La 22 ianuarie, 29 ianuarie și 12 februarie 2008, CtEDO a pronunțat deciziile Grușca ș.a. c. Moldovei (cererea nr. 26916/04), Gajiu c. Moldovei (cererea nr. 18569/03) și, respectiv, Coreiba c. Moldovei (cererea nr. 32911/03).


***


În cauza Grușca ș.a. c. Moldovei, reclamanții, dl Leonid GRUȘCA, dl Vitalie CHITOROAGÄ‚ și dl Victor UNGUREANU, fiind suspectați de furt, au fost reținuți de poliție la 16 septembrie 2001 și luați la comisariatul de poliție Sângerei. Potrivit reclamanților, ei au fost bătuți în timp ce se aflau în custodia poliției. La 18 septembrie 2001, Judecătoria Sângerei a constatat că reținerea reclamanților a fost ilegală și a ordonat eliberarea lor. În aceeași zi, dl Chitiroagă a fost spitalizat, fiind diagnosticat cu traumă la cap.


La cererea procurorului, la 19 septembrie 2001, reclamanții au fost examinați de un medic, care a găsit răni numeroase pe corpurile lor, care nu puteau fi cauzate prin simple căzături. La 17 octombrie 2001, procurorul a adoptat o ordonanță de refuz a inițierii urmăririi penale împotriva ofițerilor de poliție pe motiv că nu a fost stabilit că ei au comis o infracțiune. Procurorul a constatat că reclamanții nu s-au întors la oficiul său cu rezultatele examinării medicale și nu au oferit mai multe detalii privind pretențiile lor, pe când ofițerii de poliție au negat maltratarea reclamanților. Reclamanții nu au contestat această ordonanță în instanța de judecată.


În 2003, reclamanții au inițiat proceduri judiciare, solicitând compensații pentru prejudiciul cauzat prin detenția lor ilegală și maltratare, precum și prin confiscarea și reținerea automobilului lor timp de 6 luni și prin percheziții ilegale. La 10 septembrie 2003, Judecătoria Sângerei a acceptat parțial pretențiile lor, constatând că detenția lor ilegală de către ofițerii de poliție timp de 2 zile le-a cauzat prejudicii, acordându-le MDL 1,000 (EUR 65 la acea dată) fiecărui reclamant. Această hotărâre judecătorească a fost menținută de Curtea de Apel Bălți la 4 decembrie 2003. Recursul reclamanților a fost respins de Curtea Supremă de Justiție la 3 ianuarie 2004, pe motiv că nu a fost achitată taxa de stat. Deoarece reclamanții nu au plătit taxa de stat, hotărârea judecătorească din 10 septembrie 2003 a devenit definitivă. La 18 august 2004, aceasta a fost executată.


În fața Curții, reclamanții au invocat violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii) prin maltratarea lor de către ofițerii de poliție pe durata detenției lor în 2001, precum și a art. 6 CEDO (dreptul la un proces echitabil), deoarece instanțele de judecată le-au oferit compensații inadecvate, cererea lor de recurs a fost respinsă și procedurile au fost excesiv de lungi. 


La 25 și 30 octombrie 2007, părțile au prezentat Curții un acord de reglementarea amiabilă. Potrivit acordului, părțile au convenit că Guvernul va plăti reclamanților, în termen de 3 luni de zile de la radierea cererii de către CtEDO în temeiul acordului amiabil, suma totală de EUR 1,800, iar reclamanții vor retrage cererea lor.  


Curtea a luat act de acordul semnat de părți, a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și că nu găsește nici un motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind cererea de pe rolul său.


În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de către Ion MANOLE, avocat din Chișinău.


***


În cauza Gajiu c. Moldovei, fiica reclamantei a decedat după ce a fost călcată de un camion ce aparținea unei companii de stat de canalizare („compania”). Reclamanta a inițiat proceduri judiciare împotriva companiei, solicitând compensații pentru daune materiale și morale. Printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă din 25 octombrie 2001 a Curții de Apel a Republicii Moldova, reclamantei i s-au acordat MDL 52,992 (EUR 3,843 la acea dată) cu titlu de daune materiale și cheltuieli de reprezentare, precum și MDL 150,000 (EUR 12,866 la acea dată) cu titlu de daune morale.


