La 4 noiembrie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârile Tudor-Comerț c. Moldovei (cererea nr. 27888/04), Pânzari c. Moldovei (cererea nr. 27516/04) și Boboc c. Moldovei (cererea nr. 27581/04).


*  *  *


În cauza Tudor-Comerț c. Moldovei, la 11 iunie 1997, companiei reclamante Tudor-Comerț la indicația Procuraturii municipiului Chișinău, i-a fost aplicat, de către Comisariatul de poliție al sectorului Ciocana, sechestru pe bunurile sale, în valoare de MDL 11,750,000 (USD 1,059,340 la acea dată).


La 31 martie 1998, Judecătoria Economică de circumscripție Chișinău a constatat că aplicarea sechestrului pe proprietatea companiei reclamante în valoare de MDL 11,750,000 a fost ilegală și a dispus Comisariatului de poliție Ciocana și Procuraturii municipiului Chișinău să restituie proprietatea luată de la compania reclamantă. Hotărârea a devenit irevocabilă peste 15 zile.


După ce a obținut acces la proprietatea sa, în septembrie 1998, compania reclamantă a angajat un expert în vederea evaluării bunurilor sale. Expertul a conchis că, deoarece încăperea în care a fost ținută marfa nu a fost încălzită și ventilată și în încăpere erau șoareci, bunurile au fost deteriorate foarte tare și valoarea lor la acea dată constituia MDL 74,158 (USD 6,685 la acea dată). Compania reclamantă a cerut Judecătoriei Economice de circumscripție Chișinău schimbarea modului de execuare a titlului executoriu prin plata valorii inițiale a proprietății sale.


La cererea Procuraturii Generale, la 19 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a ordonat reexaminarea cauzei. La 14 ianuarie 2003, cauza a mai fost trimisă spre reexaminare Judecătoriei Economice a Republicii Moldova.


La 15 ianuarie 2004, colegiul de recurs al Judecătoriei Economice nu a examinat apelul reclamantului din cauza neachitării taxei de stat în sumă de MDL 352,500 (EUR 21,021 la acea dată). Compania reclamantă a solicitat amânarea plății taxei de stat după examinarea cauzei din cauza stării financiare dificile, anexând documente bancare care certificau că nu avea bani în cont din 2002 și a invocat dreptul de acces la justiție. Instanța a amânat plata taxei de stat până la 15 martie 2004. La această dată, colegiul de recurs al Judecătoriei Economice a refuzat examinarea apelului reclamantului din cauza neachitării taxei de stat.


La 6 mai 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins ca nefondat recursul companiei reclamante. Instanța a constatat că argumentele reclamantului potrivit cărora instanțele inferioare nu au luat în considerație situația sa financiară dificilă erau nejustificate. Instanța a notat că instanțele de judecată pot, dar nu sunt obligate, să amâne plata taxei de stat, potrivit art. 86 CPC, iar persoanele juridice nu pot fi scutite de la plata taxei de stat.


În fața Curții, compania reclamantă a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), deoarece dreptul său de acces la o instanța judecătorească a fost limitat.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO.


Curtea a notat că este necesar de a examina dacă, la examinarea apelului și recursului reclamantului, colegiul de recurs al Judecătoriei Economice și Curtea Supremă de Justiție au luat în considerație circumstanțele particulare ale cauzei, în primul rând abilitatea de a achita taxa de stat. Curtea a notat că doar Curtea Supremă de Justiție a menționat pretenția reclamantului de incapacitate de achitare a plății de stat. Instanța a constatat această pretenție ca fiind nejustificată, dar nu s-a referit la nicio parte a hotărârilor instanțelor judecătorești inferioare în care ar fi fost examinată abilitatea reclamantului de a plăti taxa de stat. Nici Curtea Supremă de Justiție nu a verificat acest aspect. Mai mult ca atât, Curtea Supremă de Justiție a statuat expres că instanțele erau împiedicate prin lege de a scuti persoanele juridice de la plata taxei de stat. O astfel de interdicție de blanchetă la acordarea scutirilor la plata taxei de stat ridică în sine o chestiune prin prisma articolului 6 § 1 al Convenției (a se vedea Clionov c. Moldovei, hotărâre din 9 octombrie 2007, § 41). Curtea a mai notat că, potrivit materialelor dosarului național, compania reclamantă nu avea o activitate economică în acea perioadă și, prin urmare, nu era capabilă de a plăti taxa de stat. Mai mult ca atât, cererea companiei era îndreptată împotriva pretinselor acțiuni ilegale ale organelor de stat, care practic au ruinat compania. Curtea a conchis că dreptul companiei reclamante de acces la o instanță de judecată a fost limitat până la punctul în care a devenit iluzoriu.


