În septembrie 2008, CtEDO a pronunțat deciziile Buimistru și alți 9 c. Moldovei (cererile nr. 38666/05, 38667/05, 38668/05, 38669/05, 38670/05, 38671/05, 38672/05, 38673/05, 38674/05, 38675/05), Nanașeva și alții c. Moldovei (cererea nr. 3108/02), Salinschi c. Moldovei (cererea nr. 22617/02) și Perelighin și alții c. Moldovei (cererea nr. 77611/01). 


***


În cauza Buimistru și alți 9 c. Moldovei, reclamanții, Olga BUIMISTRU, Valentina COPTU, Antonina SLABENCO, Chilina ARMAS, Raisa AMBROSII, Maria MACAROV, Valentina TACOS, Mihail FISTICAN, Valentina IONESII și Valentina CUCLIN, activau în cadrul unei companii de stat („compania”) administrată de Ministerul Transportului și Comunicațiilor. Între 1999 și 2001, compania nu a achitat salariile reclamanților. În 2001, reclamanții au inițiat proceduri judiciare împotriva companiei, solicitând achitarea salariilor. Toți reclamanții au obținut hotărâri judecătorești executorii în favoarea lor. Totuși, hotărârile nu au fost executate până la acest moment.


În fața Curții, reclamanții au pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății), în urma neexecutării hotărârilor judecătorești în favoarea lor.


La 13 martie 2008, Guvernul a prezentat Curții o propunere de încheiere a acordului amiabil, prin care s-a angajat să plătească reclamanților, în termen de 3 luni de zile de la radierea cererii de către CtEDO în temeiul acordului amiabil, anumite sume de bani (dnei Buimistru – EUR 2,413, dnei Coptu – EUR 2,794, dnei Slabenco – EUR 6,657, dnei Armas – EUR 2,890, dnei Ambrosii – EUR 2,807, dnei Macarov – EUR 3,014, dnei Tacos – EUR 2,840, dlui Fistican – EUR 4,465, dnei Ionesii – EUR 2,560 și dnei Cuclin – EUR 3,004) cu titlu de compensații pentru daune materiale și morale, iar reclamanții vor retrage cererile sale de pe rolul Curții.  


La 13 februarie 2008, Curtea a primit o declarație a reprezentantului reclamanților, potrivit căreia reclamanții sunt de acord cu propunerile Guvernului în vederea încheierii acordului amiabil.


Curtea a luat act de acordul la care au ajuns părțile, a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și că nu găsește niciun motiv care ar justifica continuarea examinării cererilor (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiindu-le de pe rolul său.


În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de către V. Guțu, avocat din Chișinău.


***


În cauza Nanașeva și alții c. Moldovei, reclamanții, Valentina NENAȘEVA, Galina VIER, Tatyana ZIMOVNA și Valentina MALER, erau angajați în cadrul unei companii private („compania”). La date diferite în 1998, ei au fost concediați. În august 1998, reclamanții au inițiat proceduri judiciare împotriva companiei, solicitând achitarea salariilor pe ultimele 6 luni de lucru. Judecătoria sectorului Botanica a dat câștig de cauză reclamanților la 16 octombrie 1998, 28 septembrie și 8 octombrie 1999 și a ordonat companiei să achite reclamanților următoarele sume: MDL 5,290 (echivalentul a EUR 926 la acea dată) drei Maler; MDL 5,893 (EUR 514) drei Nenașeva; MDL 5,025 (EUR 429) drei Vier și MDL 6,143 (EUR 524) drei Zimovna. Deoarece nu au fost contestate, hotărârile au devenit irevocabile și executorii peste 15 zile.


Reclamanții au obținut titluri executorii pe care le-au expediat executorului judecătoresc la 11 și 30 noiembrie 1999. Deoarece executorul nu executa titlurile executorii, reclamanții s-au plâns de aceasta diferitor autorități. La 28 mai 2001, executorul judecătoresc a adoptat o încheiere de încetare a procedurii de executare pe motiv că compania era insolvabilă și a restituit titlurile executorii reclamanților. Reclamanții nu au contestat încheierea și nici nu au depus repetat titlurile executorii la oficiul de executare. Hotărârile în favoarea reclamanților nu au fost executate până la acest moment.


În fața Curții, reclamanții au pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății), în urma neexecutării hotărârilor judecătorești în favoarea lor, precum și a art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) prin lipsa remediilor naționale de a obține executarea hotărârilor.


