libertate cu suspendarea pedepsei timp de un an. Reclamantului i s-au acordat MDL 1,235 (EUR 102), care urmau a fi achitați de către A.P. și A.R. Potrivit unui răspuns al Ministerului Afacerilor Interne, A.P. și A.R. nu au fost suspendați de la exercitarea funcțiilor de serviciuu pe perioada urmăririi penale. În urma apelului reclamantului, la 29 octombrie 2002, Tribunalul Chișinău i-a acordat MDL 11,058 (EUR 826) în vederea compensării prejudiciului material și moral. La 6 februarie 2003, Curtea de Apel a Republicii Moldova a anulat hotărârile instanțelor inferioare și a dispus reexaminarea cauzei, indicând că acuzații nu urmau a fi atrași la răspundere pentru uzurparea puterii.


Ședințele de judecată au fost amânate de nenumărate ori fie din cauza absenței procurorului, fie a avocatului apărării. La 26 martie 2003, Judecătoria Centru a restituit dosarul procurorului pentru recalificarea actelor comise de către coacuzați. Potrivit reclamantului, el nu a fost informat despre evoluția procedurilor după această dată. Avocatul reclamantului a solicitat procurorului recalificarea actelor comise în tortură, dar nu a primit niciun răspuns. În urma aceleiași solicitări, Judecătoria Centru a obligat procurorul să dea un răspuns. În august 2004, A.R. a decedat.


Al doilea set de proceduri s-a finalizat cu decizia irevocabilă a Curții Supreme de Justiție din 30 mai 2006, care a menținut decizia Curții de Apel Chișinău din 8 decembrie 2005, prin care A.P. a fost găsit vinovat de comiterea infracțiunii prevăzute de art. 101 CP, cu eliberarea de răspundere penală datorită expirării termenului de prescripție de 5 ani aplicabil în această situație. Reclamantului i s-au oferit MDL 15,000 (EUR 997).


La 10 mai 2006, a fost adoptat Codul de etică și deontologie al poliției, care interzice maltratarea și tolerarea sau încurajarea maltratării și a tratamentelor inimane și degradante indiferent de situație.


În raportul inițial al Guvernului către Comitetul împotriva torturii al ONU (document CAT/C/32/Add.4 din 30 august 2002), în paragraful 72, Guvernul a recunoscut că reclamantul a fost torturat de către ofițerii de poliție. Într-un răspuns din 26 iunie 2002 la raportul CPT din 2001, Guvernul menționa că, din păcate nu se înregistrase niciun progres la adoptarea unui cod de etică al polițiștilor.


În fața Curții, reclamantul a invocat violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii), deoarece a fost maltratat de către ofițeri de poliție în timp ce era deținut și pe motiv de omisiune a autorităților de a duce o anchetă efectivă și de a-i pedepsi pe cei vinovați de maltratare.


Guvernul a susținut că cererea reclamantului era abuzivă, deoarece reclamantul nu a informat Curtea despre hotărârea judecătorească din 8 decembrie 2005, prin care lui i-au fost acordați MDL 15,000. Guvernul a considerat că reclamantul nu mai putea pretinde că era în continuare victimă a încălcării drepturilor sale și a solicitat respingerea cererii. Reclamantul nu a fost de acord, indicând că încă nu obținuse suma acordată, deoarece executorul judecătoresc a dispus ca A.P. să-i transfere 25 % din salariul lunar al acestuia, iar prima tranșă a sumei a fost primită de reclamant abia în octombrie 2007, adică după un an și jumătate de la adoptarea hotărârii irevocabile. Curtea a notat că reclamantul a informat-o privind deciziile judecătorești din 8 decembrie 2005 și a Curții Supreme de Justiție din 30 mai 2006 și a respins cererea Guvernului.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO atât în privința maltratării, cât și referitor la lipsa unei achete efective din partea autorităților.


Curtea a notat că nu a fost disputat între părți că reclamantul a fost maltratat de către polițiștii A.R. și A.P. la 31 martie 2000. Procedurile penale inițiate împotriva acestora au fost încetate din cauza decesului lui A.R. și expirarea termenului de prescripție pentru A.P. Având în vederea natura acțiunilor aplicate reclamantului și gradul de suferință provocat acestuia, maltratarea nu poate fi considerată altceva decât tortură.