Curtea a acordat reclamantului EUR 5,000 cu titlu de daune morale și EUR 1,530 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Reclamantul a  fost reprezentat la CtEDO de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, președinte al organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.


*  *  *


În cauza Pânzari c. Moldovei, reclamantei, Larisa PÂNZARI, care lucra la S.A. Floare-Carpet, la 29 noiembrie 1999, o comisie medicală i-a acodat gradul doi de invaliditate și i-a recomandat încetarea activității în cadrul fabricii de covoare din cauza condițiilor de muncă care îi afectau sănătatea. După ce reclamanta a prezentat certificatul întreprinderii angajatoare, la 30 decembrie 1999, ea a fost concediată pe motivul că nu mai era capabilă de a lucra din starea sănătății.


Deoarece angajatorul a refuzat să modifice motivul concedierii în carnetul de muncă, la 7 februarie 2000, reclamanta a inițiat proceduri judiciare. La 11 februarie 2000, Judecătoria sectorului Botanica a lăsat cererea reclamantei fără examinare. La 10 mai 2000, Tribunalul Chișinău a casat această hotărâre și a dispus reexaminarea cauzei.


În urma reexaminării, la 31 ianuarie 2001, Curtea de Apel a Republicii Moldova a casat hotărârile instanțelor inferioare și a dispus reexaminarea cauzei.


După cea de-a doua reexaminare, la 4 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul angajatorului depus la 7 noiembrie 2003 împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 9 septembrie 2003 (care a fost primită prin poștă la 16 octombrie 2003), a casat hotărârile anterioare și a respins toate pretențiile reclamantei.


În fața Curții, reclamanta a pretins violarea art. 1 CEDO (obligația de a respecta drepturile omului), pe motiv că instanțele judecătorești naționale nu au respectat drepturile sale prin prisma CEDO; violarea art. 6 CEDO (dreptul la un proces echitabil), în urma duratei excesive a procedurilor judecătorești, în urma examinării recursului angajatorului său depus în afara termenului de atac și în urma adoptării unei hotărâri incorecte de către instanțele judecătorești; violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) în conjuncție cu art. 6 CEDO; precum și violarea art. 14 CEDO (interzicerea discriminării) și a Protocolului nr. 12 la CEDO, pe motiv de aplicare discriminatorie a legii în cauza sa.


Curtea a considerat că pretenția reclamantei în privința art. 1 CEDO este mai degrabă o generalizare a altor pretenții ale reclamantei și ea nu a examinat această pretenție separat.


Reclamanta s-a mai plâns de aplicarea incorectă a legii de către instanțele judecătorești naționale. Curtea a reiterat că art. 6 § 1 CEDO garantează dreptul la un proces echitabil, dar nu stabilește reguli de admisibilitate a probelor sau de apreciere a lor, ceea ce este de competența instanțelor naționale. Curtea nu a găsit niciun motiv de a constata că hotărârile din această cauză au fost arbitrare. Astfel, această parte din cerere a fost respinsă ca fiind în mod vădit neîntemeiată, potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO.


