La 28 iulie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea Olaru și alții c. Moldovei (cererile nr. 476/07, 22539/05, 17911/08 și 13136/07).


La baza hotărârii stau 4 cereri depuse de 6 persoane fizice, Vasile OLARU, Artur LUNGU, Corina LUNGU, Olivia LUNGU, Vera GUȘAN și Simion RACU. Toate cererile se referă la neexecutarea de către autorități a obligației de asigurare a reclamanților cu spațiu locativ de stat. Vasile OLARU este colaborator de poliție și beneficiar al unei hotărâri judecătorești din 16 decembrie 2004, prin care Judecătoria Centru a obligat Consiliul municipal Chișinău să asigure reclamantul cu spațiu locativ. Artur, Corina și Olivia LUNGU sunt membrii unei familii și beneficiari ai unei hotărâri judecătorești din 10 septembrie 2001, prin care Judecătoria sectorului Edineț a obligat Consiliul municipal Edineț să asigure reclamanții cu spațiu locativ în conformitate cu Legea cu privire la statutul judecătorului. Vera GUȘAN este beneficiara  unei hotărâri judecătorești din 22 iulie 1998, prin care Judecătoria sectorului Centru a obligat Consiliul municipal Chișinău să asigure reclamanta, potrivit Codului locativ, cu alt spațiu locativ la evacuare. Simion RACU este o persoană intern deplasată și beneficiarul unei hotărâri judecătorești din 22 iulie 1998, prin care Curtea Supremă de Justiție a obligat Consiliul municipal Chișinău să asigure reclamantul cu spațiu locativ potrivit Hotărârii Guvernului nr. 658 din 21 octombrie 1993. Hotărârile judecătorești de mai sus nu au fost executate nici până în prezent.


Potrivit datelor statistice, la ziua adoptării hotărârii Curții, aproximativ 300 de astfel de cereri au fost înregistrate la Curte ca fiind depuse împotriva Moldovei. La 1 iulie 2008, Curtea a decis să examineze cauzele cu prioritate. În plus, Curtea a informat părțile că ea examinează posibilitatea aplicării procedurii pilot acestor cauze (a se vedea Broniowski v. Poland [GC], 31443/96, § 189-194 și dispozitivul, ECHR 2004-V, și Hutten-Czapska v. Poland [GC], 35014/97, ECHR 2006-… § 231-239 și dispozitivul).


În fața Curții, reclamanții au pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății) în urma neexecutării hotărârilor judecătorești executorii pronunțate în favoarea lor. Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO. Curtea a notat că perioadele de neexecutare a hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea reclamanților variază între 3 și 11 ani și a menționat că ea a constatat violarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la protecția proprietății în mai multe cauze care vizau întârzieri în executarea hotărârilor judecătorești și că dosarele nu conțin vreun element care i-ar permite să ajungă la o concluzie diferită în această cauză.


În ceea ce privește aplicarea art. 46 CEDO, Curtea a notat că acest articol impune statului pârât obligația de a implementa măsuri generale sau individuale care să asigure dreptul reclamantului a cărui violare a fost constatată de Curte. Asemenea măsuri urmează a fi luate și față de alte persoane care se află în situația reclamantului, mai ales prin soluționarea problemelor care au dus deja la constatări ale Curții. În scopul facilitării unei implementări efective a hotărârilor sale, Curtea poate aplica procedura pilot, care permite idenitificarea clară în hotărâre a existenței problemelor structurale care determină violările și indicarea măsurilor sau acțiunilor concrete care urmează a fi întreprinse de statul pârât în vederea remedierii acestora. Un alt scop important al procedurii pilot este de a determina statul pârât să rezolve un număr mare de cauze individuale care sunt generate la nivel național de aceeași problemă structurală. Scopul procedurii pilot este de a facilita cea mai rapidă și eficientă soluționare în sistemul de drept național a disfuncționalității care afectează protecția drepturilor în cauză garantate de Convenție. Pentru aceasta Curtea poate decide suspendarea examinării tuturor cauzelor similare, acordând statului pârârt posibilitatea de a le reglementa. Dacă, totuși, statul pârât nu adoptă măsurile necesare în urma adoptării hotărârii în cauza pilot și continuă să încalce Convenția, Curtea nu va avea altă soluție decât să revină la examinarea tuturor cererilor similare pendinte pe rolul ei și să adopte hotărârile necesare pentru asigurarea respectării Convenției.


Curtea a notat că problema neexecutării hotărârilor judecătorești definitive este problema principală a Moldovei în ceea ce privește numărul cererilor pendinte pe rolul Curții. La data adoptării prezentei hotărâri, aproximativ 300 de astfel de cereri erau înregistrate la Curte. Grupul așa-numitelor cauze cu privire la neexecutarea hotărârilor privind acordarea spațiului locativ de stat constituie aproximativ 50% din toate cauzele moldovenești de neexecutare. Această problemă pare să-și aibă originea în legislația social-orientată adoptată de Parlament sau Guvern, care acordă dreptul la spațiu locativ de stat unor largi categorii de persoane din contul bugetelor autorităților locale. Potrivit acestei legislații, mai mult de 20 de categorii de persoane au dreptul de a primi gratuit spațiu locativ.


