La 8 aprilie 2008, Curtea Europeană a pronunțat hotărârile Megadat.com SRL c. Moldovei (cererea nr. 21151/04) și Grădinar c. Moldovei (cererea nr. 7170/02).


***


În cauza Megadat.com SRL c. Moldovei, reclamantul, o companie din Moldova, la momentul evenimentelor era cel mai mare internet provider din Moldova. Compania reclamantă activa în baza a două licențe eliberate de Agenția Națională pentru Reglementări în Telecomunicații și Informatică (ANRTI), care erau valabile până la 18 aprilie 2007 și, respectiv, 16 mai 2007, iar adresa str. Armenească nr. 55 era indicată în ele în calitate de adresă oficială a companiei.


La 11 noiembrie 2002, sediul central al companiei și-a schimbat adresa de pe strada Armenească pe bulevardul Ștefan cel Mare. Schimbarea adresei a fost notificată Camerei Înregistrării de Stat și Inspectoratului Fiscal, dar nu și ANRTI. Totodată, la 20 mai 2003, compania reclamantă a cerut ANRTI eliberarea celei de-a treia licențe, indicând în cerere noua adresă a sediului central. ANRTI a eliberat licența, menționând adresa veche.


La 17 septembrie 2003, ANRTI a constatat că 91 de companii din domeniul comunicațiilor, inclusiv compania reclamantă, nu au achitat plățile de reglementare sau nu au prezentat informația despre schimbarea adresei în termenul stabilit. ANRTI a anunțat aceste companii că ele urmau să elimine aceste iregularități în termen de 10 zile, în caz contrar răscând ca licențele lor să fie suspendate. Companiei reclamante i-a fost expediată această notificare la 24 septembrie 2003. Potrivit ANRTI, doar 32 de companii, inclusiv compania reclamantă, s-au conformat cerinței ANRTI. Astfel, la 29 și 30 septembrie 2003, compania reclamantă a depus la ANRTI documentele care indicau noile adrese, a solicitat modificarea licențelor în modul corespunzător și a achitat plățile de reglementare.


Joi, 3 octombrie 2003, ANRTI a informat compania reclamantă că are câteva întrebări privind documentele prezentate, și anume contractul de închiriere a noului sediu central și denumirea companiei. Luni, 6 octombrie 2003, ANRTI a adoptat o decizie prin care licențele companiei reclamante au fost declarate nevalabile în temeiul art. 15 al Legii privind licențierea unor genuri de activitate și al art. 3.5.7 al Regulamentului ANRTI privind eliberarea licențelor în domeniul telecomunicațiilor și informaticii, potrivit cărora licențele care nu au fost modificate în termen de 10 zile urmează a fi retrase. La aceeași dată, ANRTI a anunțat Procuratura Generală, Inspectoratul Fiscal de Stat, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și a Corupției (CCCEC) și Ministerul de Interne despre faptul că, în noiembrie 2002, compania reclamantă și-a schimbat adresa, dar nu a anunțat ANRTI pentru a introduce modificările în licență și a cerut sancționarea companiei reclamante, deoarece a activat mai mult de 11 luni cu o licență nevalabilă. Din documentele prezente de către părți, se pare că compania reclamantă a fost unica a cărei licențe au fost declarate nevalabile.


La 24 octombrie 2003, compania reclamantă a inițiat proceduri judiciare împotriva deciziei ANRTI din 6 octombrie 2003. La 2 decembrie 2003, în absența reclamantului, Curtea de Apel Chișinău a respins cererea acestuia. Deși a solicitat examinarea cauzei într-o altă zi, cererea de amânare a reclamantului a fost lăsată fără examinare. Recursul companiei reclamante a fost respins ca nefondat de Curtea Supremă de Justiție la 3 martie 2004. Unul dintre judecătorii Curții Supreme de Justiție, D. Visterniceanu, a formulat o opinie separată, potrivit căreia Curtea Supremă de Justiție trebuia să caseze hotărârea primei instanțe și să trimită cauza la reexaminare.


Între timp, compania reclamantă a transferat toate contractele sale cu clienții la o companie care făcea parte din concernul Megadat.com International și ale cărei licențe erau valabile. Totuși, Moldotelecom, compania de stat care deține monopolul în telecomunicații, a refuzat să semneze contracte cu această companie.


La 16 martie 2004, ANRTI și Moldotelecom a informat clienții companiei reclamante că din 17 martie 2004 conexiunea internet va fi oprită și le-au oferit servicii internet de la Moldtelecom fără taxă de conectare.