Reclamanta a mai pretins că Curtea Supremă de Justiție a examinat recursul angajatorului său care a fost depus peste termen. Curtea a notat că, în timp ce vechiul CPC prevedea un termen de 15 zile pentru a depune o cerere de recurs, noul CPC care era în vigoare la momentul depunerii recusului de către angajatorul reclamantei, prevedea un termen limită de 2 luni. Recursul a fost depus la mai puțin de o lună și, prin urmare, în cadrul termenului limită. Astfel, această parte din cerere a fost respinsă ca fiind în mod vădit neîntemeiată, potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO.


Reclamanta a mai invocat aplicarea discriminatorie a legii în cauza sa. Curtea a considerat această pretenție mai degrabă reiterează pretenția privind inechitatea procedurilor și a respins această pretenție ca fiind în mod vădit neîntemeiată, potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO din cauza duratei excesiv de lungi a procedurilor în fața instanțelor judecătorești naționale. Curtea a reiterat că durata rezonabilă a procedurilor trebuie să fie evaluată în lumina circumstanțelor cauzei și a următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și a autorităților relevante și ceea ce era important pentru reclamant (a se vedea Cravcenco c. Moldovei, hotărâre din 15 ianuarie 2008, § 44).


În ceea ce privește complexitatea cauzei, Curtea a notat că instanțele judecătorești nu au solicitat efectuarea expertizei sau a altor modalități de probare care ar necesita mult timp. Probele administrate de către instanțe (documente și 2 declarații ale martorilor) au fost la dispoziția lor chiar de la început. Prin urmare, Curtea a concluzionat că durata procedurilor nu poate fi explicată prin complexitatea cauzei.


Referitor la comportanentul reclamantei, Curtea a menționat că Guvernul nu a prezentat probe care ar fi demostrat că reclamanta a cerut repetat amânarea cauzei și chiar dacă aceasta într-adevăr a avut loc, aceasta nu poate explica termenul de 4 ani de examinare a cauzei.


Privind comportamentul autorităților relevante, Curtea a notat că durata îndelungată a procedurilor s-a datorat și reexaminărilor cauzei. Deși cauza nu implică vreo complexitate specifică, reexaminarea a fost dispusă de către instanțele judecătorești de două ori. Chiar dacă Curtea nu analizează calitatea jurisprudenței naționale, ea consideră că, atât timp cât trimiterea la reexaminare se dispune în rezultatul erorilor comise de către instanțele inferioare, repetarea unor astfel de ordine mai mult decât într-un set de proceduri relevă deficiențe serioase ale sistemului judiciar (a se vedea Wierciszewska c. Poloniei, hotărâre din 25 noiembrie 2003, § 46; Pavlyulynets c. Ucrainei, hotărâre din 6 septembrie 2005, § 51; și Cravcenco c. Moldovei, hotărâre din 15 ianuarie 2008, § 50).


Referitor la ceea ce era important pentru reclamantă, Curtea a notat că procedurile vizau un subiect deosebit de important pentru reclamantă, și anume angajarea sa. Legislatorul a confirmat importanța acestor proceduri pentru angajați, prevăzând-o expres în legislația privind examinarea urgentă și cu prioritate a litigiilor de muncă. Curtea consideră că instanțele naționale nu au dat dovadă de suficientă diligență, care este cerută atât de legislația națională, cât și de art. 6 § 1 CEDO.


În lumina celor expuse mai sus, incluzând reexaminarea repetată a cauzei în lipsa oricărei complexități a cauzei, luând în considerație durata îndelungată a procedurilor în litigiul de muncă și având în vedere ceea ce era important pentru reclamantă, Curtea a conchis că cerința „termenului rezonabil” consfințită de art. 6 § 1 CEDO nu a fost respectată în această cauză.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO în conjuncție cu art. 6 § 1 CEDO. Curtea a notat că, în pofida numeroaselor acțiuni întreprinse de autorități în vederea executării hotărârilor în favoarea reclamantei, aceasta nu a dispus de nici un mijloc pentru a accelera procedurile sau de a obține compensații.


Curtea a acordat reclamantei EUR 1,000 cu titlu de daune morale și EUR 745 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Reclamanta a  fost reprezentată la CtEDO de către dl T. Deli, avocat din Chișinău.