(a) Investigarea maltratării reclamantului


Curtea a remarcat că, deși procurorul a dispus examinarea medicală a reclamantului în ziua maltratării, 31 martie 2000, acesta a fost examinat doar la 3 aprilie 2000, iar autoritățile naționale și Guvernul nu au explicat această întârziere. În plus, chiar dacă maltratarea reclamantului a fost confirmată prin expertiza din 3 aprilie 2000, procedurile penale împotriva lui A.R. și A.P. au fost inițiate doar la 15 iunie 2000. Nu au fost oferite explicații pentru acest termen de mai mare de 2 luni. Autoritățile nu au întreprins nicio acțiune împotriva lui R.B., care a participat la maltratare. Mai mult ca atât, reclamantul nu a fost ținut la curent în privința urmăririi penale împotriva lui A.R. și A.P. În sfârșit, Curtea a notat că urmărirea penală și procesul penal împotriva lui A.R. și A.P. au durat circa 6 ani între 15 iunie 2000 și 26 martie 2006.


(b) Efectul de prevenire a interzicerii torturii


Curtea a notat că niciuna din cele 3 persoane acuzate de maltratarea reclamantului nu au fost atrase la răspundere pentru actele comise. În timp ce A.R. a decedat, R.B. nici nu a fost pus sub acuzare, iar A.P. a fost eliberat de răspundere prin aplicarea termenului de prescripție. Neinițierea procedurilor penale prin prisma art. 101/1 CP (tortura) și alegerea unei alte infracțiuni mai puțin grave (art. 101 – bătaia), fără nicio explicație privind această alegere, este insuficientă pentru asigurarea efectului preventiv al legislației ce vizează tortura. În plus. A.P. nu a fost niciodată suspendat din funcția sa și a fost sancționat doar cu achitarea unei sume de bani foarte mici. Urmărirea penală și procesul penal au durat o lungă durată de timp, care a fost unicul temei pentru aplicarea termenului de prescripție. Art. 101 și 101/1 CP prevăd termene de prescripție de 5 și, respectiv, 10 ani. Astfel, refuzând aplicarea art. 101/1 CP, autoritățile naționale i-au permis lui A.P. să evite răspunderea penală. În orice caz, nicio prescripție nu trebuie să fie aplicată cazurilor de tortură din partea agenților statului. Curtea a mai subliniat procesul greoi de adoptare al Codului de etică al polițiștilor, care a fost adoptat cu 4 ani mai târziu din momentul în care CPT întreba de acesta.


În concluzie, Curtea a constatat că reclamantul nu numai că a fost supus torturii în timp ce se afla în custodia poliției, dar autoritățile nici nu i-au oferit o redresare suficientă, deoarece nu au investigat în modul potrivit și în termene rezonabile alegațiile sale de maltratare.


Reclamantul a solicitat Curții acordarea EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 3,150 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Curtea a acordat reclamantului întreaga sumă solicitată pentru compensarea prejudiciului moral – EUR 20,000, precum și EUR 1,650 cu titlu de costuri și cheltuieli (EUR 850 i-au fost acordați anterior de Consiliul Europei pentru asistență judiciară).


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către Ștefan URÎTU, Andrei BRICEAG și Doina STRÄ‚ISTEANU, care la acel moment erau membri ai Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova.


*  *  *


În cauza Railean c. Moldovei, reclamantul, Mihail RAILEAN, este cetățean ucrainian. La 2 ianuarie 2001, feciorul reclamantului a fost lovit de un automobil și a decedat la spital câteva ore mai târziu. Șoferul a părăsit locul accidentului. O urmărire penală a fost inițiată cu privire la acest caz, dar a fost încetată la 14 noiembrie 2001, pe motiv că era imposibil de a determina identitatea șoferului. Automobilul aparținea lui S., ofițer de poliție din Chișinău. În aceeași zi, procurorul a expediat reclamantului o scrisoare, informându-l despre decizia luată. Potrivit unei scrisori a Ministerului Afacerilor Interne din 29 noiembrie 2002, urmărirea penală a început la 11 ianuarie 2001, a fost stabilită identitatea șoferului și dosarul a fost transmis procurorului pentru investigații suplimentare.


La 8 septembrie 2003, un procuror a decis să redeschidă dosarul privind moartea fiului reclamantului. El a constatat că încheierea de încetare a urmăririi penale din 14 noiembrie 2001 a fost adoptată ilegal, investigarea fiind în mod evident unilaterală și superficială. El a notat că, pe parcursul anchetei, a fost audiată R.H., care a declarat că, la momentul accidentului, la volanul automobilului se afla B.H., fiul său de 13 ani, care, prin urmare, nu avea vârsta necesară pentru a fi tras la răspundere penală. B.H. a confirmat acest fapt. Ulterior, ambii și-au retras declarațiile. Mai târziu, a fost stabilit că B.H. nu putea conduce automobilul. Nu a fost audiat șoferul taxiului care a dus-o la domiciliu pe R.H. de la locul accidentului în acea noapte. Un martor ocular al accidentului, P.O., l-a recunoscut ulterior pe S. ca fiind șoferul acelui automobil.


