La 16 iulie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunțat hotărârea Baroul Partner-A c. Moldovei (cererea nr. 39815/07).


*  *  *


În această cauză, compania reclamantă, Baroul Partner-A, a participat în 2000 la licitația de privatizare a 199,975 de acțiuni emise de Cariera de pietriș și granit de la Soroca („cariera”) care aparțineau statului (65.86%) și a fost desemnat căștigăzot al licitației. El a plătit pentru acțiuni MDL 2,498,437.5.


În 2003, Curtea de Conturi a efectuat un control al privatizării carierei. În hotărârea acesteia din 3 ianuarie 2004 Curtea de Conturi a constatat că cariera a primit de la o companie de stat terță 27 de vagoane fără acte și fără a fi incluse în documentele contabile. În 2004, Departamentul privatizării a inițiat o acțiune civilă privind îmbogățirea fără justă cauză. Prin decizia Curții Supreme e Justiție din 11 noiembrie 2004, cariera a fost obligată să plătească statului MDL 972,000, reprezentând costul celor 27 vagoane. Această hotărâre a fost executată în anul 2005.


În iulie 2006, CCCEC a inițiat proceduri penale pe faptul privatizării carierei. Activitatea carierei a fost blocată ca urmare a sechestării documentelor contabile, a refuzului de a-i prelungi licența și a altor acțiuni întreprinse împotriva carierei de către stat. Se pare că dosarul încă nu a fost transmis în instanța de judecată.


La 15 decembrie 2006, Procuratura Generală a inițiat proceduri judiciare împotriva Departamentului de Privatizare și a companiei reclamante, solicitând anularea contractului de vânzare a acțiunilor care aparțineau statului, pe motiv că vagoanele nu a fost incluse în patrimoniul privatizat, fiind diminuat astfel costul fiecărei acțiuni de la 13.88 la 12.5 lei. În acțiunea sa procurorul nu a făcut referire la hotărârea din 11 noiembrie 2004. În susținerile orale procurorul a susținut că acțiunea nu este prescrisă, deoarece prescripția nu se extinde asupra acțiunilor intentate de procuror. La 12 aprilie 2007, Curtea de Apel Economică a admis acțiunea Procuraturii Generale și a anulat vânzarea acțiunilor statului. Instanța a respins obiecția privind tardivitatea acțiunii, constatând totuși că prescripția extinctivă este aplicabilă acțiunilor intentate de procuror, deoarece în această cauză termenul a început să curgă din ziua hotărârii Curții de Conturi (3 ianuarie 2004). Cererea de recurs a companiei reclamante a fost respinsă ca nefondată de către Curtea Supremă de Justiție la 12 iulie 2007.


În cadrul procedurii de executare Guvernul a constatat că, în pofida soluției judecătorești favorabile, el nu a redobândit controlul asupra carierei, deoarece în 2002 cariera a mai emis 349,738 acțiuni, mărind astfel capitalul social din contul echipamentului livrat carierei. Această emisie a fost înregistrată la CNVM la 20 mai 2002. Ca urmare a acestei emisii, acțiunile obținute de Guvern în urma procedurilor care au culminat cu decizia din 12 iulie 2007 reprezentau doar 30.59% din totalul acțiunilor.


La 21 august 2007, Procuratura Generală, în numele Guvernului, a solicitat Curții de Apel Economice să emită o hotărâre suplimentară prin care să anuleze și emisia din anul 2002. În susținerea poziției sale, procuratura a susținut că prin decizia din 12 iulie 2007 s-a avut în vedere repunerea părților în situația existentă până în februarie 2000, când statul deținea 65.86% din acțiunile carierei. Reclamantul a obiectat împotriva acestei cereri, susținând că această chestiune nu a constituit obiectul procedurii inițiale. În orice caz, cerința era prescrisă deoarece emisia a fost înregistrată în anul 2002 iar pretenția a fost formulată în anul 2007.