*  *  *


În cauza Boboc c. Moldovei, reclamantul, Alexei BOBOC, era beneficiarul unei hotărâri judecătorești irevocabile din 29 mai 1995, prin care Judecătoria Cahul a satisfăcut cererea reclamantului de înlăturare a impedimentelor din partea vecinei sale, E., de a-și folosi lotul de teren aferent casei. Anterior, E. mutase gardul care despărțea loturile lor și a micșorat suprafața lotului reclamantului.


Paralel cu această acțiune, reclamantul a cerut autorităților locale să determine hotarul între lotul său și cel aparținând lui E., ceea ce a avut loc în 1996. E. a contestat în judecată acțiunile autorităților locale, însă acțiunea sa a fost respinsă printr-o hotărâre irevocabilă a Judecătoriei Cahul din 4 mai 1996.


În urma cererii reclamantului, la 26 februarie 1997, autoritatea locală i-a eliberat titlul de deținător de teren, determinând suprafața lotului deținut de E. și cel deținut de reclamant. E. a contestat în instanța de judecată această decizie, însă pretențiile sale au fost respinse printr-o decizie irevocabilă a Curții de Apel a Republicii Moldova din 17 martie 1998.


La 4 februarie 1999, autoritatea locală a anulat propria decizie din 26 februarie 1997 și i-a acordat reclamantului un lot de teren cu o suprafață mai mică. Reclamantul a inițiat proceduri judiciare, solicitând anularea deciziei din 4 februarie 1999. Pretenția sa a fost satisfăcută prin hotărârea Judecătoriei Cahul din 20 septembrie 1999, care a fost menținută prin decizia irevocabilă a Curții de Apel a Republicii Moldova din 7 septembrie 2000.


Reclamantul a solicitat Judecătoriei Cahul să-i elibereze un titlu executoriu, dar se pare că a fost refuzat. El s-a  plâns despre aceasta diferitor autorități, dar a fost informat că, în perioada 1995-2000, niciun titlu executoriu pe numele său nu a fost transmis spre executare.


La 8 octombrie 2001, E. a depus o cerere de apel împotriva hotărârii judecătorești din 20 septembrie 1999. La 18 aprilie 2002, Tribunalul Chișinău a respins apelul lui E. pe motiv de res judicata. Hotărârea a devenit definitivă.


La 6 august 2002, E. a inițiat noi proceduri judiciare, solicitând determinarea drepturilor sale și ale reclamantului asupra lotului de teren. Reclamantul a argumentat că nu era nevoie de o nouă examinare, deoarece toate faptele au fost deja stabilite prin mai multe hotărâri judecătorești. La 30 mai 2003, reclamantul a solicitat efectuarea unei expertize. Printr-o hotărâre irevocabilă a Curții Supreme de Justiție din 26 mai 2004,  cererea lui E. a fost respinsă, instanțele indicând că împărțirea trebuie să aibă loc conform deciziei autorității locale din 1997. La 26 mai 2004, reclamantului i-a fost eliberat un titlu executoriu care indica delimitarea lotului său de teren de cel aparținând lui E.


În fața Curții, reclamantul a pretins violarea art. 6 CEDO (dreptul la un proces echitabil), în urma duratei excesive a procedurilor judecătorești, precum și violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) în conjuncție cu art. 6 CEDO.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO din cauza duratei excesiv de lungi a procedurilor în fața instanțelor judecătorești naționale. Curtea a reiterat că durata rezonabilă a procedurilor trebuie să fie evaluată în lumina circumstanțelor cauzei și a următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și a autorităților relevante și ceea ce era important pentru reclamant (a se vedea Cravcenco c. Moldovei, hotărâre din 15 ianuarie 2008, § 44).


