La 12 mai 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea Masaev c. Moldovei (cererea nr. 6303/05).


Reclamantul, Talgat MASAEV, este musulman. La 30 ianuarie 2004, reclamantul și un grup de alți musulmani au fost dispersați de poliție în timp ce se rugau într-o încăpere închiriată de o organizație neguvernamentală condusă de reclamant.


La 17 februarie 2004, Judecătoria Centru l-a găsit vinovat pe reclamant de comiterea contravenției administrative prevăzute de art. 200 alin. 3 al Codului cu privire la contravețiile administrative (CCA)  (practicarea unei religii nerecunoscute de stat) și l-a obligat să plătească o amendă de MDL 360. La 9 martie 2004, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantului, care nu a fost citat pentru ședința de judecată.


La 31 mai 2009, actualul Cod cu privire la contravețiile administrative va fi înlocuit cu alt cod, care în art. 54 conține prevederi similare celor din art. 200 alin. 3 al codului actualmente în vigoare.


În fața Curții, reclamantul a pretins violarea art. 9 CEDO (libertatea de gândire, de conștiință și de religie), pe motiv că a fost amendat pentru practicarea religiei musulmane; violarea art. 6 § 1 și 3 CEDO (dreptul la un proces echitabil), deoarece nu a fost citat pentru ședința de judecată și violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv), pe motiv că nu a dispus de un recurs efectiv în privința plângerii sale privind violarea art. 9 CEDO.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO.


Reclamantul a notat că pentru ședința de judecată care a avut loc la 9 martie 2004, citația i-a fost expediată la 5 martie 2004, iar el a primit-o la 16 martie 2004. În observațiile cu privire la fondul cauzei, Guvernul a recunoscut că reclamantului i-a fost încălcat dreptul garantat de art. 6 § 1 CEDO.


Curtea s-a referit la cauzele Ziliberberg v. Moldova (cererea nr. 61821/00, § 7-36, 1 februarie 2005), Guțu v. Moldova (cererea nr. 20289/02, § 51-54, 7 iunie 2007) și Russu v. Moldova (cererea nr. 7413/05, § 22-28, 13 noiembrie 2008) în care ea a constatat violarea art. 6 § 1 CEDO în circumstanțe similare. În lumina acestei jurisprudențe și în urma recunoașterii de către Guvern că dreptul la un proces echitabil nu a fost respectat, Curtea a constatat violarea art. 6 § 1 CEDO. În lumina acestei constatări, nu este nevoie de a examina separat pretenția reclamantului privind violarea art. 6 § 3 CEDO.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 9 CEDO.


Guvernul a admis că a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea religiei, însă aceasta era prevăzută de lege, și anume de art. 14 al Legii despre culte și art. 200 alin. 3 CCA, și că a urmărit un interes legitim. Guvernul a mai menționat că exista un interes legitim de a cere cultelor să se înregistreze înainte de a-și începe activitatea și că mărimea amenzii era proporțională scopului urmărit.


Curtea a examinat dacă ingerința a fost necesară într-o societate democratică. Curtea a notat că orice persoană care practică o religie care nu este recunoscută de stat este supusă imediat riscului de a fi sancționată potrivit art. 200 alin. 3 CCA. Guvernul a afirmat că, deoarece înregistrarea obligatorie a cultelor religioase nu este considerată disproporționată, nu trebuie să fie considerată disproporționată nici sancționarea persoanelor care practică idei religioase care nu sunt formal constituite și înregistrate în calitate de cult religios.


Curtea a notat că ea nu contestă competența statului de a adopta reguli cu privire la înregistrarea cultelor religioase, care să fie compatibile cu art. 9 și 11 CEDO. Totuși, din aceasta nu rezultă, după cum a argumentat Guvernul, că sancționarea membrilor individuali ai cultelor religioase neînregistrate, pentru practicarea religiei prin rugaciuni sau prin alte metode, este compatibilă cu Convenția. În caz contrar, aceasta ar duce la excluderea minorităților religioase care nu sunt formal înregistrate și la faptul că statul poate dicta unei persoane ce trebuie ea să creadă. Curtea nu a fost de acord cu o asemenea atitudine și a considerat că limitarea dreptului la libertatea de conștiință și de religie prevăzută de art. 200 alin. 3 CCA constituie o ingerință care nu corespunde unei necesități sociale imperiose și, prin urmare, nu este necesară într-o societate democratică.


În lumina constatărilor privind violarea art. 9 CEDO, Curtea nu a considerat necesară examinarea separată a pretenției reclamantului privind violarea art. 13 CEDO.


Curtea a acordat reclamantului EUR 26 cu titlu de prejudiciu material, EUR 1,500 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 1,000 cu titlu de costuri și cheltuieli.


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către N. Mardari, avocat din Chișinău.