La 6 septembrie 2007, Curtea de Apel Economică a admis cererea procuraturii și a emis o hotărâre suplimentară prin care a anulat emisia din 2002. Instanța a conchis că cerința de anulare a emisiei reieșea implicit din cerința inițială de repunere a statul în situația în care el deținea 65.86% din acțiunile carierei. Instanța nu s-a expus asupra obiecției privind tardivitatea cerinței. La 18 octombrie 2008, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului pe motiv că soluția primei instanțe este corectă, deoarece vânzarea din anul 2000 a fost declarată nulă.


La 24 decembrie 2007, reclamantul a solicitat Curții de Apel Economice să explice cu urmează a fi executate prevederile hotărârii din 6 septembrie 2007 privind repunerea părților în situația inițială în ceea ce privește anularea emisiei din 2002. La 3 martie 2008, Curtea de Apel Economică a emis o hotărâre prin care a explicat că Guvernul trebuie să plătească reclamantului MDL 3,147,642, reprezentând valoarea acțiunilor emise în anul 2002. La 3 aprilie 2008, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul Guvernului, a casat hotărârea din 3 martie 2008 și a trimis cererea la rejudecare. La 7 iulie 2008, Curtea de Apel Economică a rejudecat cererea și dispus restituirea către reclamant a echipamentului de extragere livrat și nu a costului acestuia din anul 2002. Recursul reclamantului, prin care acesta pretindea că soluția dată contravine legii, a fost respins de către Curtea Supremă de Justiție la 4 septembrie 2008. Deoarece echipamentul era folosit, el nu putea fi de vreun folos pentru reclamant și nu a fost ridicat de la carieră.


Cererea a fost depusă la Curte la 30 august 2007. În fața Curții, reclamantul a invocat violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), pe motiv că acțiunea Procuraturii Generale a fost admisă cu încălcarea termenului general de prescripție, precum și violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății).


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO. Curtea a notat că la îndeplinirea acțiunilor procedurale, respectarea cerințelor cu privire la admisibilitate constituie un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Rolul jucat de termenele de prescripție este de o importanță majoră atunci când este interpretat în lumina Preambulului Convenției, care, în partea sa relevantă, declară preeminența dreptului o parte a moștenirii comune a Statelor Contractante. Curtea a mai notat că, în această cauză, așa cum a fost interpretat de instanțele judecătorești naționale, termenul de prescripție a început să curgă din ziua în care Guvernul a aflat sau trebuia să afle că dreptul său a fost încălcat. Această interpretare pare să se bazeze pe art. 79 Cod civil.


Instanțele judecătorești naționale au calculat termenul de prescriție de la 3 ianuarie 2004, când Curtea de Conturi a emis hotărârea sa. Reclamantul a susținut că nimic nu a împiedicat Guvernul până la acea dată să stabilească că vagoanele nu figurau în documentele contabile, însă instanțele judecătorești naționale au respins acest argument fără a aduce vreun motiv. Curtea nu a fost convinsă că Guvernul, care era proprietarul pachetului majoritar de acțiuni ale carierei până în 2000, nu cunoștea despre problema vagoanelor înainte și după vânzarea acțiunilor către reclamant. Întradevăr, este de neimaginat ca Guvernul să nu fi avut acces la toate documentele contabile ale carierei înainte și după 2000. Chiar presupunând că Curtea de Conturi era unica autoritate de stat competentă să examineze documentele contabile, fapt care nu a fost demonstrat în această cauză, Guvernul nu a susținut că existau piedici ca instanțele judecătorești să calculeze termenul de trei ani de la vînzarea acțiunilor carierei.      


