La 10 iunie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea privind satisfacția echitabilă în cauza Boicenco c. Moldovei (cererea nr. 41088/05), hotărârile Duca c. Moldovei (cererea nr. 1579/02) și Istrate (nr. 2) c. Moldovei (cererea nr. 28790/03).


*  *  *


În cauza Boicenco c. Moldovei, la 11 iulie 2006, CtEDO a pronunțat o hotărâre în care a constatat violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii), ca urmare a faptului că reclamantul a fost supus de către angajații CCCEC unui tratament inuman și degradant; din cauza lipsei unui tratament medical adecvat pe perioada lipsirii de libertate, precum și prin omisiunea de a efectua o investigație efectivă a plângerilor reclamantului cu privire la maltratarea sa de către angajații CCCEC.


Curtea a mai constatat că a avut loc o violare a art. 5 § 1 CEDO (legalitatea detenției) în ceea ce privește detenția reclamantului fără un temei legal între 23 iulie și 23 decembrie 2005; o violare a articolului 5 § 3 CEDO (motivarea arestului) în ceea ce privește insuficiența motivelor pentru detenția reclamantului între 23 mai și 23 iulie 2005, precum și o violare a art. 5 § 3 CEDO, deoarece, în conformitate cu articolul 191 al Codului de procedură penală, nu a fost posibil pentru reclamant să obțină eliberarea sa provizorie sub control judiciar.


În final, Curtea a mai constatat că statul pârât nu și-a îndeplinit obligațiile în conformitate cu art. 34 CEDO (dreptul de a sesiza Curtea), deoarece avocaților reclamantului la Curte nu li s-a permis accesul la fișa medicală a reclamantului și la reclamant, pe cînd acesta se afla în Spitalul Republican de Psihiatrie, fapte care au împiedicat buna reprezentare a reclamantului în fața Curții.


La 11 iulie 2006, Curtea a acordat reclamantului EUR 40,000 cu titlu de daune morale și EUR 6,823 cu titlu de costuri și cheltuieli. Curtea nu s-a expus asupra prejudiciilor materiale cauzate reclamantului și a rezervat această chestiune pentru o hotărîre separată. Ea a acordat părților un termen de 3 luni pentru a prezenta obsevații pe marginea acestei pretenții. Reclamantul a prezentat câteva rapoarte medicale întocmite de medicul de familie al reclamantului și de o instituție medicală din Kiev, lista cheltuielilor suportate în urma tratamentului urmat în perioada octombrie 2006 – februarie 2007, precum și costul tratamentului viitor. Guvernul a obiectat împotriva pretențiilor reclamantului și a declarat că nu exista o legătură cauzală între maltratarea la care a fost supus reclamantul și starea sănătății lui după aceasta.


La 10 iunie 2008, Curtea a pronunțat hotărârea cu privire la satisfacția echitabilă în această cauză. Curtea a notat că în hotărârea sa din 11 iulie 2006, ea nu a putut stabili o legătură cauzală directă între maltratarea reaclamantului și starea de stupor a reclamantului care a urmat ulterior (para. 110). Noile rapoarte medicale prezentate de către reclamant nu au fost suficiente pentru a ajunge la o astfel de concluzie. Prin urmare, Curtea a respins pretenția reclamantului cu privire la prejudiciul material.


*  *  *


În cauza Duca c. Moldovei, reclamanta, Eugenia DUCA, în perioada la care se referă cererea, era directorul unei întreprinderi private. În anul 1999, doi angajați ai companiei au depus o plângere penală împotriva reclamantei, învinuind-o de comiterea sustragerii în proporții deosebit de mari și de fals în acte publice.


La 11 august 1999, a fost pornită urmărirea penală împotriva reclamantei. La 1 noiembrie 2002, Judecătoria sectorului Ciocana a condamnat reclamanta la cinci ani de închisoare. La 12 decembrie 2002, Tribunalul Chișinău a casat în parte hotărârea primei instanțe. Procesul s-a terminat la 18 februarie 2003, cu adoptarea de către Curtea de Apel a Republicii Moldova a unei decizii irevocabile prin care reclamanta a fost achitată. În cadrul acestui proces, reclamanta s-a aflat de două ori în detenție: prima dată, sub arest preventiv, între 21 decembrie 2001 și 24 aprilie 2002, și a doua oară, după ce a fost condamnată, între 1 noiembrie 2002 și 12 decembrie 2002.