Curtea a notat că Moldova a ratificat Convenția la 12 septembrie 1997. Prn urmare, perioada de timp în care a avut loc primul set de proceduri, până la această dată, nu intră în competența Curții ratione temporis și nu va fi luată în considerație. Totuși, Curtea a considerat că toate cele 4 seturi de proceduri de durata cărora se plânge reclamantul vizează același subiect, și anume delimitarea lotului său de teren de cel al vecinei și eliberarea documentelor relevante ce confirmă această delimitare. Astfel, Curtea a examinat aceste proceduri prin prisma art. 6 § 1 începând cu 12 septembrie 1997 până la 26 mai 2004, ceea ce constituie 6 ani 8 luni și 14 zile.


În ceea ce privește complexitatea cauzei, Curtea a notat că instanțele naționale au dispus o singură dată efecuarea expertizei, la cererea reclamantului, la 30 mai 2003. Instanța care a dispus expertiza a adoptat hotărârea sa la 11 iulie 2003, rezultă că raportul de expertiză a fost efectuat într-un termen scurt și nu a contribuit într-o măsură semnificatvă la durata excesivă a procedurilor. Părțile nu au informat Curtea despre petrecerea unor altor măsuri procesuale care ar fi necesitat mult timp și care ar fi explicat durata procedurilor.


Referitor la comportamentul reclamantului, Curtea a notat că Guvernul a invocat faptul că reclamanta a solicitat amânarea ședinței de judecată de 4 ori, inclusiv o dată pentru a prezenta probele cerute de instanță. Curtea a considerat că reclamanta și-a exercitat dreptul său procedural și perioada cauzată de aceste amânări nu a afectat durata procedurilor.


Privind comportamentul autorităților, Curtea a menționat că mai multe acțiuni ale autorităților au dus la prelungirea termenului procedurilor în cauza reclamantului, și anume: deși legalitatea deciziei autorităților municipale din 1997 de acordare a lotului de teren a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă din 17 martie 1998, autoritățile municipale au anulat-o în 1999, deși ea reprezenta res judicata; reclamantul nu a putut primi titlul executoriu din 7 septembrie 2000 până în 2004; instanțelor de judecată le-au trebuit mai mult de 6 luni pentru a examina recursul lui E., care în final a fost respins, chiar dacă era clar că cazul a fost soluționat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară; și instanțele de judecată au acceptat spre examinare o nouă acțiune a lui E. în 2002, deși era clar că obiectul acțiunii a fost examinat anterior în alt set de proceduri.


Referitor la ceea ce era important pentru reclamant, Curtea a notat că procedurile vizau lotul de teren aferent casei de locuit și imposibilitatea de a se folosi de acesta trebuia să fi afectat reclamantul și familia sa, ceea ce presupune o necesitate ca cauza să fi fost examinată cu diligență.


În lumina celor expuse mai sus, incluzând examinarea repetată a unei cauze în mod esențial aceeași și în absența unei complexități a cauzei, luând în considerație durata îndelungată a procedurilor și având în vedere ceea ce era important pentru reclamant, Curtea a conchis că cerința „termenului rezonabil” consfințită de art. 6 § 1 CEDO nu a fost respectată în această cauză.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO în conjuncție cu art. 6 § 1 CEDO. Curtea a constatat că, în pofida argumentului Guvernului precum că reclamantul nu s-a prevalat de prevederile art. 192 CPC și nu a solicitat instanțelor naționale să verifice durata procedurilor, ea nu a văzut ca art. 192 CPC să acorde împuterniciri instanțelor naționale să verifice respectarea termenului de examinare a unei cauze civile la cererea uneia din părți la proces. În plus, Guvernul nu a prezentat jurisprudență națională care ar fi confirmat poziția sa. Deși prevederile acestui articol împuternicesc instanțele de judecată să verifice rezonabilitatea termenului rezonabil, niciuna dintre ele nu a făcut-o. Mai mult, Guvernul nu a indicat nicio prevedere legală care i-ar fi permis reclamantului de a obține compensații pentru durata îndelungată a procedurilor.


Curtea a acordat reclamantului EUR 1,500 cu titlu de daune morale.


Reclamantul a  fost reprezentat la CtEDO de către dl T. Ghețivu, avocat din Cahul.