La 7 octombrie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza Mancevschi c. Moldovei (cererea nr. 33066/04).


În această cauză, reclamantul, Oleg MANCEVSCHI, este un avocat din Chișinău. La 26 mai 2004, el a fost citat să se prezinte la Inspectoratul de Poliție Chișinău pentru a depune declarații în calitate de martor într-un dosar al clientului său, compania Rusman (al cărei director a fost până în anul 1998). Deoarece reclamantul a primit citația doar cu 15 minute înainte de ora indicată în citație, el a întârziat cu 15 minute, iar ofițerul de urmărire penală plecase deja. La aceeași dată, reclamantul a expediat o telegramă ofițerului de urmărire penală, informându-l despre aceste evenimente.


În aceeași zi, 26 mai 2004, ofițerul de urmărire penală a emis o ordonanță pentru efectuarea percheziției biroului reclamantului, precum și o ordonanță motivată identic pentru efectuarea percheziției domiciliului reclamantului. Tot în aceeași zi, judecătoarea E.C. de la Judecătoria Rîșcani a autorizat percheziția atât a biroului, cât și a domiciliului reclamantului, motivarea ambelor fiind identică.


În următoarea zi, la 27 mai 2004, reclamantul s-a plâns Judecătoriei Rîșcani de acțiunile ilegale ale ofițerului de urmărire penală, bazându-se pe prevederile art. 90 (3) Cod de procedură penală („CPP”), care interzicea interogarea avocaților care cunosc o anumită informație referitoare la cauză în legătură cu exercitarea atribuțiilor de reprezentare a unei părți în același dosar.


La 28 mai 2004, ofițerul de urmărire penală a citat reclamantul din nou pentru data de 3 iulie 2004. La aceeași dată, el a dispus aducerea silită a reclamantului, din cauza neprezentării nemotivate a acestuia la organul de urmărire penală la 25 și 26 mai 2004. La 31 mai 2004, reclamantul a fost adus silit în fața organului de urmărire penală, unde a depus declarații în legătură cu dosarul clientului său. La aceeași dată, ofițerul de urmărire penală a dispus eliminarea reclamantului în calitate de reprezentant al clientului său și audierea lui în calitate de martor. După interogare, reclamantul a fost informat despre ordonanțele din 26 mai 2004 de autorizare a percheziției biroului și a domiciliului său.


În aceeași zi, biroul și domiciliul reclamantului au fost percheziționate. Scopul percheziției a fost notat ca fiind „descoperirea telefonului mobil și a documentelor referitoare la Rusman Ltd”. Nimic nu a fost descoperit sau ridicat de la biroul reclamantului. Potrivit Guvernului, percheziția a durat aproximativ 35 de minute. Înregistrarea menționează ora începerii percheziției, dar nu și ora la care ea a luat sfârșit. În urma percheziției domiciliului reclamantului, un telefon mobil a fost predat ofițerilor de urmărire penală la cererea acestora. Telefonul, care aparținea soției reclamantului, a fost întors în următoarea zi. Percheziția domiciliului a durat circa 20 de minute.


La 8 iunie 2004, reclamantul a depus o plângere suplimentară la cea din 27 mai 2004. El s-a plâns de faptul că nu a primit alte citații în afară de cea din 26 mai 2004. El a mai notat faptul că întrebările care i-au fost puse la 31 mai 2004 se refereau la chestiuni ce i-au devenit cunoscute în urma activității sale în calitate de reprezentat în dosarul clientului său. Reclamantul a cerut instanței să constate acțiunile organului de urmărire penală ca fiind ilegale, anularea ordonanței de aducere silită și de eliminare a sa în calitate de reprezentant, precum și informarea procuraturii și a Ministerului Afacerilor Interne despre actele ilegale comise.