În urma achitării sale la 18 februarie 2003, reclamanta a intentat o acțiune civilă în conformitate cu Legea nr. 1545, solicitând despăgubiri în mărime de EUR 461,800 pentru acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești. La 1 septembrie 2004, Judecătoria Rîșcani a decis în favoarea reclamantei și i-a acordat MDL 150,000 (EUR 10,289 la acea dată) pentru încălcarea drepturilor sale garantate de articolele 3 și 5 ale Convenției. La 1 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a menținut această hotărâre.


Prin cererea depusă Curții, reclamantul a pretins pretindea violarea art. 3 al Convenției (condițiile de detenție); a art. 5 § 3 al Convenției (motivarea insuficientă a deținerii sub arest garanțiile); a art. 6 § 2 al Convenției (prin posibilitatea de a interpreta o decizie de autorizare a arestului ca o recunoaștere implicită a vinovăției reclamantului în comiterea infracțiunii) și a art. 8 al Convenției (prin cenzurarea corespondenței pe durata detenției). Printr-o decizie din 11 aprilie 2006, Curtea a declarat pretenția cu privire la violarea art. 3 al Convenției inadmisibilă pentru pierderea „calității de victimă”, deoarece compensațiile acordate reclamantului prin hotărârea din 1 septembrie 2004 acopereau pretențiile acestuia în temeiul art. 3 al Convenției, iar cuantumul prejudiciilor era suficient pentru a acoperi atât detenția ilegală cât și detenția în condiții inumane a reclamantului. Totuși, Curtea a constatat că, prin hotărârea din 1 septembrie 2004, reclamantului nu i-au fost acordate prejudicii pentru pretinsa violare a articolului 8 al Convenției și a declarat această pretenție admisibilă. 


La 29 ianuarie 2008, reclamanta a informat Curtea că ea nu mai dorește să mențină cererea pe rolul Curții. Fiind întrebată de Curte despre motivele acestei decizii, la 22 aprilie 2008, reclamanta a declarat că instanțele de judecată i-au oferit o compensație suficientă la nivel național.


Curtea a luat act de lipsa intenției reclamantei de a menține cererea și de cererea reclamantei de radiere a cauzei sale de pe rolul Curții (art. 37 § 1 (a) CEDO). Ea a considerat că respectarea drepturilor omului garantate de Convenție nu necesită continuarea examinării acestei cauze, radiind cererea de pe rolul său (art. 37 § 1 in fine CEDO).


*  *  *


În cauza Istrate c. Moldovei (nr. 2) , reclamantul, Andrei ISTRATE, a intentat proceduri judiciare civile împotriva Consiliului local Strășeni, solicitând compensații de MDL 195,500 (aproximativ EUR 14,000 la acea dată) pentru o pretinsă confiscare ilegală a casei părinților săi de către autoritățile sovietice.


Primele două instanțe de judecată, Judecătoria sectorului Strășeni și Tribunalul Chișinău, l-au scutit pe reclamant de la plata taxei de stat și, după examinarea fondului cauzei, la 26 decembrie 2002 și, respectiv, 7 mai 2003, au respins pretenția reclamantului ca fiind neîntemeiată.


Reclamantul a depus recurs la Curtea Supremă de Justiție, solicitând și scutirea de la plata taxei de stat. El a prezentat probe care dovedeau că, după achitarea facturilor de întreținere, din pensia lunară îi mai rămâneau doar MDL 2.


La 12 august 2003, Curtea Supremă de Justiție a refuzat examinarea recursului reclamantului pe motiv că aceasta nu a achitat taxa de stat, notând că scutirea de la plata taxei de stat era imposibilă la etapa examinării recursului.


În fața Curții, reclamantul s-a plâns că dreptul său de acces la o instanță de judecată garantat de art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) a fost încălcat în urma refuzului Curții Supreme de Justiție de a-i examina recursul pe motiv de neplată a taxei de stat.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea 6 § 1 CEDO. Ea a notat că a constatat o violare identică în cauza Clionov c. Moldovei (cererea n. 13229/04, hotărâre din 9 octombrie 2007, § 41). În acea cauză, Curtea a statuat, printre altele, că prevederea Codului de procedură civilă care instituia o interdicție de blanchetă de scutire de la plata taxei de stat la examinarea cererii de recurs, fără a se examina situația financiară particulară a fiecărui reclamant, constituie prin sine o problemă prin prisma art. 6  § 1 CEDO.


Ținând cont de faptul că aceeași prevedere a CPC a fost aplicată și în prezenta cauză de către Curtea Supremă de Justiție, care a refuzat examinarea recursului reclamantului, Curtea nu a găsit nici un motiv de a ajunge la o concluzie diferită în această cauză. 


Curtea a acordat reclamantului EUR 1,000 cu titlu de prejudicii morale și EUR 100 cu titlu de costuri și cheltuieli.