În iulie 2008, CtEDO a pronunțat deciziile Kireev c. Moldovei și Rusiei (cererea nr. 11375/05), Racu c. Moldovei și Rusiei (cererea nr. 13136/07) și Fionat c. Moldovei (cererea nr. 3934/05).


***


În cauza Kireev c. Moldovei și Rusiei, reclamantul, Ilja KIREEV, este un cetățean rus care locuiește în orașul Tighina/Bender (care se află sub controlul autoproclamatei „Republici moldovenești nistrene” („RMN”)).


Circumstanțele cauzei


Începând cu anul 1962, reclamantul a depus la Banca de Economii din Tighina/Bender 16,582 ruble sovietice. Reclamantul a pretins că, în urma reformelor economice, valoarea depunerilor sale a scăzut semnificativ și că statul nu și-a îndeplinit în modul cuvenit obligația de a reevalua depozitele în Băncile de Economii în scopul compensării pierderilor cauzate de inflație.


Reclamantul a depus o cerere la „Curtea Supremă de Justiție a RMN”, solicitând compensații pentru pierderile cauzate de inflație. La 26 octombrie 2004, instanța l-a informat că ea nu era competentă să examineze astfel de cereri și că el urma să se adreseze „instanțelor RMN” de drept comun.


Reclamantul a depus o cerere la „Judecătoria Bender” (care este parte a „sistemului judecătoresc al RMN”; există o altă Judecătorie Tighina/Bender care se află sub jurisdicția Moldovei și care se află în satul Varnița). La 21 decembrie 2004, instanța a lăsat cererea fără examinare, considerând că aceasta era incompletă, deoarece nu indica pârâții, nu au fost prezentate probe în susținerea acțiunii și a fost omisă altă informație necesară. Deoarece reclamantul nu a prezentat documentele ce lipseau, la 17 ianuarie 2005, acțiunea a fost restituită reclamantului fără a fi examinată.


Reclamantul s-a plâns Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, care, la 6 iulie 2004, l-a informat despre dreptul de a depune o acțiune la Judecătoria Tighina/Bender care se află în Varnița. La o dată necunoscută, reclamantul a depus o acțiune la această instanță. La 6 ianuarie 2005, instanța l-a informat că acțiunea era incompletă, în special, lipseau probele documentare și dovada plății taxei de stat. Se pare că reclamantul nu a prezentat ulterior documentele la Judecătoria Tighina/Bender.


Reclamantul s-a mai plâns Procuraturii Generale a Republicii Moldova despre pierderea valorii depozitelor sale. Plângerea sa a fost expediată Procuraturii Tighina/Bender. La 29 martie 2004, Procuratura Tighina/Bender a informat reclamantul că Moldova și autoproclamata „RMN” au sisteme bugetare separate și că el urma să se adreseze cu cererea de compensare „autorităților RMN”, potrivit legislației locale.


Reclamantul susține că, în 2005, el a încercat să obțină compensații pentru pierderea valorii depozitelor sale de la o bancă rusă din Kirov. Lui i s-a refuzat, deoarece legislația nu prevedea acordarea compensațiilor persoanelor care au depozitat bani în Băncile de Economii în afara teritoriului Rusiei.


Dreptul intern pertinent


1. Legislația Moldovei


În ceea ce privește legislația Moldovei privind acordarea compensațiilor pentru pierderile cauzate de inflație, la 12 decembrie 2002, Parlamentul a adoptat Legea nr. 1530-XV privind indexarea depunerilor bănești ale cetățenilor în Banca de Economii („Legea Moldovei privind indexarea din 2002”).


Art. 1 al acestei legi prevede următoarele:


„Articolul 1. Obiectul legii


Prezenta lege prevede obligațiile statului față de cetățenii Republicii Moldova care au avut depuneri bănești în Banca de Economii la situația din 2 ianuarie 1992 și stabilește principiile de bază privind indexarea, cuantumul și modul de plată a sumelor indexate.”


2. Legislația Rusiei


În ceea ce privește legislația Rusiei privind acordarea compensațiilor pentru pierderile cauzate de inflație, la 10 mai 1995, a fost adoptată Legea privind reevaluarea și protecția depunerilor bănești ale cetățenilor Federației Ruse (Федеральный закон «О восстановлении и защите сбережений граждан Российской Федерации») („Legea Rusiei privind indexarea din 1995”).


Art. 1 al acestei legi prevede următoarele:


„Articolul 1. Statul garantează restituirea și păstrarea valorii bunurilor financiare create de către cetățenii Federației Ruse prin depunerea banilor la băncile de economii ale Federației Ruse (înainte de băncile de economii de stat ale URSS care au activat pe teritoriul Republicii Federale Sovietice Socialiste Ruse) înainte de 20 iunie 1991; …”


Potrivit unei scrisori din partea Ministerului Finanțelor rus, din 20 aprilie 1998 (nr. 22-03-03):


„Restituirea se aplică depozitelor care până [la 20 iunie 1991] au fost ținute în băncile de economii ale Rusiei. Totodată, legea sus menționată [Legea Rusiei privind indexarea din 1995] nu se aplică depozitelor deschise în băncile de economii din alte state care anterior au făcut parte din URSS.”


