La 9 octombrie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a decis să comunice Guvernului Republicii Moldova cererea Ipteh SA și alții (cererea nr. 35367/08), cerere care a fost depusă la 25 iulie 2008. În fața Curții, reclamanții sunt reprezentați de către dna Janeta HANGANU, avocat din Chișinău.


Circumstanțele cauzei


În această cauză, reclamanții sunt compania Ipteh SA, cu sediul în Chișinău („primul reclamant”); Worldway Limited („cel de-al doilea reclamant”), o companie cu sediul în Regatul Unit al Marii Britanii, care deține 35.29% din acțiunile primului reclamant; Kapital Invest SA („cel de-al treilea reclamant”), o companie cu sediul în România, care deține 49.63% din acțiunile primului reclamant și Ion RUSU („cel de-al patrulea reclamant”), un cetățean român, deținător a 11.72% din acțiunile primului reclamant.


La sfârșitul anilor 1990, Ipteh S.A. și o terță companie, I., erau proprietarii unei clădiri cu șase etaje care se află pe bulevardul central al municipiului Chișinău („clădirea”). Ambele companii se aflau în proprietatea statului și unica lor proprietate consta în diferite părți din clădire. În 1999, statul a decis să privatizeze companiile și a vândut acțiunile lor unei companii private numite U. SRL. În 1999 și 2001, noul proprietar a transferat toate părțile clădirii primului reclamant.


În 2000, fostul director al companiilor a contestat privatizarea în instanțele judecătorești. Cererea acestuia a fost respinsă printr-o hotărâre irevocabilă a Judecătoriei Economice a Republicii Moldova din 11 iulie 2000, instanțele de judecată constatând că privatizarea a fost legală în toate privințele.


În iulie 2001, cel de-al patrulea reclamant a cumpărat 141,772 acțiuni ale primului reclamant. În august 2001, cel de-al doilea reclamant a cumpărat restul acțiunilor ale primului reclamant. În august 2006, primul reclamant a emis 510,000 noi acțiuni și le-a vândut celui de-al treilea reclamant.


La 19 aprilie 2007, Procuratura Generală a inițiat proceduri judiciare în numele statului, prin care a contestat legalitatea privatizării din 1999, pe motiv că prețul oferit și cerut pentru acțiunile lor a fost prea mic și că nu au fost respectate unele prevederi legale. În urma pretinsei privatizări ilegale, Procuratura Generală a mai cerut anularea transferurilor de proprietate efectuate ulterior și a emisiei de noi acțiuni, prin care cel de-al doilea, al treilea și al patrulea reclamanți au devenit acționari ai primului reclamant.


Reclamanții nu au recunoscut acțiunea și au argumentat, inter alia, că ea era depusă cu omiterea termenului de prescripție și contrar principiului securității raporturilor juridice. Ei s-au referit la cauza Dacia SRL c. Moldovei (cererea nr. 3052/04, hotărâre din 18 martie 2008) și au anexat la pledoariile lor traducerea unei părți din această hotărâre. Ei au mai susținut că legalitatea privatizării a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă din 11 iulie 2000, care reprezenta res judicata. De asemenea, ei au recuzat președintele completului de judecată și au motivat că în procedurile care s-au finalizat cu hotărârea irevocabilă din 11 iulie 2000, cererea lor de recuzare a fost acceptată pe aceleași temeiuri. Totuși, cererea de recuzare a fost respinsă.


La 10 iunie 2008, Judecătoria Economică de circumscripție Chișinău a admis acțiunea Procuraturii Generale în absența celui de-al treilea și al patrulea reclamanți, care nu au fost citați, respingând argumentele reclamanților.


Reclamanții au depus recurs pe motive asemănătoare celor prezentate în primă instanță. De asemenea, ei s-au plâns de faptul că nu toți dintre ei au avut posibilitatea de a lua parte în proceduri și că judecătorul nu a fost imparțial.


La 28 august 2008, Curtea Supremă a Justiție a examinat recursul reclamanților. Pe parcursul ședinței de judecată, reclamanții au recuzat din nou unul din judecătorii care făcea parte din completul de judecată și și-au exprimat îngrijorarea în privința modului de constituire a completului de judecată de către președintele Curții Supreme de Justiție, judecătorul I.M. În aceeași zi, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamanților și a menținut hotărârea primei instanțe.


La 3 octombrie 2008, Guvernul a decis să privatizeze din nou clădirea și, potrivit reclamanților, licitația privind vânzarea clădirii urma să aibă loc la 5 noiembrie 2008.


Pretenții


1. Reclamanții s-au plâns de faptul că procedurile au fost inechitabile și contrare art. 6 § 1 CEDO. Ei au susținut că soluția dată de instanțele naționale a fost contrară principiului securității raporturilor juridice, deoarece acțiunea a fost admisă după expirarea termenului de prescripție și deoarece exista deja o hotărâre judecătorească irevocabilă cu privire la același litigiu; că instanțele naționale nu au atras în proceduri pe cel de-al treilea și al patrulea reclamanți; și că judecătorii care au examinat dosarul în instanțele naționale nu au fost imparțiali.


2. De asemenea, reclamanții au susținut că dreptul lor la respectarea proprietății, garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, a fost încălcat ca rezultat al inechității procedurilor civile.


Întrebările Curții adresate părților:


1. Relevă oare procedurile civile o violare a drepturilor reclamanților garantate de art. 6 § 1 CEDO? În special, constituie oare o violare a dreptului reclamanților la un proces echitabil în sensul acestui articol examinarea de către instanțele judecătorești a acțiunii Procuraturii Generale fără a ține seama de expirarea termenului de prescripție și de existența hotărârii judecătorești irevocabile din 11 iulie 2000?


2. Părțile mai sunt invitate să comenteze dacă procedurile au fost echitabile în sensul articolului 6 § 1 CEDO, având în vedere aparenta jurisprudență contradictorie a Curții Supreme de Justiție în privința termenului de prescripție pentru depunere acțiunilor Procuraturii Generale în numele statului (a se vedea Beian v. Romania (no. 1), nr. 30658/05). Părților li s-a solicitat să comenteze soluțiile adoptate de către Curtea Supremă de Justiție în cauze precum Dacia v. Moldova, Straisteanu and Others v. Moldova (comunicată), Baroul Partner-A v. Moldova (comunicată) în comparație cu cea adoptată în prezenta cauză.


3. Au fost oare imparțiali judecătorii care au examinat cauza reclamanților, după cum acest lucru este cerut de art. 6 § 1 CEDO?


4. Relevă oare soluția dată în această cauză o violare a drepturilor reclamanților garantate de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO?