La 13 noiembrie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârile Malai c. Moldovei (cererea nr. 7101/06) și Russu c. Moldovei (cererea nr. 7413/05).


*  *  *


În cauza Malai c. Moldovei, reclamantul Nicolai MALAI, a fost învinuit, la 28 noiembrie 2004, de pescuit ilegal și de însușirea ilegală a 73 kg de pește.


La 21 decembrie 2004, într-o ședință închisă, Judecătoria Orhei a examinat o cerere de cercetare a reclamantului în stare de arest, pe care a admis-o din motivele că reclamantul și-a schimbat adresa și ar putea să comită alte infracțiuni. Nici reclamantul și nici avocatul său nu au fost prezenți la ședința de judecată și ei au aflat despre mandatul de arest doar un an mai târziu, când reclamantul a fost reținut.


La 22 decembrie 2005, aproximativ la ora 18:00, reclamantul a fost reținut la domiciliul său din Chișinău și dus la Judecătoria Orhei, unde judecătorul de instrucție l-a văzut și a confirmat mandatul de arest emis la 21 decembrie 2004. Reclamantul a fost dus la Izolatorul de detenție provizorie (IDP) aal CPs Orhei.


Potrivit reclamantului, inițial, el a fost ținut circa 24 de ore într-o celulă mică numită „acvariu” care nu avea pat, scaun, veceu sau chiuvetă și care era prevăzută pentru rețineri nu mai mult de 3 ore. Ulterior, el a fost transferat în celula nr. 9, care era suprapopulată, infestată cu insecte parazitare, se afla în subsol, fără geamuri și ventilație. Becul electric era mereu conectat, însă era atât de slab încât era dificil de a distinge fețele codeținuților. Reclamantul putea să doarmă doar o oră pe zi, deoarece în celulă nu erau paturi. În celulă nu era veceu, în schimb era o căldare care nu era separată de restul celulei. De asemenea, hrana era insuficientă și de o proastă calitate.


La 4 ianuarie 2006, soția reclamantului a angajat un avocat și a aflat despre mandatul de arest din 21 decembrie 2004. La 5 ianuarie 2006, avocatul reclamantului a contestat arestarea la Curtea de Apel Chișinău. El s-a mai plâns de condițiile inumane și degradante de detenție și a solicitat compensații. La 13 ianuarie 2006, avocatul reclamantului a depus repetat cererea sa habeas corpus, precum și o plângere privind violarea art. 3 CEDO. Plângerile nu au fost examinate niciodată de către Curtea de Apel Chișinău.


La 20 ianuarie 2006, mandatul de arest a expirat și reclamantul a fost eliberat.


Procesul penal împotriva reclamantului s-a finalizat cu decizia Curții de Apel Chișinău din 5 octombrie 2006, prin care reclamantul a fost obligat să plătească o amendă în mărime de MDL 3,000 (EUR 178 la acel moment).


În fața Curții, reclamantul a pretins violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii), deoarece el a fost deținut în condiții inumane și degradante; violarea art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenției) prin detenția sa fără motive suficiente și relevante pe durata arestului preventiv; violarea art. 5 § 4 CEDO (garanții procedurale în cazul lipsirii de libertate) pe motiv că Curtea de Apel Chișinău nu a examinat cererea sa habeas corpus, precum și violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) combinat cu art. 3 CEDO, prin imposibilitatea de a se opune încălcării drepturilor sale garantate de art. 3 CEDO.


