La 17 iunie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea Victor Savițchi c. Moldovei (cererea nr. 81/04).


În această cauză, reclamantul lucra în calitate de inspector la Poliția Economică Fălești. La 3 august 2000, el a fost arestat pe motiv de luare de mită a sumei de USD 4,000 în schimbul unei favori în dosarul la care el lucra.


Arestul a avut loc în flagrant delict și a fost filmat de două camere video din diferite unghiuri. Ambele casete video au fost incluse în dosarul la nivel național și au fost expediate Curții de către Guvern.


Una din casetele video arată un grup de ofițeri de poliție îmbrăcați în civil, care intră într-o cameră care arată ca un bar mic, unde reclamantul bea bere cu persoana care a dat mită. Reclamantul își înmuia degetele în halba de bere, după care a fost apucat și ținut de către ofițerii de poliție. În timpul luptei, reclamantul a încercat să se aplece și a fost stopit de către polițiști cu bere și apă. Reclamantul a fost forțat să stea jos și după aproximativ 5 minute de luptă, ofițerul de poliție care filma i-a anunțat pe ceilalți că a oprit filmarea, deoarece caseta video s-a terminat. În cealaltă înregistrare video se vede cum polițiștii îl loveau pe reclamant în piept și în spate. Apoi reclamantul a fost verificat cu o lampă specială pentru detectarea prafului cu care au fost prelucrați banii. Ofițerii de poliție au scos din buzunarul reclamantului USD 4,000 care au fost marcați cu praf și aveau inscripția „Mită Savițchi 2000”.


Reclamantul a spus că banii nu sunt ai lui, că în buzunar el avea documente și un stilou, care în mod misterios a ajuns pe masă. El a pretins că banii au fost puși în buzunarul lui de către polițiști în timpul luptei.


Reclamantul a fost deținut pe perioada procedurilor judiciare, între 4 august 2000 și 5 iunie 2001.


La 5 iunie 2001, Tribunalul Bălți l-a achitat pe reclamant. Instanța a ajuns la concluzia că probele împotriva reclamantului au fost obținute cu încălcarea prevederilor Codului de procedură penală și că reclamantul a fost mințit. Instanța a notat că din înregistrarea video a arestului se vede că reclamantul a fost înconjurat de polițiști, care i-au răsucit mâinele și l-au lovit în ficat, iar loviturile aplicate reclamantului puteau fi auzite.


Această hotărâre a fost ulterior casată de către Curtea de Apel a Republicii Moldova și la reexaminarea cauzei, reclamantul a fost condamnat pentru luare de mită la 10 ani privațiune de libertate. Hotărârea instanței de judecată din 12 noiembrie 2002 a fost întemeiată pe mărturiile a două persoane care au dat mita, înregistrarea audio a conversațiilor între ei și reclamant și declarațiile celor 5 polițiști care l-au arestat pe reclamant. Înregistrarea video a fost examinată, dar, fără a da alte detalii, instanța a constatat că reclamantul a fost prins în flagrant delict și că polițiștii au fost nevoiți să recurgă la forță pentru a preveni distrugerea probelor de către reclamant.


Apelul reclamantului împotriva hotărârii din 12 noiembrie 2002 a fost respins de către Curtea de Apel Chișinău la 30 ianuarie 2003. Recursul reclamantului a fost declarat inadmisibil de către Curtea Supremă de Justiție la 10 iulie 2003.


În același timp, plângerile reclamantului referitor la maltratările la care a fost supus de către ofițerii de poliție în timpul arestării sale la 3 august 2000, au fost respinse de către Procurorul General și Judecătoria Râșcani. Procurorul General și-a bazat hotărârea pe declarațiile ofițerilor de poliție, care au negat orice implicare în maltratări, iar Judecătora Râșcani a examinat cauza fără a viziona înregistrarea video prezentată de către reclamant.


În 2004, reclamantul a solicitat Curții de Apel Bălți, unde era ținut dosarul reclamantului, să facă o copie a înregistrării video a arestării sale la 3 august 2000, pe motiv că vroia să depună o cerere la o instanță internațională. După refuzul Curții de Apel Bălți, reclamantul s-a plâns Consiliului Superior al Magistraturii, care a informat reclamantul că avocatul său putea doar să vizioneze acea casetă video, dar nu și să facă copii de pe ea. Cererea reclamantului depusă în instanțele de judecată referitor la acest subiect a fost respinsă.


În fața Curții, reclamantul a invocat violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii), ca urmare a faptului că a fost supus maltratării de către ofițerii de poliție, violarea 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), deoarece procedurile judiciare penale împotriva lui au fost inechitabile, violarea art. 8 CEDO (dreptul la respectarea virții private și familiale), deoarece convorbirile sale telefonice au fost înregistrate ilegal și în urma refuzului de a-i acorda copii de pe înregistrarea video, și violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) prin lipsa remediilor naționale de a obține redresarea încăcării dreptului său garantat de art. 8 CEDO.


Admisibilitatea pretențiilor


Pretinsa violare a art. 6 CEDO


Reclamantul a declarat că procedurile judiciare penale împotriva lui au fost inechitabile, deoarece unele probe prezentate instanțelor de judecată, de exemplu înregistrarea convorbirilor sale telefonice, au fost obținute ilegal, iar instanțele de judecată nu au motivat suficient temeiul admiterii lor și nu au admis unele probe prezentate de el. Reclamantul a pretins că procedura în întregime a fost inechitabilă.