Pretenții


Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății), că, în rezultatul inflației, depunerile acumulate în contul de depozit de la Banca de Economii și-au pierdut puterea de cumpărare și faptul că statul nu și-a îndeplinit obligația de a restitui valoarea depunerilor bancare constituie o lipsire de proprietate.


În drept


Curtea a notat că, inițial, cererea a fost depusă împotriva autoproclamatei „Republici moldovenești nistrene” („RMN”) și că, ulterior, reclamantul a desemnat Rusia în calitate de stat pârât. În continuare, Curtea a notat că reclamantul a depozitat bani într-o bancă care la momentul actual se află pe teritoriul Republicii Moldova și că el s-a adresat autorităților Moldovei în vederea obținerii compensațiilor. Curtea a considerat, ex officio, că cererea trebuie să fie examinată, de asemenea, și în privința Moldovei.


În continuare, Curtea a examinat cererea în privința Moldovei și a Rusiei.


Curtea a considerat că, în această cauză, nu a fost necesar de a decide dacă Moldova, Rusia sau ambele state pot fi considerate responsabile pentru acțiunile sau inacțiunile „autorităților RMN”. De asemenea, nu a fost necesar de a decide dacă reclamantul a trebuit să epuizeze căile de recurs interne disponibile în „RMN” sau în una dintre cele două Înalte Părți Contractante.


Chiar admițând faptul că, în circumstanțele acestei cauze, una din sau ambele Înalte Părți Contractante ar putea fi responsabile pentru acțiunile sau inacțiunile „autorităților RMN”, Curtea a considerat că cererea reclamantului este inadmisibilă.


Curtea a reiterat că art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO nu obligă statele de a menține puterea de cumpărare a sumelor depozitate în instituții financiare (a se vedea X. v. the Federal Republic of Germany, cererea nr. 8724/79, decizia Comisiei din 6 martie 1980; RudziÅ„ska v. Poland (dec.), nr. 45223/99; Gayduk and Others v. Ukraine (dec.), nr. 45526/99 și Appolonov v. Russia (dec.), nr. 67578/01, 29 August 2002).


Totuși, Curtea a notat că atât Moldova, cât și Rusia au adoptat legislații prin care au decis acordarea parțială a compensațiilor pentru efectele inflației, în anumite condiții.


În ceea ce privește Rusia, Curtea a notat că:


(a) este clar din Legea Rusiei privind indexarea din 1995 și din scrisoarea explicativă din partea Ministerului Finanțelor, că legislația rusă prevedea acordarea compensațiilor doar pentru depozitele deschise în băncile de economii care activau pe teritoriul fostei Republici Federale Sovietice Socialiste Ruse. Reclamantul, care a depus bani într-o bancă de economii din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, prin urmare, în temeiul legii, nu era eligibil de a obține compensații de la autoritățile Rusiei;


(b)  chiar admițând faptul că Rusia ar putea fi considerată responsabilă pentru acțiunile sau inacțiunile „autorităților RMN”, ea nu este obligată, în temeiul Convenției, de a adopta o lege de acordare a compensațiilor pentru banii depuși în băncile de pe teritoriul „RMN”, după cum ea nu era obligată să adopte o astfel de lege privind depunerile bănești din băncile de pe teritoriul Rusiei.


În ceea ce privește Moldova, Curtea a notat că legislația aplicabilă prevede clar că compensația este acordată doar cetățenilor Republicii Moldova. Reclamantul a susținut că el posedă doar cetățenia Rusiei. Prin urmare, el nu poate solicita compensații potrivit legislației Moldovei.


Rezultă că, potrivit legislației atât a Moldovei, cât și a Rusiei, reclamantul nu avea dreptul la o „speranță legitimă” de a obține compensații. Prin urmare, potrivit art. 35 § 3 CEDO, cererea sa este în mod vădit nefondată și Curtea a respins-o în conformitate cu prevederile art. 35 § 4 CEDO.


***


În cauza Racu c. Moldovei și Rusiei, reclamantul, Simion RACU, după 1992, a fugit din Transnistria și s-a stabilit cu traiul în Chișinău.


La 21 octombrie 1993, Guvernul Moldovei a adoptat Hotărârea nr. 658 „privind asigurarea cu spațiu locativ a cetățenilor forțați să părăsească locul de trai din raioanele de est al Republicii Moldova”.


La o dată nespecificată, reclamantul a inițiat proceduri judiciare împotriva Guvernului și a autorităților locale din Chișinău, solicitând acordarea unei locuințe. Printr-o decizie irevocabilă din 7 iunie 2006, Curtea Supremă de Justiție a ordonat Guvernului și Consiliului municipal Chișinău să asigure reclamantul cu un apartament.