Curtea a reamintit că, potrivit art. 35 § 1 CEDO, ea poate să examineze doar cererile depuse în termen de 6 luni de la data ultimei decizii interne „definitive”. Curtea a observat că litigiul reclamanților cu compania s-a sfârșit cu hotărârile Judecătoriei sectorului Botanica din 16 octombrie 1998, 28 septembrie și 8 octombrie 1999. Procedurile de executare inițiate în urma acestor hotărâri au fost încetate prin încheierea executorului judecătoresc la 28 mai 2001. Este adevărat că „o persoană care a obținut un titlu executoriu împotriva statului în rezultatul unui litigiu nu poate fi impusă de a iniția proceduri judiciare în vederea executării acestuia” (a se vedea Koltsov v. Russia, nr. 41304/02, § 16, 24 februarie 2005; Petrushko v. Russia, nr. 36494/02, § 18, 24 februarie 2005 și Metaxas v. Greece, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004). Totuși, deoarece debitor în această cauză a fost o companie privată, și nu un organ de stat, reclamanții au fost obligați să conteste încheierea executorului judecătoresc de încetare a procedurii de executare, ceea ce ei nu au făcut și, astfel, încheierea din 28 mai 2001 a devenit definitivă (a se vedea Sitkov v. Russia (dec.), nr. 55531/00, 9 noiembrie 2004). Curtea a notat că această cerere a fost depusă la 28 decembrie 2001, adică peste mai mult de 6 luni de la momentul când ultima decizie internă definitivă a fost adoptată. Prin urmare, cererea a fost depusă cu depășirea termenului și este respinsă ca inadmisibilă în conformitate cu prevederile art. 35 § 1 și 4 CEDO.


În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de către Ștefan URÎTU, președintele organizației obștești „Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova”.


***


În cauza Salinschi c. Moldovei, reclamantul, Victor SALINSCHI, a cumpărat, la 2 iunie 1999, de la Inspectoratul Fiscal de Stat („IFS”) o clădire industrială, în cadrul unei licitații.


Anterior, în ianuarie 1999, această clădire a fost sechestrată de către IFS de la o companie privată („T.”) în contul datoriilor acesteia către stat. Reclamantul a plătit prețul clădirii în sumă de MDL 212,000 (EUR 17,274 la acea dată) și, la 2 septembrie 1999, a semnat contractul de cumpărare a bunurilor în cadrul licitației. Potrivit acestui contract, dreptul de proprietate asupra obiectului vândut urma să fie transferat cumpărătorului la momentul semnării actului de transfer al bunurilor. De asemenea, părțile au semnat un proces-verbal, care prevedea obligația cumpărătorului de a înregistra contractul de vânzare la Biroul de Inventariere Tehnică (care, ulterior, a devenit Organul Cadastral Teritorial („OCT”)).


Potrivit reclamantului, el și reprezentantul IFS s-au prezentat la un notar în vederea autentificării contractului. Totuși, notarul a refuzat să autentifice contractul pe motiv că IFS nu a prezentat documentele care să confirme că clădirea a aparținut lui T. și că IFS a avut dreptul de a o confisca. Curții nu i-au fost prezentate probe care ar confirma aceste declarații.


Reclamantul a cerut IFS să prezinte documentele relevante în vederea autentificării contractului. La 15 septembrie 1999, reclamantul și reprezentantul IFS au semnat un act de transfer al bunurilor.


Reclamantul a cerut OCT să înregistreze dreptul său asupra clădirii în temeiul contractului de vânzare. La 19 ianuarie 2000, OCT a refuzat înregistrarea, deoarece contractul nu era autentificat de către un notar, după cum era prevăzut de legislația civilă. La 9 iunie 2000, IFS a expediat repetat în adresa OCT o copie a ordinului de aplicare a sechestrului asupra clădirii care aparținea lui T. la acea dată. OCT a informat reclamantul că, la acea dată, pe numele lui T. nu era înregistrată nicio proprietate imobiliară.


La 26 septembrie 2000, IFS a refuzat să elibereze reclamantului careva documente adiționale sau să participe la autentificarea contractului pe motiv că, potrivit contractului, Hotărârii Guvernului nr. 685 din 23 iunie 1997 și a Legii nr. 633-XIII din 10 noiembrie 1995, reclamantul a devenit proprietar al clădirii la momentul semnării actului de transfer al bunurilor, adică la 15 septembrie 1999.


Reclamantul a inițiat proceduri judiciare de contencios administrativ împotriva IFS. Printr-o decizie irevocabilă a Curții de Apel a Republicii Moldova din 14 noiembrie 2001, cererea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, stabilindu-se că IFS a acționat potrivit legii și a transmis reclamantului dreptul de proprietate asupra clădirii în mod potrivit atunci când ei au semnat actul de transfer al bunurilor la 15 septembrie 1999. Instanțele de judecată naționale au constatat că, potrivit legii, proprietatea reclamantului putea fi înregistrată în baza rezultatelor licitației și a contractului încheiat cu IFS și că nu era necesar de a autentifica contractul la notar. Ele au considerat că refuzul OCT de a înregistra dreptul reclamantului nu constituia obiect al examinării în cadrul acelui litigiu și că el putea fi examinat în cadrul altei proceduri judiciare, pe care reclamantul a refuzat să o inițieze.