În timp ce alte cauze cu privire la neexecutare vizează de obicei sume mici de bani sunt de obicei executate cu anumite întârzieri și sfârșesc prin încheierea acordurilor de reglementare amiabilă sau declarații unilaterale ale Guvernului, cauzele din grupul celor ce viziează acordarea spațiului locativ sunt executate foarte rar, din cauza lipsei cronice de bani în bugetele locale. De fapt, autoritățile locale sunt puse în situația în care ele trebuie să aleagă între îndeplinirea obligațiilor lor firești, cum ar fi prestarea serviciilor comunale, administrarea școlilor și grădinițelor, și folosirea fondurilor pentru construirea locuințelor pentru judecători, colaboratori de poliție, procurori etc. De exemplu, cauza Caraman c. Moldovei (cererea nr. 3755/05, decizie din 22 aprilie 2008), care se referă la acordarea spațiului locativ de stat, a fost scoasă de pe rol după ce părțile au încheiat un acord de reglementare amiabilă prin care Guvernul s-a obligat să-i plătească reclamantului prejudicii și să asigure executarea urgentă a hotărârii pronunțate în favoarea reclamantului. După un an de la scoaterea cererii de pe rol, Curtea a fost nevoită să redeschidă procedura, deoarece hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea reclamantului nu a fost executată din lipsa fondurilor în bugetul Consiliului municipal Chișinău.


Constatarea de mai sus și recunoașterea problemei de către Guvern i-au permis Curții să constate că violările constatate în această hotărâre reflectă o disfuncție structurală existență și că această situație trebuie să calificată ca o practică incompatibilă cu Convenția. După cum a fost invocat de reclamanți și recunoscut de Guvern, violările constatate în aceată hotărâre provin din prevederile legislației moldovenești care dă dreptul la locuință de stat din contul administrației locale unor categorii numeroase de persoane, fără a prevedea surse adecvate pentru astfel de proiecte sociale. Recunoscând că este vorba de o disfuncție sistemică, Ministerul Justiției a pregătit deja un proiect de lege care propune excluderea a 23 de categorii de beneficiari din lista celor care vor avea dreptul la spațiu locativ de stat. Totuși, această inițiativă nu oferă soluții pentru hotărârile privind acordarea spațiului locativ care există deja. Curtea a considerat că această problemă ridică chestiuni care depășesc competența Curții. În aceste circumstanțe, Curtea se va abține de la indicarea măsurilor generale concrete care ar trebui adoptate și va transmite cauza Comitetului de Miniștri, care este mai bine plasat pentru supravegherea executării acestei hotărâri.


Curtea a mai menționat că, în cauzele Moisei v. Moldova (no. 14914/03, § 29-33, 19 decembrie 2006) și în Tudor-Auto S.R.L. and Triplu-Tudor S.R.L. v. Moldova (nos. 36341/03, 36344/03, și 30346/05, § 57-62, 9 decembrie 2008), ea a constatat violarea art. 13 CEDO în privința lipsei recursurilor interne efective în ceea ce privește neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive. De atunci Curtea nu a fost informată despre instituirea unui asemenea recurs. Prin urmare, Curtea a obligat Guvernul să introducă, în termen de 6 luni de la data când hotărârea va deveni definitivă, un recurs care va asigura o redresare cu adevărat efectivă pentru violările Convenției cauzate de neexecutarea hotărârilor pronunțate împotriva statului sau a entităților acestuia privind acordarea spațiului locativ.


Curtea a reiterat că unul dintre scopurile procedurii pilot este acordarea cât mai rapidă a redresării la nivel național unui număr larg de persoane care sunt vizate de problema structurală identificată în hotărârea pilot. Astfel, Curtea va suspenda examinarea tuturor cererilor noi pe care le va primi după pronunțarea acestei hotărâri, în care reclamanții se vor plânge exclusiv de neexecutarea și/sau executarea întârziată a hotărârilor judecătorești privind acordarea spațiului locativ de stat, acestora putând să li ce ceară, după instituirea recursului intern, prezentarea pretențiilor sale autorităților naționale. Va fi suspendată, pe un termen de 1 an de la data când hotărârea va deveni definitivă, și examinarea cererilor similare depuse la Curte până la pronunțarea acestei hotărâri, Guvernul urmând să acorde acestor reclamanți, în această perioadă, o redresare adecvată și suficientă.


Curtea nu s-a expus asupra satisfacției echitabile, rezervând această chestiune pentru o hotărâre separată. Guvernul Moldovei și reclamanții au fost chemați să prezinte Curții, în temen de trei luni de la data la care hotărârea va vedeni definitivă, observații scrise privind satisfacția echitabilă sau, eventual, să notifice Curtea despre orice reglementare la care ar putea ajunge.


În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de către A. Tănase, F. Nagacevschi, J. Hanganu și A. Bizgu, avocați din Chișinău.