În iulie 2004, licențele companiei Megadat.com International au fost retrase de către ANRTI. Ca rezultat, compania reclamantă și Megadat.com International au fost forțate să-și înceteze afacerile și să vândă toate bunurile. O săptămână mai târziu, dl E. Mușuc, directorul companiei reclamante, a fost arestat în timpul unei demonstrații pașnice împotriva închiderii companiei sale. În urma scrisorii ANRTI din 6 octombrie 2003, Inspectoratul Fiscal a obligat compania reclamantă să plătească o amendă pentru faptul că a activat timp de 11 luni fără o licență valabilă, iar CCCEC a inițiat urmăriri penale și a pus sechestru pe toate documentele contabile ale companiei reclamante.


În fața Curții, reclamantul a invocat violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății) în urma declarării nevalabile a licențelor sale , precum și a art. 14 CEDO (interzicerea discriminării) combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1, deoarece compania reclamantă a fost tratată diferit de alte 90 de companii care se aflau într-o situație similară. 


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.


Nu a fost contestat de către părți că licențele companiei reclamante constituie un „bun” potrivit art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO. Curtea a notat că, potrivit jurisprudenței sale, retragerea unei licențe de activitate a unei companii poate reprezenta o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.


Examinând dacă în acest caz a avut loc o îngerință, Curtea a notat că, înainte de 6 octombrie 2003, compania reclamantă a activat nestingherit. Mai mult, din depozițiile părților rezultă clar că ANRTI a fost conștientă cu mult timp înainte de 6 octombrie 2003 că compania reclamantă nu a solicitat modificarea adresei în licențele sale. ANRTI a fost informată de către compania reclamantă despre schimbarea adresei în mai 2003 și mai târziu a solicitat o nouă licență, indicând noua adresă. Din motive necunoscute, ANRTI nu a considerat necesar de a declara nevalabile licențele companiei existente la acea dată și chiar i-a eliberat una nouă. În aceste circumstanțe, Curtea nu poate decât să noteze că decizia ANRTI din 6 octombrie 2003 a avut un efect imediat și intenționat de a împiedica compania reclamantă să continue activitatea sa și să-i retragă licențele existente.


Deși reclamantul nu a putut să-și continuie afacerea, el și-a menținut drepturile economice asupra sediilor și bunurilor sale și, din aceste motive, ca și în cauza Bimer c. Moldovei, retragerea licențelor trebuie să fie privită nu ca o lipsire de proprietate potrivit celei de-a doua propoziții a art. 1 al Protocolului nr. 1, ci ca o măsură de control al folosirii proprietății care urmează a fi examinată prin prisma paragrafului 2 al acestui articol.


Examinând proporționalitate între metodele folosite, Curtea a notat că are dubii că măsurile întreprise împotriva reclamantului au urmărit un scop legitim prevăzut de art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, însă a lăsat această chestiune deschisă și a examinat proporționalitatea ingerinței.


Examinând natura și seriozitatea încălcării comise de către reclamant, fără a subestima importanța controlului de stat în domeniul comunicațiilor internet, Curtea nu a putut decât să noteze că Guvernul a fost capabil de a cita doar consecințe teoretice și abstracte negative ale neconformării reclamantului cu cerințele ANRTI. Guvernul nu a putut indica nici un detriment concret cauzat de omisiunea reclamantului de a modifica adresa în licență. Mai mult, ANRTI nu a avut dificultăți de a contacta Megadat.com la 24 septembrie 2003. În plus, nu a fost demonstrat că clienții companiei ar fi avut probleme în a contacta compania. Reclamantul și-a păstrat vechea adresă și orice tentativă de a contacta compania reclamantă, cu siguranță, s-ar fi soldat cu succes. Megadat.com nu poate fi suspectată de intenția de evaziune fiscală, deoarece, îndată după modificarea adresei, ea a notificat despre aceasta Camera Înregistrării de Stat și Inspectoratul Fiscal. De asemenea, este important de notat că, de fapt, compania reclamantă a informat ANRTI despre schimbarea adresei sale în mai 2003 și chiar a solicitat cea de-a treia licență, indicând noua adresă. Din motive care nu au fost indicate de către ANRTI, a treia licență a fost eliberată indicând vechea adresă.


Curtea a notat că măsurile aplicate companiei reclamante au fost de o așa o severitate, încât compania, care era cea mai mare din Moldova în domeniul internet comunicațiilor, a fost nevoită să-și înceteze activitatea și să-și vândă bunurile în câteva luni. Măsurile au avut efecte nu doar pentru viitor, dar au fost aplicate și retroactiv, prin aplicarea sancțiunilor și investigațiile efectuate de către diverse autorități de stat, cum ar fi Inspectoratul Fiscal și CCCEC.