În fața Curții, reclamantul a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății) pe motiv că instanțele de judecată au ajuns la concluzii greșite și aceasta a dus la violarea dreptului său la protecția proprietății, precum și în urma refuzului IFS de a-i elibera anumite documente și de a participa la autentificarea contractului la notar. Reclamantul a mai adăugat că 80% din clădirea cumpărată de el aparțineau, de fapt, unui fond de investiții (D-H) și, deoarece D-H nu avea datorii față de stat, IFS a pus sechestru și a vândut o clădire fără a avea dreptul de a o face.


Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, în pofida explicării date de către instanțele de judecată naționale.


Curtea nu a găsit nicio probă care ar fi demonstrat că IFS a vândut o clădire pe care nu avea dreptul să o vândă. În dosar nu este niciun document care ar proba că cineva ar fi contestat rezultatele licitației din 1999.


Curtea a luat în considerație interpretarea instanțelor de judecată naționale, potrivit căreia regula generală precum că contractele de vânzare a proprietății imobiliare trebuiau să fie autentificate la notar nu se aplică proprietății imobiliare vândute de către IFS în cadrul unei licitații. Potrivit instanțelor de judecată, refuzul OCT de a înregistra contractul încheiat între reclamant și IFS trebuia să constituie obiectul de examinare în cadrul unei proceduri judiciare distincte. Totuși, reclamantul a refuzat inițierea acestei proceduri, deși a fost atenționat asupra poziției greșite a reprezentantului său în acest caz.


Curtea nu are motive de a pune la îndoială această interpretare a legii făcută de instanțele naționale, mai ales că reclamantul nu a prezentat niciun exemplu de jurisprudență națională contradictorie. Rezultă că unicul motiv pentru care proprietatea reclamantului nu a fost înregistrată este omisiunea lui de a contesta în instanța de judecată corespunzătoare refuzul OCT de înregistrare a contractului.


În aceste circumstanțe, Curtea a considerat că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, după cum este prevăzut de art. 35 § 1 CEDO și cererea trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă potrivit art. 35 § 4 CEDO.


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către G. Voicu, avocat din Dănceni.


***


În cauza Perelighin și alții c. Moldovei, reclamanții, Dmitrii PERELIGHIN și surorile sale Maria LUNEVA și Aksenia LOPUHOVA, erau beneficiarii unei hotărâri judecătorești irevocabile din 26 iulie 1999, prin care Judecătoria Anenii Noi a obligat consiliul local să aloce 2 ha de pământ primului reclamant și câte 1.5 ha fiecărei dintre surorile lui, cu titlu de compensații pentru averea confiscată de către autoritățile sovietice.


În urma recursului în anulare a adjunctului Procurorului General, la 30 august 2000, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea din 26 iulie 1999 și a respins pretențiile reclamanților.


După comunicarea cererii reclamanților de către Curte, Agentul Guvernamental a cerut Procurorului General să depună o cerere de revizuire la Curtea Supremă de Justiție privind casarea hotărârii din 30 august 2000. În urma cererii de revizuire depusă de adjunctul Procurorului General în temeiul art. 449 § 1 (j) CPC, la 12 septembrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a constatat că, în urma casării hotărârii irevocabile a Judecătoriei Anenii Noi din 26 iulie 1999, a avut loc violarea drepturilor prevăzute de art. 6 § 1 CEDO și de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, a confirmat hotărârea din 26 iulie 1999 și a acordat reclamanților MDL 17,205 (EUR 1,052 la acea dată) cu titlu de daune materiale cauzate de imposibilitatea folosirii pământului (MDL 6,805 în beneficiul dlui Perelighin și MDL 5,200 în beneficiul surorilor sale), alți EUR 3,500 cu titlu de daune morale (EUR 1,500 în beneficiul dlui Perelighin și EUR 1,000 în beneficiul surorilor sale) și EUR 60 cu titlu de costuri și cheltuieli.


La 30 iulie 2008, Guvernul a informat Curtea că, la 27 iunie 2008, reclamanților le-au fost eliberate titluri de deținători de teren și că, la 6 mai 2008, ei au primit sumele acordate prin hotărârea din 12 septembrie 2007. Guvernul a susținut că reclamanții nu se mai pot pretinde „victime” ale violărilor Convenției și a cerut Curții să respingă cererea reclamanților ca fiind în mod vădit nefondată în conformitate cu prevederile art. 35 § 3 și 4 CEDO.


La 29 iulie 2008, reclamanții, de asemenea, au informat Curtea că lor le-au fost eliberate titluri de deținători de teren și au cerut Curții să scoată cererea lor de pe rol.


Curtea a luat act de faptul că reclamanții au primit o redresare adecvată, a notat că ei nu intenționează să mențină cererea și că ea nu găsește niciun motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind-o de pe rolul său.