În luna aprilie 2008, CtEDO a pronunțat deciziile Lungu c. Moldovei (cererea nr. 33072/05), Caraman c. Moldovei (cererea nr. 3755/05), Hanganu c. Moldovei (cererea nr. 34169/04) și Ciobanu ș.a. c. Moldovei (cererile nr. 33607/04, 22907/04 și 21376/04).


***


În cauza Lungu c. Moldovei, reclamanta, Dora LUNGU, era beneficiara unei hotărâri judecătorești din 24 aprilie 2004 privind plata a MDL 87,177 (EUR 7,531 la acea dată), cu titlu de compensații pentru proprietatea confiscată de autoritățile sovietice.


La 5 iulie 2001, executorul judecătoresc a primit titlul executor, însă hotărârea din 24 aprilie 2004 nu a fost executată.


În fața Curții, reclamanta pretindea violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății) în urma neexecutării hotărârii judecătorești din 24 aprilie 2004.


La 10 octombrie și 16 noiembrie 2007, părțile au prezentat Curții un acord de reglementarea amiabilă. Potrivit acordului, părțile au convenit că Guvernul va plăti reclamantei, în termen de 3 luni de zile de la radierea cererii de către CtEDO în temeiul acordului amiabil, suma de MDL 179,042 (aproximativ EUR 10,831) și EUR 2,000, cu titlu de daune morale și materiale, iar reclamanta va retrage cererea sa de pe rolul Curții.  


Curtea a luat act de acordul semnat de părți, a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și că nu găsește nici un motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind cererea de pe rolul său.


În fața Curții, reclamanta a fost reprezentată de către Vitalie ZAMA, membru al organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.


***


În cauza Caraman c. Moldovei, reclamantul, Anatolie CARAMAN, era beneficiarul unei hotărâri judecătorești irevocabile din 4 iunie 2003, prin care Judecătoria Grigoriopol a obligat Consiliul municipal Chișinău să asigure reclamantul cu spațiu locativ. Deoarece hotărârea nu se executa, reclamantul a inițiat noi proceduri judiciare civile, solicitând schimbarea modului de executare a hotărârii din 4 iunie 2003, prin acordarea unei sume de bani în locul spațiului locativ.


La 6 septembrie 2004, Judecătoria Grigoriopol a admis cererea reclamantului și a obligat Consiliul municipal Chișinău să plătească reclamantului USD 29,000, precum și MDL 10,440 (EUR 708 la acea dată) cu titlu de taxă de stat. La 7 decembrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea Judecătoriei Grigoriopol, a respins cererea reclamantului și l-a obligat să achite MDL 7,830 (EUR 466 la acea dată) cu titlu de taxă de stat. La 28 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție a informat reclamantul că recursul său nu putea fi examinat din cauza neachitării taxei de stat. Reclamantul a depus din nou cererea de recurs, solicitând Curții Supreme de Justiție să se pronunțe asupra cererii sale de scutire de la achitarea taxei de stat. La 10 ianuarie 2005, reclamantul a fost informat din nou că recursul său nu poate fi examinat din același motiv.


În fața Curții, reclamantul a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății), în urma neexecutării hotărârii judecătorești în favoarea sa din 4 iunie 2003, precum și violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) prin lipsa remediilor naționale de a obține redresarea încăcărilor drepturilor sale garantate de art. 6 § 1 CEDO și de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.


La 14 și 22 februarie 2007, părțile au prezentat Curții un acord de reglementarea amiabilă. Potrivit acordului, părțile au convenit că Guvernul va lua toate măsurile necesare în vederea executării silite a hotărârii judecătorești din 4 iunie 2003 și va plăti reclamantului, în termen de 3 luni de zile de la radierea cererii de către CtEDO în temeiul acordului amiabil, suma de EUR 2,000, cu titlu de daune morale și materiale, iar reclamantul va retrage cererea sa de pe rolul Curții.  


Curtea a luat act de acordul semnat de părți, a notat că el a fost încheiat cu respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și că nu găsește nici un motiv care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 in fine CEDO), radiind cererea de pe rolul său.


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către Vitalie NAGACEVSCHI, președintele organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.


