La 4 martie 2008, CtEDO a pronunțat deciziile Calbor Corporation S.A. c. Moldovei (cererea nr. 36001/03), Cericenco c. Moldovei (cererea nr. 33069/05) și Berzoi c. Moldovei (cererea nr. 77612/01).


***


În cauza Calbor Corporation S.A. c. Moldovei, reclamantul, Calbor Corporation, este o companie internațională înregistrată în Moldova („CALBOR”). La 17 martie 1998, CALBOR a încheiat cu Comitetul Executiv Cimișlia (Comitetul) un contract, potrivit căruia CALBOR urma să asigure Comitetul cu combustibil și să-i plătească datoriile față de o terță persoană, iar Comitetul s-a angajat să achite aceste servicii cu semințe de floarea soarelui. Prețul total al contractului era de MDL 1,200,000. CALBOR a executat partea sa de contract.


Între 1998-1999, Comitetul a plătit reclamantului echivalentul a MDL 655,601, restanța constituind MDL 544,398. Contractul prevedea penalități în caz de plăți întârziate, precum și o clauză de luare în considerație a inflației. Astfel, CALBOR a pretins că datoria constituia MDL 1,920,428. Deoarece Comitetul a refuzat să plătească această sumă, CALBOR a inițiat proceduri judiciare. La 21 iunie 1999, Judecătoria Economică de Circumscripție Chișinău a dat câștig de cauză reclamantului și i-a acordat MDL 1,877,212 (EUR 154,918 la acea dată). Deoarece hotărârea nu a fost contestată cu apel, ea a devenit irevocabilă și executorie peste 15 zile.


În 1999, a avut loc o reformă administrativă și autoritățile locale au fost reorganizate. Comitetul a fost succedat de către Consiliul județean Lăpușna. Direcția Financiară („Direcția”) a Consiliului județean a continuat toate activitățile financiare ale Comitetului. La 26 august 1999, Judecătoria Economică de Circumscripție Chișinău și-a modificat hotărârea din 21 iunie 1999, specificând că hotărârea va fi executată de Consiliul județean Lăpușna, în calitate de succesor legal al Comitetului.


La 25 octombrie 1999, aceeași instanță de judecată a admis apelul declarat de Direcție, pe motiv că ea nu a fost citată de instanță și nu a fost reprezentată la ședința de judecată din 21 iunie 1999. Instanța a ordonat reexaminarea cazului. Printr-o hotărâre irevocabilă din 6 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, Direcția a fost obligată să-i achite lui CALBOR MDL 1,485,696 (EUR 106,814).


În urma recursului în anulare a Procurorului General, depus la cererea Direcției, la 2 iunie 2003, Plenul Curții Supreme de Justiție a casat toate hotărârile judecătorești adoptate în această cauză și a adoptat o nouă hotărâre, prin care a acordat lui CALBOR suma de MDL 280,000 (EUR 16,718).


În fața Curții, compania reclamantă a invocat violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății) în urma admiterii recursului în anulare a Procurorului General și a casării hotărârii judecătorești în favoarea sa de către Curtea Supremă de Justiție. De asemenea, reclamantul s-a plâns de violarea art. 6 § 1 CEDO pe motiv că Curtea Supremă de Justiție nu și-a motivat suficient hotărârea sa, precum și pe motiv de durată excesivă a procedurilor.


La 10 octombrie 2007, părțile au informat Curtea că, la aceeași dată, ele au semnat un acord amiabil. Părțile au a expediat Curții o copie a acestui acord, conform căruia Guvernul a recunoscut violarea drepturilor reclamantului prevăzute de Convenție și s-a angajat să-i plătească, în termen de 3 luni de la radierea cererii de către Curte în temeiul acordului amiabil, suma de MDL 1,205,696 (aproximativ EUR 73,288), ce reprezintă suma datoriei inițiale, precum și EUR 50,000 cu titlu de orice prejudiciu cauzat reclamantului. Părțile au solicitat radierea cererii de pe rolul Curții.


Curtea a luat act de acordul semnat de părți și a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și că nu există motive care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind cererea de pe rolul său.    


În fața Curții, compania reclamantă a fost reprezentată de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, președinte al organizației „Juriștii pentru drepturile omului”.


***


În cauza Cericenco c. Moldovei, reclamanții, Galina CERICENCO și Boris CERICENCO, sunt proprietarii unei întreprinderi individuale („întreprinderea”). Potrivit deciziei Colegiului de recurs al Judecătoriei Economice de Circumscripție din 25 octombrie 2001, compania de stat „Moldtranelectro” („debitorul”) a fost obligată să plătească întreprinderii suma de MDL 315,828.94 (EUR 27,523.7 la acea dată). Decizia a devenit irevocabilă și executorie la 19 martie 2002.


În august 2003, întreprinderii i-a fost plătită suma de MDL 13,019.28 (EUR 862.19), iar în ianuarie 2005 – suma de MDL 8,000 (EUR 490).