La examinarea plângerii sale de către Judecătoria Rîșcani, reclamantul a cerut recuzarea judecătoarei E.C., deoarece ea a autorizat percheziția biroului și a domiciliului său. Cererea de recuzare a fost examinată în aceeași zi de către alt judecător de la Judecătoria Rîșcani și a fost respinsă. La 14 iunie 2004, plângerea reclamantului a fost respinsă din următoarele motive: reclamantului i-au fost puse întrebări despre Rusman Ltd, al cărui director el a fost până în 1998, și nu despre ceva ce ar fi putut afla de la clientul său; că el a fost eliminat din calitatea sa de reprezentant pentru a putea fi audiat ca martor și că acțiunile organului de urmărire penală, inclusiv aducerea silită a reclamantului, au fost legale și întemeiate. Încheierea a fost definitivă. Instanța nu a dat reclamantului nici un răspuns referitor la plângerea sa privind percheziția biroului și a domiciliului său.


În fața Curții, reclamantul a pretins violarea art. 8 CEDO (dreptul la respectarea vieții private și familiale) în urma efectuării percheziției biroului și a domiciliului său, precum și prin aducerea sa silită pentru a fi audiat.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 8 CEDO.


Curtea a reiterat că percheziția biroului avocatului este privită ca constituind o ingerință în „viața privată” și a „corespondenței” și , potențial, a „domiciliului” (a se vedea Niemietz v. Germany, 16 decembrie 1992, § 29‑33, și Tamosius v. the United Kingdom (dec.), nr. 62002/00, ECHR 2002‑VIII; a se vedea, de asemenea, Sallinen and Others v. Finland, nr. 50882/99, § 71, 27 septembrie 2005, care confirmă că percheziția biroului avocatului constituie o ingerință în dreptul la respectarea “domiciliului” și Wieser and Bicos Beteiligungen GmbH v. Austria, nr. 74336/01, § 43, ECHR 2007‑…).


Curtea a fost de acord cu părțile precum că percheziția biroului și a domiciliului reclamantului constituie o ingerință în dreptul reclamantului garantat de art. 8 CEDO.


Curtea urmează să determine dacă ingerința a fost justificată prin prisma paragrafului 2 al art. 8, adică dacă ea a fost „prevăzută de lege”, dacă a urmărit unul sau mai multe scopuri indicate în acest paragraf și dacă a fost „necesară într-o societate democratică”.


(a) Dacă ingerința a fost „prevăzută de lege”


Reclamantul a susținut că ingerința nu a fost „prevăzută de lege”, deoarece mandatul de percheziție nu a indicat detalii suficiente, ceea ce contravine legislației în vigoare.


Curtea a observat că CPP descrie aspecte variate ale obținerii și executării acestor mandate, cum ar fi obligarea judecătorului de instrucție de a motiva autorizarea percheziției și de a indica scopul acesteia, persoana autorizată pentru conducerea acesteia sau termene-limită pentru percheziție. Obligarea judecătorului de instrucție de a indica astfel de detalii constituie o garanție importantă împotriva abuzurilor. Curtea este satisfăcută că cadrul legal privind autorizarea perchezițiilor corespunde exigențelor art. 8 CEDO.


Curtea a notat că obiecțiile reclamantului s-au referit la modul în care acest cadru legal a fost aplicat în această cauză. Curtea consideră că nerespectarea prevederilor legale poate duce la constatarea precum că ingerința nu a fost „prevăzută de lege”. Totuși, în această cauză, ea a constatat că chestiunea conformării practice cu legea este strâns legată cu chestiunea dacă ingerința a fost „necesară într-o societate democratică”, având în vedere, în special, relevanța principiului confidențialității avocat-client.


(b) Dacă ingerința a urmărit un scop legitim


Părțile și Curtea au fost de acord că ingerința a urmărit scopul legitim de apărare a ordinii și de prevenire a faptelor penale.


