La 10 februarie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunțat hotărârea Iordachi și alții c. Moldovei (cererea nr. 25198/02).


În această cauză, reclamanții sunt 5 membri ai organizației non-guvernamentale „Juriștii pentru drepturile omului” (Snejana Chitic, Victor Constantinov, Vladislav Gribincea, Vitalie Iordachi și Vitalie Nagacevschi) – o organizație din Republica Moldova cu sediul în Chișinău specializată în reprezentarea persoanelor în fața Curții.


Potrivit reclamanților, după venirea la putere a Partidului Comuniștilor, numărul violărilor drepturilor omului a crescut semnificativ. În acel context, a fost creată organizația, a cărei scop era protejarea drepturilor omului prin asistența persoanelor care doreau să depună cereri la Curte. Astfel, reclamanții au considerat că ei au cauzat daune serioase Guvernului în urma prejudicierii imaginii sale și a pierderilor financiare ca rezultat al constatării violărilor în cauzele reprezentate de ei în fața Curții.


Reclamanții au susținut că,  datorită legislației în vigoare și având în vedere activitatea acestora, ei erau supuși unui risc serios ca convorbirile lor telefonice să fie interceptate. Ei nu au pretins de a fi victime ale unor interceptări concrete, telefonice sau poștale, și nici nu au inițiat proceduri judecătorești în acest sens.


La 17 ianuarie 2008, unul dintre reclamanți s-a adresat Președintelui Curții Supreme de Justiție și a solicitat informația statistică referitor la, inter alia, numărul de cereri depuse la instanțele judecătorești privind interceptarea convorbirilor telefonice și numărul autorizărilor eliberate. Printr-o scrisoare din 6 februarie 2008, șeful Aparatului Președintelui Curții Supreme de Justiție a răspuns că, în anul 2005, au fost depuse 2,609 cereri de interceptare, dintre care 98.81% au fost autorizate; în anul 2006, 1,931 de cereri, din care 97.93% au fost autorizate, iar în anul 2007,  2,372 de cereri, din care  au fost autorizate 99.24%.


În fața Curții, reclamanții au invocat violarea art. 8 CEDO (dreptul la respectarea vieții private și de familie), pretinzând că dreptul lor la respectarea corespondenței nu a fost respectat, deoarece legislația națională în domeniul interceptării convorbirilor nu conținea garanții suficiente împotriva eventualului abuz din partea autorităților naționale, precum și violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv), deoarece ei nu dispuneau de un recurs efectiv la nivel național în privința încălcării dreptului garantat de art. 8 CEDO.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 8 CEDO. Curtea inițial a constatat că a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului, iar ulterior a conchis că această ingerință nu a fost „prevăzută de lege”. Ea și-a bazat hotărârea pe următoarele constatări: 


(a) Dacă a existat o ingerință


Curtea a reiterat că convorbirile telefonice cad sub incidența noțiunilor de „viață privată” și „corespondență” în sensul art. 8 CEDO.


Curtea a notat că, potrivit Legii privind activitatea operativă de investigații din 12 aprilie 1994, autoritățile sunt în drept de a intercepta convorbirile unor anumite categorii de persoane prevăzute în art. 6 al Legii. În calitatea lor de avocați ai drepturilor omului, reclamanții reprezintă și, prin urmare, au contacte extinse cu astfel de persoane.


Curtea nu poate să nu ia în considerație faptul că, la momentul când această cerere a fost declarată admisibilă, organizația „Juriștii pentru drepturile omului” acționa în calitate de reprezentat în aproape 50% din cererile moldovenești comunicate Guvernului. Curtea a reiterat constatările sale din cauza Colibaba c. Moldovei (nr. 29089/06, § 67-69, 23 octombrie 2007), în care Procurorul General a amenințat Baroul Avocaților din Moldova cu proceduri penale împotriva avocaților care au prejudiciat imaginea Moldovei prin depunerea plângerilor la organizații internaționale de protecție a drepturilor omului. Curtea a reamintit, de asemenea, că Guvernul a susținut acțiunile Procurorului General și a acuzat reclamantul de calomnierea autorităților moldovenești prin depunerea cererilor în acest sens.


În aceste circumstanțe, Curtea a considerat că nu se poate de exclus că în privința reclamanților au fost aplicate măsuri secrete de supraveghere sau că, la momentul respectiv, ei au fost sub un potențial risc de a fi supuși unor astfel de măsuri.


Simpla existență a legislației implică, pentru cei care cad sub incidența ei, un pericol de supraveghere; acest pericol afectează libertatea de comunicare între utilizatorii serviciilor poștale și de telecomunicații și, prin urmare, constituie o ingerință din partea unei autorități publice în dreptul reclamanților la respectarea corespondenței.


O astfel de ingerință este justificată în sensul para. 2 al art. 8 CEDO doar dacă a fost „prevăzută de lege”, urmărește un scop legitim și dacă a fost „necesară într-o societate democratică”.


(b) Daca ingerința a fost „prevăzută de lege”


Curtea a constatat că legislația în vigoare înainte de 2003 era lipsită de claritate și detalizare și nu satisfăcea minimul de garanții conținute în jurisprudența Curții. Nu exista vreun control judiciar în privința autorizării și aplicării măsurilor de interceptare, legislația nu stabilea care persoane puteau fi supuse acestor măsuri și nu erau precizate circumstanțele în care putea fi autorizată interceptarea.