Reclamantul s-a adresat cu numeroase cereri către Procuratură pentru a fi informat despre evoluția cazului, subliniind că nu are surse financiare pentru a angaja un avocat sau de a veni în Moldova pentru a studia dosarul și a solicitat să-i fie expediată în Ucraina copia încheierii de încetare a urmăririi penale. La 10 octombrie 2004, Procuratura Generală a comunicat reclamantului că încheierea de încetare a urmăririi penale a fost anulată și că investigațiile continuă.


S. a fost acuzat si i s-a intentat dosar penal. La 23 mai 2007, Judecătoria Buiucani l-a achitat din lipsă de probe. A fost stabilit că el a vândut automobilul cu câteva săptămâni îniante de producerea accidentului. Hotărârea a fost menținută la 26 septembrie 2007 de Curtea de Apel. La 9 decembrie 2008, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârile instanțelor inferioare, considerând că nu a fost stabilit dacă S. se afla în automobil la momentul accidentului.


În fața Curții, reclamantul s-a plâns de violarea art. 2 CEDO (dreptul la viață), pe motiv că nu a fost dusă o anchetă adecvată privind circumstanțele accidentului în urma căruia a decedat fiul său.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 2 CEDO pe motivul lipsei unei anchete efective privind circumstanțele accidentului în urma căruia a decedat fiul reclamantului.


Curtea a menționat că, prin prisma art, 2 CEDO, statul are obligația pozitivă de a întreprinde măsurile necesare și rezonabile pentru a asigura probele accidentului care a dus la moartea unei persoane, inclusiv mărturiile oculare, probe medico-legale, autopsii, iar această obligație este una de metode, și nu de rezultat.


Din scrisoarea MAI rezultă că urmărirea penală a început abia la 11 ianuarie 2001, adică 9 zile mai târziu. Curtea a notat că în conformitate cu articolele 93, 96 și 109 ale Codului de procedură penală în vigoare la acel moment, nicio măsură de investigație nu putea fi luată în ceea ce privește abaterea care se pretinde că a fost comisă …, decât dacă ar fi fost pornită formal urmărirea penală (a se vedea Guțu c. Moldovei, cererea nr. 20289/02, § 61, 7 iunie 2007). Aceasta sugerează că omisiunea de a iniția urmărirea penală îndată ce a devenit clar că a fost comisă infracțiunea de lovire a pietonului și de părăsire a locului accidentului, care a rezultat cu moartea fiului reclamantului, putea să limiteze abilitățile autorităților de a întreprinde măsuri de investigare în vederea descoperirii identității șoferului responsabil de moartea filui reclamantului. Guvernul nu a motivat această întârziere.


Curtea a observat că, în 2003, un procuror a stabilit că investigarea a fost în mod evident unilaterală și superficială. Din cauza numeroaselor deficiențe ale investigației din 2001, încheierea de încetare a urmăririi penale a fost anulată. Curtea a notat că, dacă se considera că B.H. conducea automobilul, din materialele dosarului rezultă că nimeni nu a fost sancționat pentru că a permis unei persoane fără permis să conducă automobilul. În mod similar, proprietarul automobilului la momentul evenimentelor a fost audiat ca martor și nu a fost pus sub acuzație. La fel, nu era clar cine conducea automobilul la momentul accidentului, care o anumită perioadă a aparținut și lui R.H.


În continuare, Curtea a menționat că urmărirea penală a durat mai mult de 5 ani (ianuarie 2001 – 20 aprilie 2006). Curtea a considerat că o durată atât de îndelungată a investigației, în absența unor factori complicați (cu excepția dispariției făptașului) nu satisface cerința promptitudinii aferentă obligației procedurale prin prisma art. 2 CEDO.


Reclamantul nu a solicitat nicio sumă cu titlu de satisfacție echitabilă.


*  *  *


În cauza Bucuria c. Moldovei, compania reclamantă, Bucuria Inc., a pretins în fața Curții că nu a fost citată la o ședință de judecată în cadrul unei proceduri inițiate de un fost angajat privind concedierea ilegală.