(c) Dacă ingerința a fost „necesară într-o societate democratică”


Curtea va examina dacă motivele aduse în vederea justificării percheziției au fost „relevante” și „suficiente” și dacă a fost respectat principiul proporționalității. În primul rând, Curtea trebuie să fie sigură de faptul că legislația și practica oferă indivizilor garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor. În al doilea rând, Curtea va examina proporționalitatea ingerinței cu scopul urmărit prin prisma următoarelor chestiuni: circumstanțele eliberării mandatului de percheziție, conținutul și scopul mandatului, modul în care percheziția a fost efectuată și posibilele repercusiuni asupra reputației și lucrului persoanei afectate de percheziție (a se vedea Buck v. Germany, nr. 41604/98, § 45; Chappell v. the United Kingdom, 30 martie 1989, § 60; Camenzind v. Switzerland, 16 decembrie 1997, § 46; Funke v. France, 25 februarie 1993, § 57; și Smirnov v. Russia, nr. 71362/01, § 44).


În ceea ce privește garanțiile împotriva abuzurilor prevăzute de legislația Moldovei, Curtea a observat că percheziția biroului și a domiciliului reclamantului a fost autorizată de către judecătorului de instrucție.


Curtea a notat că mandatul de percheziție eliberat de către judecătorul de instrucție, care a repetat aproape în întregime ordonanța ofițerului de urmărire penală, nu a indicat niciun detaliu referitor la ceea ce urma să fie căutat pe parcursul percheziției. Mai mult, mandatul prevedea termeni extrem de largi, pur și simplu autorizând „percheziția oficiului [reclamantului] „Lex Consulting SRL” situat la [adresa]”.


Curtea este frapată de această formulare largă, care a permis o discreție nelimitată ofițerului de urmărire penală de a căuta orice dorea el atât la biroul, cât și la domiciliul reclamantului. Mandatul nu conținea nicio informație despre motivele pentru care se credea că în urma percheziției apartamentului reclamantului și a biroului acestuia s-ar fi obținut careva probe ale comiterii unei infracțiuni. Doar după ce poliția a intrat în apartamentul reclamantului, acesta a fost invitat să predea telefonul mobil și documentele referitoare la Rusman Ltd.


În plus, Curtea a observat că reclamantul nu era bănuit sau învinuit de comiterea unei infracțiuni sau activități ilegale. Pe de altă pare, la biroul său se aflau dosarele clienților săi. Luând în considerație faptul că percheziția a avut loc la biroul reclamantului, care ar fi avut implicații asupra principiului confidențialității avocat-client, Curtea se aștepta ca judecătorul să fi dat motive detaliate la autorizarea acestei măsuri, precum și să prevadă măsuri speciale în vederea protecției materialelor protejate de secretul profesional. Mai mult ca atât, înainte de a fi eliminat din dosar de către ofițerul de urmărire penală, reclamantul a reprezentat o persoană în acel dosar, în legătură cu care a fost autorizată percheziția. Astfel, organul de urmărire penală ar fi putut avea acces la documente obținute de către reclamant în calitatea sa de reprezentant, ceea ce ar fi putut avea repercusiuni serioase în privința drepturilor clientului reclamantului prin prisma art. 6 CEDO. Prin urmare, trebuiau să fie respectate măsuri de precauție la un nivel chiar și mai înalt înainte ca percheziția să fie autorizată. Totuși, judecătorul de instrucție nu a analizat niciunul dintre aceste aspecte în decizia sa din 26 mai 2004.


În aceste circumstanțe, și anume prin prisma formulării în termeni largi a mandatelor de percheziție și a absenței vreunei măsuri de garanție a confidențialității avocat-client, Curtea a constatat că autoritățile naționale nu au adus motive „relevante și suficiente” la eliberarea acestor mandate. Prin urmare, a avut loc violarea art. 8 CEDO.


Prin prisma constatărilor sale în privința incompatibilității cu CEDO a percheziției biroului și a domiciliului reclamantului, Curtea nu consideră necesar să verifice dacă modul în care percheziția a fost efectuată satisface exigențele art. 8 CEDO.


Curtea a acordat reclamantului EUR 2,500 cu titlu de daune morale și EUR 1,535 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, președinte al organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.