În observațiile sale complementare din 24 mai 2007, Guvernul a prezentat Curții o declarație unilaterală similară celei din cauza Tahsin Acar v. Turkey ((obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, ECHR 2003‑VI), prin care el a recunoscut violarea drepturilor reclamantului prevăzute de articolele 3, 5 și 13 CEDO. Guvernul a propus să plătească reclamantului suma de EUR 2,000 cu titlu de compensații pentru orice daună materială și morală, considerând că această sumă ar constitui o satisfacție echitabilă în această cauză având în vedere intensitatea și durata suferințelor reclamantului, faptul că sănătatea reclamantului nu a fost afectată și jurisprudența CtEDO în cauze precum Șarban v. Moldova (nr. 3456/05, 4 octombrie 2005) și Becciev v. Moldova (nr. 9190/03, 4 octombrie 2005). Referitor la costuri și cheltuieli, Guvernul a susținut că reclamantul a beneficiat de asistență judiciară din partea Curții și că aceasta era suficient. Guvernul a invitat Curtea să radieze cererea de pe rol potrivit art. 37 CEDO.


Reclamantul nu a fost de acord și a motivat că condițiile de detenție în IDP Orhei erau mai severe decât cele din Chișinău în cauzele Șarban și Becciev. El a mai adus un exemplu din jurisprudența Curții Supreme de Justiție (cauza lui D.G.), în care instanța națională a acordat reclamantului EUR 9,500 cu titlu de daune morale în urma casării unei hotărâri judecătorești și EUR 1,000 cu titlu de costuri și cheltuieli. Potrivit reclamantului, violările în cazul său erau mult mai serioase și avocatul a petrecut mai mult timp decât a petrecut avocatul în cauza adusă ca exemplu.


Curtea a notat că Guvernul a recunoscut violarea articolelor 3, 5 și 13 CEDO și a propus să acorde reclamantului compensații pentru prejudiciul moral. Având în vedere circumstanțele acestei cauze, Curtea a considerat că suma propusă de Guvern nu corespunde nivelului de suferință îndurată de reclamant. Prin urmare, Curtea a decis de a continua examinarea cauzei.


Curtea a respins pretenția reclamantului de violare a art. 5 § 4 CEDO ca fiind incompatibilă cu competența sa ratione personae. Reclamantul s-a plâns prin prisma art. 5 § 4 CEDO de neexaminarea de către instanțele naționale a apelului împotriva hotărârii de autorizare a mandatului de arest. Curtea a reiterat că art.  5 § 4 CEDO nu garantează dreptul de apel împotriva deciziilor de autorizare sau prelungire a detenției, această prevedere se referă la „proceduri”, și nu la apeluri. Intervenția unui organ este suficientă întru garantarea art. 5 § 4 CEDO, cu condiția ca procedura să aibă un caracter judiciar și să ofere individului garanțiile necesare (a se vedea Ječius v. Lithuania, nr. 34578/97, § 100, ECHR 2000-IX).


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO. Curtea a notat că toate pretențiile reclamantului sunt concordante cu constatările CPT în rapoartele sale privind condițiile de detenție în instituțiile subordonate Ministerului Afacerilor Interne. Guvernul a negat cea mai marte a susținerilor reclamantului, argumentând că rapoartele CPT erau depășite și că închisoarea a fost renovată cu o lună înainte de arestarea reclamantului. Totuși, Guvernul nu a prezentat probe în susținerea afirmațiilor sale (spre comparație, Ostrovar v. Moldova, (nr. 35207/03, § 80, 13 septembrie 2005).


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 3 CEDO. În această cauză, referindu-se la standardele menționate în cauzele Șarban și Becciev, Curtea a notat că instanțele de judecată care au autorizat arestul preventiv al reclamantului nu au invocat motive suficiente și relevante pentru detenția reclamantului, instanțele naționale doar citând temeiurile legale pentru arest. Guvernul nu a prezentat motive care ar permite Curții să distingă această cauză de cauzele Șarban și Becciev. Prin urmare, Curtea nu a găsit niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în acest caz.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO combinat cu art. 3 CEDO. Curtea a notat că această chestiune a fost examinată în alte cauze decise anterior (a se vedea Șarban v. Moldova, nr. 3456/05, 4 octombrie 2005, § 57-62; Holomiov v. Moldova, nr. 30649/05, § 101-107, 7 noiembrie 2006; Istratii and Others v. Moldova, nr. 8721/05, 8705/05 și 8742/05, § 38, 27 martie 2007; Modârcă v. Moldova, nr. 14437/05, § 47, 10 mai 2007; și Stepuleac v. Moldova, nr. 8207/06, § 46, 6 noiembrie 2007). De fiecare dată Curtea a concluzionat că remediile sugerate de Guvern nu erau efective. Această cauză nu constituie o excepție și este clar că art. 313 CPP nu este un recurs efectiv, ci mai degrabă oferă posibilitatea de a contesta acțiunile sau inacțiunile ofițerilor de urmărire penală.