În urma recursului în anulare a Procurorului General, la 20 martie 2002, Curtea Supremă de Justiție a casat parțial hotărârea sus-menționată, acordându-i reclamantei suma de MDL 100,000 (EUR 6,293) cu titlu de daune morale, menținând mărimea compensațiilor pentru daunele materiale.


La 11 septembrie și 2 octombrie 2002, reclamantei i-a fost achitată suma de MDL 154,582 (EUR 11,635 la acea dată), după cum era prevăzut în hotărârea judecătorească din 20 martie 2002.


În urma recursului în anulare a Procurorului General în care el cerea din nou reducerea compensațiilor pentru dauna morală, Plenul Curții Supreme de Justiție a casat ambele hotărâri judecătorești menționate mai sus și a adoptat o nouă hotărâre, prin care a redus compensația acordată reclamantei până la MDL 42,192 (EUR 3,146 la acea dată) cu titlu de daune materiale și până la MDL 50,000 (EUR 3,730 la acea dată) cu titlu de daune morale.


Compania, la rândul său, a inițiat proceduri judiciare împotriva reclamantei, solicitând recuperarea a MDL 62,389 (EUR 3,993 la acea dată), care reprezenta diferența între ceea ce reclamanta a primit la 11 septembrie și 2 octombrie 2002 și suma care i se cuvenea potrivit hotărârii Curții Supreme de Justiție din 28 octombrie 2002. Printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă a Curții de Apel Chișinău din 9 septembrie 2004, cererea companiei a fost respinsă și procedura a fost încetată. Reclamanta nu a restituit nici o sumă companiei.


La 25 aprilie 2003, reclamanta a depus cererea sa la CtEDO, în care pretindea violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății) în urma casării, la 20 martie și 28 octombrie 2002, a hotărârilor judecătorești în favoarea sa, de către Curtea Supremă de Justiție, în urma admiterii recursurilor în anulare a Procurorului General.


A. Casarea din 28 octombrie 2002


La 14 iunie 2007, Guvernul a prezentat Curții o declarație unilaterală, prin care el a recunoscut violarea drepturilor reclamantei prevăzute de CEDO în urma admiterii recursurilor în anulare a Procurorului General de către Curtea Supremă de Justiție. Guvernul s-a angajat să plătească reclamantei suma de EUR 3,000 cu titlu de compensații pentru orice daună materială și morală, precum și pentru costuri și cheltuieli, în termen de 3 luni de la radierea cererii de către Curte.


Reclamanta a cerut Curții să respingă propunerea Guvernului, deoarece ea dorea examinarea cererii sale și pronunțarea unei hotărâri pe marginea cererii sale.


Curtea notează că, în anumite circumstanțe, ea poate să radieze o cerere potrivit art. 37 § 1 (c), în temeiul unei declarații unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește continuarea examinării cauzei. În acest scop, Curtea va examina declarația prin prisma principiilor ce decurg din jurisprudența sa (a se vedea Tahsin Acar v. Turkey, [GC], nr. 26307/95, § 75-77, ECHR 2003-VI); și Melnic v. Moldova, nr. 6923/03, § 22-25, 14 noiembrie 2006).


În ceea ce privește circumstanțele acestei cauze, Curtea notează că, într-un număr de cauze, ea a specificat natura și extinderea obligațiilor care revin statului pârât potrivit art. 6 § 1 CEDO și art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO în urma casării unei hotărâri judecătorești definitive în favoarea reclamantului (a se vedea, printre multe altele, Roșca v. Moldova; nr. 6267/02, 22 martie 2005; Nistas GmbH v. Moldova, nr. 30303/03, 12 decembrie 2006; și Josan v. Moldova, nr. 37431/02, 21 martie 2006). Acolo unde Curtea a constatat o violare a acestor articole, ea a acordat o satisfacție echitabilă, mărimea căreia depindea de particularitățile cauzei.


Luând în considerație natura recunoașterilor conținute în declarația unilaterală a Guvernului, precum și mărimea compensației propuse (care poate fi considerată rezonabilă în comparație cu ceea ce a acordat Curtea în cauze similare), Curtea consideră că nu există motive care ar justifica continuarea examinării acestei părți a cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO).


B. Casarea din 20 martie 2002


Reclamanta s-a mai plâns de casarea de către Curtea Supremă de Justiție, la 20 martie 2002, a hotărârii irevocabile a Curții de Apel a Republicii Moldova din 25 octombrie 2001.