***


În cauza Hanganu c. Moldovei, reclamantul, Constantin HANGANU, a încheiat în 1994 un contract cu ASITO (o companie de asigurări înregistrată în Republica Moldova), potrivit căruia el a plătit prima de asigurare în schimbul unei pensii viagere în mărime de MDL 100 (USD 24 la acea dată). În ianuarie 1999, ASITO a încetat să plătească pensia, invocând schimbarea ratei dobânzii Băncii Naționale a Moldovei și solicitând rezilierea contractului.


În 2001, reclamantul a intentat proceduri judiciare civile împotriva companiei ASITO, cerând plata restanțelor la pensie până la acea dată și obligarea companiei să execute contractul din 1994. La 9 aprilie 2002, Tribunalul Chișinău a obligat ASITO să plătească restanțele la pensie și să reia executarea contractului.


În urma „demersului în interesul legii” depus de Procurorul General, la 11 martie 2002, Plenul Curții Supreme de Justiție a adoptat o hotărâre prin care a soluționat litigiul existent între ASITO și beneficiarii pensiei în favoarea companiei. În special, ea a constatat că ASITO putea invoca inflația, criza economică și schimbarea ratei dobânzii Băncii Naționale a Moldovei drept temei pentru rezilierea unilaterală a contractelor de pensie viageră. De asemenea, ea a notat că hotărârea sa era obligatorie pentru toate instanțele judecătorești, deși această hotărâre nu putea afecta hotărârile deja examinate și nici părțile din acele procese.


În septembrie 2002, ASITO a intentat o acțiune judiciară civilă împotriva reclamantului, solicitând rezilierea contractului încheiat în 1994. Printr-o hotărâre irevocabilă din 26 mai 2004, Curtea Supremă de Justiție a admis pretențiile ASITO și a reziliat contractul din 1994.


La 25 octombrie 2004, Plenul Curții Supreme de Justiție a admis cererea de revizuire, depusă de un grup de pensionari ASITO, împotriva hotărârii din 11 martie 2002. Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea contestată și a notat că ASITO nu putea invoca inflația, criza economică și schimbarea ratei dobânzii Băncii Naționale a Moldovei drept temei pentru rezilierea unilaterală a contractelor de pensie viageră.


După ce cererea reclamantului la CtEDO a fost comunicată Guvernului, Agentul guvernamental a cerut Procurorului General să solicite revizuirea deciziei Curții Supreme de Justiție din 26 mai 2004. La 19 decembrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire a Procurorului General și a anulat decizia din 26 mai 2004. La 20 decembrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a pronunțat o nouă decizie în cauza civilă înaintată de ASITO în 2002. Făcând referire la cauza Macovei and Others v. Moldova (cererile nr. 19253/03, 17667/03, 31960/03, 19263/03, 17695/03 și 31761/03, hotărâre din 25 aprilie 2006), ea a constatat încălcarea drepturilor reclamantului garantate de art. 6 § 1 CEDO și de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO prin casarea hotărârii irevocabile din 9 aprilie 2002 și a acordat reclamantului EUR 850 cu titlu de daune materiale, EUR 2,000 cu titlu de daune morale și EUR 40 cu titlu de costuri și cheltuieli. Instanța a confirmat validitatea contractului din 1994 și a notat că părțile trebuie să respecte prevederile acestuia.


În fața Curții, reclamantul a pretins violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății), deoarece hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea ASITO a încălcat principiului securității raporturilor juridice și a avut drept efect încălcarea dreptului său la protecția proprietății.


La 26 decembrie 2007, Guvernul a informat Curtea despre decizia Curții Supreme de Justiție din 20 decembrie 2007 și a solicitat radierea cererii reclamatului de pe rolul Curții. La 27 decembrie 2007, reclamantul, de asemenea, a comunicat Curții rezultatul procedurilor naționale care s-au finalizat cu decizia Curții Supreme de Justiție din 20 decembrie 2007 și, considerând că i-au fost acordate compensații adecvate pentru încălcarea drepturilor sale, a solicitat radierea cererii sale de pe rolul Curții.


Curtea a notat că reclamantul a primit compensații adecvate la nivel național și că nu dorește continuarea examinării cererii sale. Potrivit art. 37 § 1 in fine CEDO, Curtea a considerat că nu există circumstanțe speciale care ar justifica continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 (a) și (b) CEDO), radiind cererea de pe rolul său.    