Curtea a acordat reclamantului EUR 3,500 cu titlu de daune morale și EUR 1,500 (minus EUR 850 acordați pentru asistență judiciară) cu titlu de costuri și cheltuieli.


Reclamantul a  fost reprezentat la CtEDO de către dl Roman ZADOINOV, avocat din Chișinău.


*  *  *


În cauza Russu c. Moldovei, reclamanta, Alla RUSSU, la 23 septembrie 2004, a fost sancționată pentru comiterea contravenției prevăzută de art. 174/1 § 4 din Codul cu privire la contravențiile administrative („CCA”), prin participarea activă la o demonstrație neautorizată și amendată cu MDL 180 (EUR 12 la acel moment).


La 18 noiembrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a examinat cererea de recurs a reclamantei în absența acesteia. Instanța a notat că reclamanta a fost citată. Potrivit reclamantei, ea nu a fost citată și a aflat despre decizia Curții de Apel abia la 6 ianuarie 2005, când a întrebat la cancelarie despre cauza sa. Reclamanta a plătit amenda la 11 ianuarie 2005.


Practica națională relevantă. În decizia sa din 25 aprilie 2007, în cauza civilă nr. 2ra-460/07, Curtea Supremă de Justiție a respins pretenția precum că recurenta a depus recursul cu depășirea termenului limită stabilit prin lege. Instanța a constatat că, deși existau probe că instanța a expediat o copie a hotărârii instanței în adresa recurentei, în dosar nu erau probe care ar fi confirmat data înmânării. Astfel, recursul a fost considerat ca depus în termen, deși a fost depus cu 26 de zile după ce instanța a expediat recurentei copia hotărârii.


În fața Curții, reclamanta a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), pe motiv că a fost sancționată în absența sa.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO.


Curtea a reiterat că, în cauza Ziliberberg c. Moldovei (nr. 61821/00, § 35, 1 februarie 2005), ea a constatat că art. 6 CEDO era aplicabil contravenției administrative prevăzute de art. 174/1 CCA. Curtea nu a avut vre-un motiv de a ajunge la o concluzie diferită în această cauză.


Guvernul a argumentat prin faptul că reclamanta a fost citată, dar ea nu s-a prezentat. Curtea a notat că în această cauză unica modalitate de a verifica dacă reclamanta a fost citată era registrul de ieșire a Curții de Apel Chișinău. În acest sens, Curtea nu poate decât să noteze că, în practică, instanțele naționale nu acceptă ca probă suficientă expedierea unei scrisori de către instanțe și solicită dovezi de recepționare (a se vedea „Practica națională relevantă”).


Prin urmare, Curtea a constatat că nu a fost stabilit că reclamanta a fost citată corespunzător la ședința de judecată din 18 noiembrie 2004. Astfel, reclamanta nu a putut să exercite drepturile sale garantate de art. 6 CEDO. Nefiind citată pentru ședința de judecată, reclamanta nu a putut să-și asigure apărarea și nu a fost reprezentată de către un avocat.


Curtea a acordat reclamantei EUR 1,000 cu titlu de daune morale.


Reclamanta a  fost reprezentată la CtEDO de către dl Vitalie ZAMA, membru al organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.