Curtea a notat că art. 6 CEDO nu instituie reguli de admisibilitate a probelor, care se reglementează de legislația națională. Curtea nu poate exclude că probele obținute ilegal pot fi considerate ca fiind admisibile (Schenk v. Switzerland, hotărâre din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, § 46).


Curtea a observat că, la examinarea dosarului reclamantului, instanțele naționale nu au răspuns la unele argumente ale reclamantului, cum ar fi admisibilitatea înregistrărilor audio, valoarea probatorie a unei înregistrări audio și a unei înregistrări video a flagrantului delict. Curtea a notat că instanțele naționale au stabilit că reclamantul, în calitatea sa de inspector, era implicat în dosarul persoanei care i-a dat mită. Persoanele care i-au dat mită au declarat că reclamantul le-a cerut mită, iar înregistrarea video îl arată clar pe reclamant îmnuindu-și degetele în halba de bere, aparent încercând să spele urmele de praf folosit pentru a marca bancnotele. Din înregistrarea video se vede clar că polițistul care l-a percheziționat nu i-a pus nimic în buzunare. În prezența acestor probe, este dificil de a imagina că instanțele naționale ar fi ajuns la altă concluzie chiar dacă ele ar fi acceptat argumentele reclamantului.


Pe toată durata procedurilor, reclamantul a beneficiat de asistență juridică din partea unui avocat și nu există aparențe de încălcare a principiului egalității armelor.


Reclamantul s-a mai plâns de faptul că instanțele de judecată care l-au condamnat nu au argumentat de ce concluziile lor au fost diferite de cele constatate în hotărârea Tribunalului Bălți din 5 iunie 2001. Curtea a notat că, după casarea acestei hotărâri, a avut loc o reexaminare a întregii cauze, în care toare probele au fost examinate din nou și toți martorii au fost audiați din nou. În aceste circumstanțe, nu se poate spune că instanțele de judecată aveau o obligație de a motiva adoptarea unei hotărâri diferite de cea din 5 iunie 2001.


În lumina celor expuse mai sus, Curtea consideră că pretenția reclamantului privind pretinsa violare a art. 6 CEDO urmează a fi respinsă potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO ca fiind în mod vădit nefondată.


Pretinsa violare a art. 8 CEDO


În ceea ce privește pretenția reclamantului referitor la înregistrările audio a conversațiilor sale, Curtea a notat că acestea au fost făcute de către o persoană privată, și anume persoana care a dat mită. Curtea a constatat că reclamantul nu a depus nici o plângere împotriva acestei persoane. Din acest motiv, Curtea susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne cu privire la aces capăt de acuzare și declară inadmisibilă această pretenție, potrivt art. 35 § 1 și 4 CEDO.


Referitor la pretenția reclamantului privind refuzul de a-i acorda copii a unor materiale a dosarului penal împotriva sa, Curtea a notat că copiile relatau proceduri publice, la care reclamantul a fost prezent, iar accesul avocatului său sau chiar al său personal, după eleberare, era permis. Prin urmare, Curtea a respins această pretenție potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO ca fiind incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției.


Pretinsa violare a art. 13 CEDO


Curtea a reiterat că art. 13 CEDO se aplică doar atunci când reclamantul are o pretenție întemeiată de încălcare a unui drept garantat de Convenție. Deoarece Curtea a constatat că pretenția reclamantului cu privire la art. 8 CEDO este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției, rezultă că reclamantul nu are o pretenție întemeiată și Curtea respinge pretenția privind art. 13 potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO.


Fondul cauzei


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO.


În ceea ce privește maltratările, Curtea a notat că din una din înregistrările video se vede că reclamantul a fost bătut de un ofițer de poliție, în timp ce alți ofițeri îl țineau, concluzie care a fost confirmată și prin hotărârea din 5 iunie 2001. Este clar din înregistrare că reclamantul nu avea intenția să lovească polițiștii, ci doar să se aplece. În orice caz, balanța de forță nu a fost egală, deoarece el era ținut de cinci polițiști. Curtea a considerat că loviturile aplicate reclamantului nu erau strict necesare și că, în mod cert, polițiștii ar fi putut să-l calmeze prin alte metode mai puțin brutale.


Referitor la ancheta privind maltratările, Curtea a fost surprinsă de faptul că Procuratura Generală și Judecătoria Râșcani au audiat doar polițiștii care au participat la arestarea reclamantului și au ignorat cererea reclamantului de a examina înregistrarea video, care este, în mod cert, cea mai credibilă probă în asemenea acuzații. Mai mult, în hotărârea sa din 5 iunie 2001, Tribunalul Bălți a considerat că înregistrarea video era o probă suficientă pentru a dovedi că reclamantul a fost maltratat.


În lumina celor expuse mai sus, Curtea a concluzionat că a avut loc violarea art. 3 CEDO atât în substanță, cât și din punct de vedere procedural, iar maltratările la care a fost supus reclamantul constituie tratament inuman și degradant.


Curtea a acordat reclamantului EUR 6,000 cu titlu de daune morale și EUR 2,000 cu titlu de costuri și cheltuieli.


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, președintele organizației „Juriștii pentru drepturile omului”.