Se pare că procedura de executare a fost îndreptată împotriva Consiliului municipal Chișinău. Până la moment, hotărârea nu a fost executată.


În fața Curții, reclamantul a pretins violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății) în urma neexecutării hotărârii judecătorești în favoarea sa din 7 iunie 2006.


Curtea a notat că cererea a fost îndreptată împotriva Federației Ruse. Potrivit reclamantului, el a fost forțat să părăsească casa sa din Transnistria în urma acțiunilor Federației Ruse care a contribuit militar, economic și politic la crearea și consolidarea regimului separatist din Transnistria.


Curtea a notat că pretenția din cerere se referă la neexecutarea de către autoritățile Moldovei a unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care Guvernul și Consiliul municipal Chișinău au fost obligați să acorde reclamantului un apartament. Rezultă că în măsura în care cererea este îndreptată împotriva Federației Ruse, ea este incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenției și urmează a fi respinsă potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO.


În ceea ce privește partea din cerere care este îndreptată împotriva Moldovei, Curtea a considerat că nu este capabilă de a determina admisibilitatea acesteia doar în baza materialelor dosarului și a decis, în conformitate cu art. 54 § 2 (b) al Regulamentului Curții, de a comunica cererea Guvernului pârât.


***


În cauza Fionat c. Moldovei, reclamantul, Iurie FIONAT, era beneficiarul unei hotărâri judecătorești irevocabile din 30 iunie 2003, prin care Judecătoria sectorului Centru a obligat Consiliul municipal Chișinău să asigure reclamantul și familia acestuia cu spațiu locativ, în conformitate cu prevederile legale.


Departamentul de Executare a Deciziilor Judecătorești al Ministerului Justiției („Departamentul”) a stabilit de câteva ori termene-limită pentru executarea hotărârii, însă aceasta a rămas neexecutată din cauza lipsei spațiului locativ.


Reclamantul s-a stabilit într-un apartament din Chișinău care era vacant și a cerut Departamentului să execute hotărârea prin sechestrarea acelui apartament. La 8 august 2003, Departamentul a sechestrat apartamentul și a interzis Primăriei să dispună de apartament în orice fel. De asemenea, el a ordonat Primăriei să elibereze reclamantului bonul de repartiție.


Potrivit reclamantului, el și familia sa s-au mutat în apartament cu acordul Departamentului. Nu este clar dacă el a primit bonul de repartiție de la Primărie. După ce s-au mutat în apartament, reclamantul și familia sa au efectuat careva lucrări de reparație.


La 30 octombrie 2003, reclamantul a fost informat de către procurorul A.G. că, la 20 octombrie 2003, el a primit permisiunea din partea Primăriei de a reconstrui un apartament în apartamentul în care locuia reclamantul.


În urma refuzului reclamantului de a părăsi apartamentul, el și familia sa au fost evacuați forțat la 3 noiembrie 2003 de către Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și a Corupției.


Reclamantul s-a plâns Procurorului General că împotriva familiei sale au fost întreprinse acțiuni ilegale, dar plângerea sa a fost respinsă, deoarece apartamentul disputat a fost alocat procurorului A.G. ca urmare a cererii Procuraturii Generale din 15 aprilie 2004 privind asigurarea lui A.G. cu spațiu locativ. Reclamantul nu a contestat refuzul Procuraturii în instanța de judecată.


La 3 decembrie 2003, Departamentul și-a anulat ordinul său din 8 august 2003 privind aplicarea sechestrului asupra apartamentului.


La cererea reclamantului, care s-a stabilit într-un alt apartament vacant din Chișinău, la 28 aprilie 2004, Departamentul a aplicat sechestrul pe acest apartament. De asemenea, el a ordonat Primăriei să elibereze reclamantului bonul de repartiție al acelui apartament.


La 7 iulie 2004, Primăria a informat Departamentul și reclamantul că apartamentul pe care a fost aplicat sechestrul nu era proprietatea sa și că, mai mult decât atât, acesta era avariat și nelocuibil și, prin urmare, el nu putea fi alocat reclamantului.


Cererea repetată a reclamantului privind alocarea apartamentului avariat a fost respinsă din aceleași motive.


Hotărârea din 30 iunie 2003 a fost executată la 13 octombrie 2005.


În fața Curții, reclamantul a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății), în urma neexecutării hotărârii judecătorești în favoarea sa din 30 iunie 2003.


La 29 și 30 ianuarie 2008, Guvernul și reclamantul au prezentat Curții un acord de reglementare amiabilă. Potrivit acordului, părțile au convenit că Guvernul va plăti reclamantului, în termen de 3 luni de zile de la radierea cererii de către CtEDO în temeiul acordului amiabil, suma de EUR 2,000, cu titlu de daune morale și materiale, iar reclamantul va retrage cererea sa de pe rolul Curții.  


Curtea a luat act de acordul semnat de părți, a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și că nu găsește nici un motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind cererea de pe rolul său.


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către Ion MANOLE, avocat din Chișinău.