Curtea reamintește că, potrivit art. 35 § 1 CEDO, ea va examina doar cererile depuse într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive. Deoarece reclamanta a depus cererea sa la Curte în care s-a plâns de casarea din 20 martie 2002 doar la 25 aprilie 2003, rezultă că această parte a cererii a fost introdusă în afara termenului și trebuie să fie respinsă potrivit art. 35 § 1 și 4 CEDO.


***


În cauza Coreiba c. Moldovei, reclamantul, Ion COREIBA, a încheiat în 1994 un contract cu ASITO (o companie de asigurări înregistrată în Republica Moldova), potrivit căruia el plătea prima de asigurare în schimbul unei pensii viagere. Reclamantul a început să primească pensia lunară, în mărime de MDL 100 (USD 21 la acea dată) la 1 februarie 1999. În ianuarie 1999, ASITO a încetat să plătească pensia, invocând schimbarea ratei dobânzii Băncii Naționale a Moldovei și solicitând rezilierea contractului.


În 2001, reclamantul a intentat proceduri judiciare civile împotriva companiei ASITO, cerând plata restanțelor la pensie până la acea dată și obligarea companiei să execute contractul din 1994. La 11 decembrie 2001, Judecătoria sectorului Râșcani a obligat ASITO să plătească restanțele la pensie și să reia executarea contractului. La 29 mai 2002, apelul companiei ASITO a fost respins de către Tribunalul Chișinău, care a confirmat validitatea contractului din 1994. Deoarece nu a fost depusă o cerere de recurs, această hotărâre a devenit definitivă și executorie. 


În urma „demersului în interesul legii” depus de Procurorul General, la 11 martie 2002, Plenul Curții Supreme de Justiție a adoptat o hotărâre prin care a soluționat litigiul existent între ASITO și beneficiarii pensiei în favoarea companiei. În special, ea a constatat că ASITO putea invoca inflația, criza economică și schimbarea ratei dobânzii Băncii Naționale Moldovei drept temei pentru rezilierea unilaterală a contractelor de pensie viageră. De asemenea, ea a notat că hotărârea sa era obligatorie pentru toate instanțele judecătorești, deși această hotărâre nu putea afecta hotărârile deja examinate și nici părțile din acele procese.


La o dată nespecificată, ASITO a intentat o acțiune judiciară civilă împotriva reclamantului, solicitând rezilierea contractului încheiat în 1994. La 3 septembrie 2002, Judecătoria Râșcani a dat câștig de cauză reclamantului. În urma apelului ASITO, la 18 decembrie 2002, Tribunalul Chișinău a anulat contractul din 1994, bazându-se pe temeiurile invocate de Plenul Curții Supreme de Justiție în hotărârea sa din 11 martie 2002. Cererea de recurs a reclamantului a fost respinsă la 22 aprilie 2003.


În fața Curții, reclamantul a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății), deoarece hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea ASITO a încălcat principiului securității raporturilor juridice și a avut drept efect încălcarea dreptului său la protecția proprietății.


La 22 noiembrie 2007, Guvernul a informat Curtea că, la aceeași dată, părțile au semnat un acord amiabil. Părțile au a expediat Curții o copie a acestui acord, semnat de către Agentul Guvernamental și reprezentantul reclamantului, conform căruia, Guvernul a recunoscut violarea drepturilor reclamantului prevăzute de Convenție și s-a angajat să-i plătească, în termen de 3 luni de la radierea cererii de către Curte în temeiul încheierii acordului amiabil, suma de EUR 600 cu titlu de daune materiale, EUR 2,000 cu titlu de daune morale și EUR 500 cu titlu de costuri și cheltuieli. De asemenea, Agentul Guvernamental va cere Procurorului General să sesizeze Curtea Supremă de Justiție în vederea revizuirii hotărârilor judecătorești care au generat încălcarea drepturilor reclamantului. În schimb, reclamantul a acceptat să-și retragă cererea sa de la Curte. Părțile au solicitat radierea cererii de pe rolul Curții.


Curtea a luat act de acordul semnat de părți și a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și că nu există motive care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind cererea de pe rolul său.    


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către dl Victor CONSTANTINOV, avocat din Chișinău.