În asemenea circumstanțe, Curtea a conchis că interpretarea dată de instanțele judecătorești naționale prevederilor privind prescripția extinctivă au avut un efect incompatibil cu principiul securității raporturilor juridice garantat de art. 6 § 1 al Convenției. Сu adevărat, interpretarea dată de instanțele judecătorești naționale a avut ca efect persiunea Guvernului, reprezentat de procuratură, de a intenta acțiuni judiciare fără a ține cont de termenului general de prescripție.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO. Curtea a menționat că, atunci când utilitatea publică este în joc, autoritățile publice trebuie să acționeze la timpul potrivit, într-un mod corespunzător și cu maximă consecvență (Beyeler v. Italy [GC], nr. 33202/96, § 120, ECHR 2000‑I)). Ea a considerat necesar să noteze că autoritățile de stat au stabilit regulile licitației iar reclamantul a oferit cel mai bun preț pentru acțiuni. După cum reiese clar din documentele contabile, omisiunea de a reflecta vagoanele în documentele contabile se trăgea încă din anul 1996, iar privatizarea a avut loc fără menționarea vagoanelor în documentele contabile. Prin acțiunea privind îmbogățirea fără justă cauză a fost încasată suplimentar suma de MDL 972,000, confirmând astfel că reclamantul nu era responsabil de pretinsa reducere, în timpul procesului de privatizare, a prețului acțiunilor.


Doi ani mai târziu și șase ani după privatizare, Guvernul și-a revăzut decizia de a privatiza cariera, tot pe motivul că vagoanele nu au fost incluse în valoarea acțiunilor, fără a prezenta vreo probă că reducerea prețului acțiunilor putea fi imputat reclamantului. Deși autoritățile trebuia să fi cunoscut temeiurile pentru declararea nulității de la bun început, nu a fost adusă vreo explicație întârzierii de 6 ani la intentarea acțiunii de declarare a nulității vânzării acțiunilor. 


În pofida rezultatului procedurilor privind îmbogățirea fără justă cauză, Guvernul a solicitat cu succes anularea emisiei de acțiuni din 2002. Instanțele judecătorești au respins pretențiile reclamantului privind plata valorii acțiunilor anulate și au dispus restituire către reclamant a echipamentului, care nu era de vreo folosință pentru acesta și care a fost abandonat de către reclamant în carieră. 


Curtea a menționat că nu constată vreun element de rea-credință în comportamentul companiei reclamante pe durata privatizării și ulterior. Ea notează că diferanța de preț a fost compensată Guvernului în 2004 și că nu a primit vreo explicație de ce, doi ani mai târziu, Guvernul, care pretindea că este de bună credință, a decis să-l exproprieze pe reclamant. Din contra, Curtea vede suficiente temeiuri pentru a crede că Guvernul este cel care a acționat cu rea credință și a urmărit scopul de expropriere a reclamantului într-un mod care este greu de reconciliat cu principiul respectării supremației legii într-o societate democratică. Mai mult, Curtea este frapată de conduita autorităților naționale în această cauză și consideră că acestea au fost departe în a se conforma cu principiile stabilite în hotărârea Beyeler


În continuare, Curtea a notat că ea a constatat violarea art. 6 CEDO, în urma admiterii acțiunii Procuraturii Generale, după expirarea termenului de prescripție și în absența oricăror motive convingătoare, ceea ce constituie în sine un temei separat pentru constatarea încălcării dreptului la proprietatea privată a companiei. Astfel, Curtea a considerat că admiterea acțiunii Procuraturii Generale constituie o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantului, deoarece nu a fost respectată o balanță echitabilă, iar reclamantul continuă să suporte o povară individuală excesivă. Curtea a mai notat că, ca și în cauza Dacia c. Moldovei, instanțele de judecată nu adus vreo justificare pentru această ingerință.


Compania reclamantă a solicitat cu titlu de prejudiciu material – EUR 4,952,382.49 plus EUR 43.24 pentru fiecare zi până la executarea finală a hotărârii; cu titlu de prejudiciu moral – EUR 50,000, iar cu titlu de costuri și cheltuieli – EUR 8,940. Curtea nu s-a expus asupra satisfacției echitabile, rezervând această chestiune pentru o hotărâre separată. Guvernul Moldovei și compania reclamantă au fost chemați să prezinte Curții observațiile scrise privind satisfacția echitabilă în temen de trei luni sau, eventual, să încheie un acord de reglementare amiabilă.


*  *  *


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către dl Vitalie NAGACEVSCHI și dl Victor CONSTANTINOV, avocați din Chișinău.