Curtea a notat că, după 2003, au fost efectuate îmbunătățiri majore în acest domeniu. Totuși acestea nu au fost suficiente. Analizând legislația în vigoare începând cu anul 2003, Curtea a distins două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea interceptării și efectuarea propriu-zisă a interceptării.


În ceea ce privește etapa de autorizare, Curtea a notat că legislația moldovenească în vigoare după 2003 pare a fi mai clară, și anume prevede explicit că interceptarea convorbirilor poate avea loc în cauzele privind infracțiunile grave, deosebit de grave și excepțional de grave; precum și faptul că mandatul de autorizare a interceptării urmează a fi eliberat de către judecător. Totuși, Curtea a notat că mai mult de jumătate din infracțiunile conținute în Codul penal cad în categoria de infracțiuni eligibile pentru interceptare. Mai mult ca atât, Curtea și-a exprimat îngrijorarea în privința faptului că legislația nu pare să definească suficient de clar categoriile persoanelor susceptibile de a avea convorbirile interceptate. În continuare, Curtea a notat că legislația nu prevede clar o limitare în timp a măsurilor de autorizare a interceptărilor convorbirilor telefonice, deoarece, chiar dacă Codul de procedură penală prevede o limită de 6 luni (art. 135 (4)), nu există prevederi care ar interzice procurorilor de a solicita un nou mandat de interceptare după expirarea a 6 luni. Mai mult, legislația națională nu definește conceptele de „securitate națională”, „ordinea publică”, „bunăstarea economică a țării”, „menținerea ordinii de drept”, sau „ocrotirea sănătășii și protecția moralității” din art. 6 al Legii privind activitatea operativă de investigații, care constituie scopuri pentru efectuarea interceptării. 


Referitor la cea de-a doua etapă a procedurii de interceptare a convorbirilor telefonice, se pare că judecătorul de instrucție are un rol foarte limitat. Deși el are fucția de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea judecătorului de instrucție despre rezultatele interceptării și nu-i cere să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate. Din contra, Legea cu privire la avtivitatea operativă de investigații pare să ofere procuraturii această funcție de supraveghere, care însă pare să acopere doar procedurile penale pendintă și nu se referă la activitățile operative. Curtea a mai menționat aparenta lipsă a reglementărilor specifice privind monitorizarea informației obținute în urma inteceptărilor, privind procedurile de păstrare a integrității și a confidențialității și privind procedurile de distrugere a acestora. Curtea a mai notat că controlul general al măsurilor secrete de supraveghere este încredințat Parlamentului care îl exercită prin intermediul unei comisii specializate (art. 18 al Legii privind activitatea operativă de investigații). Totuși, modul în care Parlamentul efectuează acest control nu este indiat în lege și Curții nu i-au fost prezentate probe indicând că există o procedură care reglementează activitatea Parlamentului în acest domeniu.


Deși legislația națională protejează în termeni generali confidențialitatea discuțiilor dintre avocat și client, ea nu instituie o procedură care ar asigura această garanție. Curtea a fost frapată de lipsa unor reglementări clare care ar indica ce se întâmplă când a fost interceptată o convorbire dintre avocat și client. 


Curtea a notat că, în anul 2007, instanțele judecătorești din Moldova au autorizat 99.24% din cererile de interceptare depuse. Curtea a considerat că acest procent constituie un subiect de îngrijorare și indică că judecătorii de instrucție nu iau în considerație existența justificărilor obligatorii pentru autorizarea măsurilor secrete de interceptare. Ea a mai notat că interceptarea corespondenței constituie o ingerință foarte serioasă  în dreptul persoanei și doar motive foarte serioase bazate pe o bănuială verosimile că persoana este implicată în activități criminale serioase ar trebui puse la baza autorizării. Legislația națională nu prevede alte garanții decât cele din articolul 6 al Legii privind activitatea operativă de investigații, cum ar fi autorizarea doar în cazul în care scopul urmărit nu poate fi atins altfel.


Curtea a considerat că deficiențele pe care le-a identificat influențează asupra funcționării actuale a sistemului de supraveghere secretă care există în Moldova. Astfel, Curtea s-a referit la informația statistică conținută în scrisoarea șefului Aparatului Președintelui Curții Supreme de Justiție, potrivit căreia, în anul 2005 au fost emise circa 2,500 mandate de interceptare, în anul 2006 – circa 1,900 mandate, iar în anul 2007 – circa 2,300 de mandate. Aceste date arată că sistemul de supraveghere secretă din Moldova este, cel puțin, exagerată, ceea ce, în parte, poate fi datorat lipsei garanțiilor legale.


În baza constatărilor de mai sus, Curtea a constatat că legislația moldovenească nu acordă o protecție adecvată împotriva abuzului puterii de stat în domeniul interceptării convorbirilor telefonice.


În ceea ce privește pretenția reclamanților în temeiul art. 13 CEDO, Curtea a reiterat că art. 13 nu poate fi interpretat ca cerând existența unui remediu împotriva legislației naționale, or, altfel Curtea ar impune Statelor Contractante cerința de a încorpora Convenția (a se vedea Ostrovar v. Moldova, nr. 35207/03, § 113, 13 septembrie 2005). Astfel, Curtea nu a constatat violarea art. 13 CEDO combinat cu art. 8 CEDO.


Curtea a acordat EUR 3,500 cu titlu de costuri și cheltuieli. Compensații cu titlu de daune materiale și morale nu au fost solicitate.