În mai 2004 și mai 2005, Judecătoria Centru a încetat procedura de executare, pe motiv că debitorul nu avea bunuri sau bani. În octombrie 2004 și, respectiv decembrie 2005, Curtea de Apel Chișinău a casat încheierile de încetare a procedurii de executare, a obligat executorul judecătoresc să asigure executarea hotărârii judecătorești din 25 octombrie 2001 și a constatat că executorul judecătoresc nu a verificat pe deplin dacă debitorul dispunea de bunuri sau bani.


Datoria restantă față de întreprindere în sumă de MDL 294,809.66 (EUR 26,171.51) nu a fost achitată până la acest moment.


În fața Curții, reclamanții au invocat violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății) în urma neexecutării depline a hotărârii judecătorești din 25 octombrie 2001, precum și violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs) în conjuncție cu art. 6 CEDO, pe motiv de lipsă a unui recurs efectiv pentru soluționarea pretențiilor de neexecutare la nivel național.


La 23 noiembrie și 6 decembrie 2007, părțile au prezentat Curții un acord de reglementarea amiabilă. Potrivit acordului, părțile au convenit că Guvernul va plăti reclamanților, în termen de 3 luni de zile de la radierea cererii de către CtEDO în temeiul acordului amiabil, suma de MDL 566,775 (aproximativ EUR 34,167) și EUR 1,600, iar reclamanții vor retrage cererea lor.  


Curtea a luat act de acordul semnat de părți, a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și că nu găsește nici un motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind cererea de pe rolul său.


***


În cauza Berzoi c. Moldovei, reclamantul, Pavel BERZOI, era beneficiarul unei hotărâri judecătorești irevocabile din 2 martie 2000, prin care Curtea de Apel a Republicii Moldova a obligat o bancă comercială să plătească reclamantului MDL 4,186 (EUR 373.43 la acea dată).


În urma recursului în anulare a Procurorului General, la 30 august 2000, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea judecătorească în favoarea reclamantului și a respins pretențiile acestuia.


După ce cererea reclamantului a fost comunicată Guvernului, Agentul guvernamental a cerut Procurorului General să inițieze procedura de revizuire a hotărârii judecătorești din 30 august 2000 în vederea casării acesteia. În urma cererii de revizuire a Procurorului General, depusă în temeiul art. 449 § 1 (j) CPC, la 21 ianuarie 2005, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea sa din 30 august 2000.


În fața Curții, reclamantul a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății), în urma casării, la 30 august 2000, a hotărârii judecătorești în favoarea sa, de către Curtea Supremă de Justiție, prin admiterea recursului în anulare a Procurorului General.


La 26 noiembrie 2007, Guvernul a prezentat Curții o declarație unilaterală, prin care el a recunoscut violarea drepturilor reclamantului prevăzute de CEDO în urma admiterii recursului în anulare a Procurorului General de către Curtea Supremă de Justiție. Guvernul s-a angajat să plătească reclamantului suma de EUR 3,000 cu titlu de compensații pentru orice daună materială și morală, precum și pentru costuri și cheltuieli, în termen de 3 luni de la radierea cererii de către Curte.


Reclamantul a cerut Curții să respingă propunerea Guvernului, deoarece el dorea examinarea cererii sale și pronunțarea unei hotărâri pe marginea cererii sale.


Curtea a notat că, în anumite circumstanțe, ea poate să radieze o cerere, potrivit art. 37 § 1 (c), în temeiul unei declarații unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește continuarea examinării cauzei. În acest scop, Curtea va examina declarația prin prisma principiilor ce decurg din jurisprudența sa (a se vedea Tahsin Acar v. Turkey, [GC], nr. 26307/95, § 75-77, ECHR 2003-VI); și Melnic v. Moldova, nr. 6923/03, § 22-25, 14 noiembrie 2006).


În ceea ce privește circumstanțele acestei cauze, Curtea notează că, în mai multe cauze, ea a specificat natura și extinderea obligațiilor care revin statului pârât potrivit art. 6 § 1 CEDO și art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO în urma casării unei hotărâri judecătorești irevocabile în favoarea reclamantului (a se vedea, printre multe altele, Roșca v. Moldova; nr. 6267/02, 22 martie 2005; Nistas GmbH v. Moldova, nr. 30303/03, 12 decembrie 2006; și Josan v. Moldova, nr. 37431/02, 21 martie 2006). Acolo unde Curtea a constatat o violare a acestor articole, ea a acordat o satisfacție echitabilă, mărimea căreia depindea de particularitățile cauzei.


Luând în considerație natura recunoașterilor din declarația unilaterală a Guvernului, precum și mărimea compensației propuse (care poate fi considerată rezonabilă în comparație cu ceea ce a acordat Curtea în cauze similare), Curtea a considerat că nu există motive care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind cererea de pe rolul său potrivit art. 37 § 1 (c) CEDO.