***


În cauza Ciobanu ș.a. c. Moldovei, reclamantele, Nina CIOBANU, Nina TARUTIN și Galina COSENCOV, în 1994, au încheiat fiecare cîte un contract cu ASITO (o companie de asigurări înregistrată în Republica Moldova), potrivit căruia ele au plătit prima de asigurare în schimbul unei pensii viagere a cărei mărime varia între MDL 100 (USD 24 la acea dată) și MDL 200 (USD 48 la acea dată). În 1999, ASITO a încetat să plătească pensiile, invocând schimbarea ratei dobânzii Băncii Naționale a Moldovei și solicitând rezilierea contractelor.


În 2001, reclamantele au intentat proceduri judiciare civile împotriva companiei ASITO, cerând plata restanțelor la pensie până la acea dată și obligarea companiei să execute contractele din 1994. Între 2001 și 2002, toate reclamantele au obținut hotărâri irevocabile prin care ASITO a fost obligată să plătească restanțele la pensie și să reia executarea contractelor.


În urma „demersului în interesul legii” depus de Procurorul General, la 11 martie 2002, Plenul Curții Supreme de Justiție a adoptat o hotărâre prin care a soluționat litigiul existent între ASITO și beneficiarii pensiei în favoarea companiei. În special, ea a constatat că ASITO putea invoca inflația, criza economică și schimbarea ratei dobânzii Băncii Naționale a Moldovei drept temei pentru rezilierea unilaterală a contractelor de pensie viageră. De asemenea, ea a notat că hotărârea sa era obligatorie pentru toate instanțele judecătorești, deși această hotărâre nu putea afecta hotărârile deja examinate și nici părțile din acele procese.


Ulterior, ASITO a intentat acțiuni judiciare civile împotriva reclamantelor, solicitând rezilierea contractelor încheiate în 1994. Între septembrie și decembrie 2003, ASITO a obținut hotărâri judecătorești irevocabile în favoarea sa împotriva fiecărei reclamante.


La 25 octombrie 2004, Plenul Curții Supreme de Justiție a admis cererea de revizuire, depusă de un grup de pensionari ASITO, împotriva hotărârii din 11 martie 2002. Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea contestată și a notat că ASITO nu putea invoca inflația, criza economică și schimbarea ratei dobânzii Băncii Naționale a Moldovei drept temei pentru rezilierea unilaterală a contractelor de pensie viageră.


În fața Curții, reclamantelel au invocat violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății), deoarece hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea ASITO a încălcat principiului securității raporturilor juridice și a avut drept efect încălcarea dreptului lor la protecția proprietății. Dna Tarutin a mai invocat inechitatea procedurilor din cauza unei pretinse înțelegeri secrete între ASITO și Guvern, precum și violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv), prin lipsa remediilor naționale de a obține redresarea încăcărilor drepturilor sale.


La 20 noiembrie 2006, Guvernul a prezentat Curții o declarație unilaterală, prin care el a recunoscut violarea drepturilor reclamantelor garantate de CEDO. Guvernul s-a angajat să plătească dnei Ciobanu, Tarutin și Cosemcov sumele de EUR 500, EUR 700 și, respectiv, EUR 850 cu titlu de compensații pentru orice daună materială, precum și EUR 2,000 pentru fiecare cu titlu de daune morale. Guvernul s-a mai angajat să plătească dnelor Ciobanu și Cosemcov costurile și cheltuielile probate care au fost suportate în fața Curții, iar dnei Tarutin – suma de EUR 300 cu titlu de costuri și cheltuieli. Guvernul s-a angajat să plătească aceste sume în termen de 3 luni de la radierea cererilor de către Curte.


La 15, 19 și 23 februarie 2007, reclamantele au informat Curtea că ele sunt de acord cu propunerile Guvernului.

Luând în considerație faptul că reclamantele nu s-au opus cererii Guvernului de radiere și condițiile prevăzute de declarația Guvernului, Curtea a considerat că litigiile au fost soluționate (art. 37 § 1 (b) CEDO). Curtea a considerat că respectarea drepturilor omului garantate de Convenție nu cere continuarea examinării cererilor (37 § 1 in fine CEDO), radiind cererile de pe rolul său.