La 25 noiembrie 2002, compania reclamantă l-a concediat pe M. În decembrie 2002, M. a inițiat proceduri judiciare împotriva companiei privind concedierea ilegală. La 5 februarie 2004, Judecătoria Buiucani a adoptat o hotărâre prin care a admis cererea lui M. La 22 aprilie 2004, Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea instanței inferioare și a respins pretențiile lui M. Cererea de recurs a lui M. urma a fi examinată de Curtea Supremă de Justiție la 23 iunie 2004, dar la 18 iunie 2004, compania reclamantă a solicitat amânarea ședinței de judecată. Potrivit companiei reclamantă, de la această dată ea nu a știut nimic despre următoarea dată când urma să aibă loc ședința de judecată și la 15 iulie ea s-a interesat despre noua dată de examinare. Ea a fost informată că cererea de recurs a lui M. a fost examinată la 7 iulie 2004 și că a fost admisă în întregime.


Cererea de revizuire a companiei reclamante a fost respinsă de Curtea Supremă de Justiție la 27 octombrie 2004, pe motiv că citația a fost expediată la adresa companiei la 24 iunie 2004 și că instanța nu a văzut niciun motiv de a crede că compania reclamantă nu a primit citația, deoarece nu existau dovezi că citația nu a ajuns la destinatar. Curtea Supremă de Justiție a adăugat că, potrivit art. 444 alin. (2) CPC, absența unei părți la ședința de judecată nu împiedică instanța de a examina pricina și că, conform art. 449 CPC, examinarea unei cauze în absența unei părți nu constituie un temei de revizuire a hotărârilor judecătorești.


La 12 decembrie 2005, Plenul Curții Supreme de Justiție a adoptat o hotărâre explicativă „privind aplicarea normelor Codului de procedură civilă la examinarea pricinilor în primă instanță”, care în punctul 5 prevede că „examinarea pricinii în lipsa participanților, care nu au fost înștiințați despre data, locul și ora ședinței de judecată, reprezintă o încălcare a normelor procedurale și constituie temei pentru casarea hotărârii judiciare. … Potrivit art.105 alin.(5) din Cod, participanții la proces se vor considera legal citați doar atunci când citația le-a fost înmânată personal contra semnătură pe cotor sau avizul poștal cu privire la primirea citației.”.


În fața Curții compania reclamantă a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), pe motiv că nu a avut acces la instanța de judecată, deoarece nu a fost citată pentru ședința de judecată, precum și violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății), deoarece ea a suportat pierderi financiare în rezultatul adoptării deciziei Curții Supreme de Justiție în absența sa.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO. Curtea a notat că, în hotărârea Russu c. Moldovei (cererea nr. 7413/05, § 23-28, 13 noiembrie 2008), ea deja a constatat că, „în practică, instanțele judecătorești naționale nu acceptă în calitate de probă suficientă proba ce confirmă faptul expedierii unei scrisori de către instanța judecătorească și cer dovada livrării”. În plus, Curtea a subliniat că Curtea Supremă de Justiție nu a confirmat pur si simplu constatările instanțelor inferioare, dar a casat o hotărâre în favoarea companiei reclamante. Prin urmare, era important ca reprezentantul companiei să fie prezent la ședința de judecată. Astfel, Curtea a concluzionat, în baza motivelor indicate în hotărârea Russu (§ 27) că a existat violarea art. 6 § 1 CEDO.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, că nu a avut loc violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO. Curtea a notat că ea nu poate specula care ar fi fost rezultatul procedurii dacă Curtea Supremă de Justiție ar fi audiat reprezentantul companiei reclamante. Această cauză trebuie să fie distinsă de alte cauze în care instanțele nu au respectat reguli clare care nu lasă loc pentru discreție (cum ar fi termenul-limită pentru diverse acte procedurale, Dacia SRL c. Moldovei, cererea nr. 3052/04, § 75 și urm., 18 martie 2008).


Compania reclamantă a solicitat, cu titlu de satisfacție echitabilă, acordarea a MDL 38,798 (EUR 2,482) pentru compensarea daunei materiale și EUR 10,000 cu titlu de prejudicii morale.


Curtea a acordat companiei reclamante EUR 1,000 cu titlu de daune morale. Pretențiile privind acordarea sumelor cu titlu de daune materiale au fost respinse, având în vedere constatarea Curții că nu există o legătură cauzală între violarea constatată și pretențiile de compensare a prejudiciului material ale companiei. 


În fața Curții, compania reclamantă a fost reprezentată de către O. Dorogan, avocat din Chișinău.