În continuare, Curtea a notat că în scrisoarea ANRTI din 24 septembrie 2003, compania reclamantă a fost lăsată să înțeleagă că va putea să continue să activeze dacă se va conforma cu cerințele ANRTI în termen de 10 zile. În pofida încurajărilor ANRTI, ea a declarat nevalabile licențele companiei la 6 octombrie 2003. Curtea a reiterat că, atunci când este vorba despre o chestiune de interes general, se incumbă autorităților publice să acționeze în termen rezonabil, într-un mod potrivit și cu o consecutivitate maximă(a se vedea Beyeler v. Italy [GC], nr. 33202/96, § 120, ECHR 2000‑I). Nu se poate spune că comportamentul ANRTI este conform cu aceste principii.


De asemenea, Curtea a examinat și garanțiile procedurale oferite reclamantului în procedurile naționale. A fost notat în această privință că reclamantului nu i-a fost acordată posibilitatea de a apărarea în fața ANRTI pentru a-și expune poziția. Deși conform legislației naționale această cauză nu trebuie examinată cu prioritate, în acest caz Curtea de Apel pare să fi dat dovadă de o diligență specifică, schimbând data examinării cauzei la cererea ANRTI și respingând cererea de amânare a reclamantului fără a prezenta motive, deși chestiunea examinată viza supraviețuirea economică a companiei.


Mai mult, instanțele judecătorești nu s-au expus asupra unor argumente de importanță majoră invocate de reclamant. Examinarea cauzei a fost una formalistă și s-a limitat doar la stabilirea faptului dacă reclamantul a informat în mod corespunzător ANRTI despre schimbarea adresei, fără a încerca să se stabilească dacă a fost asigurată a balanță între interesul general și sancțiunea aplicată.


Curtea a făcut referire în continuare la pretenția reclamantului precum că el a fost unica companie in cele inspectate căreia i-a fost retrasă licența. Spre regret, se pare că Curtea Supremă de Justiție a tratat acest argument ca irelevant, iar el pare să fie adevărat.  


Luând în considerație caracterul arbitrar al procedurilor, tratamentul discriminatoriu față de compania reclamantă și măsura disproporționat de aspră aplicată ei, Curtea ajunge la concluzia că nu a fost probat că autoritățile publice au urmărit politici veritabile și consecventa atunci când au invalidat licențele companiei, cefiind astfel respectată o balanță echitabilă, iar reclamantul a suportat o povară individuală și excesivă.


În lumina constatărilor făcute în temeiul art. 1 al Protocolului nr. 1  la CEDO, Curtea nu a considerat necesar examinarea separată a art. 14 CEDO combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1.


Chestiunea privind satisfacția echitabilă a fost rezervată pentru o hotărâre separată.


Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către Janeta HANGANU, avocat din Chișinău. 


Comunicatul de presă al reprezentantului reclamantului îl puteți accesa aici.


***


În cauza Grădinar c. Moldovei, reclamanta, Nina GRÄ‚DINAR, a acționat în procedurile în fața Curții din partea soțului său decedat, Petru GRÄ‚DINAR („G.”).


G. era în conflict cu poliția locală din Comrat. În 1993, G. a depus o cerere împotriva mai multor ofițeri de poliție, inclusiv împotriva lui D., care era șeful comisariatului de poliție Comrat. Urmărirea penală împotriva polițiștilor a fost încetată din lipsă de probe.


La 16 septembrie 1995, în pădurea de lângă Comrat a fost găsit un automobil ars cu rămășițe umane în salonul automobilului. Potrivit raportului de expertiză, rămășițele aparțineau lui D. A fost pornită o urmărire penală și primii trei bănuiți au fost G. și frații C. (D.C. și G.C.).


Potrivit procuraturii, evenimentele din noaptea de 15 spre 16 septembrie 1995, au decurs în felul următor. D. a vizitat un bar din Comrat unde i-a întâlnit pe frații C., cu care se afla în relații de conflict, și pe G. D. a fost insultat de ei și împins afară. Ei au convenit să se întâlnească la ora 4 dimineața și să finiseze disputa. Când s-au întâlnit la 4 dimineața, frații C. și G. l-au bătut pe D., l-au împins în mașina poliției și au șofat până la pădure, urmați de G. în propriul automobil. În pădure, ei au dat foc mașinii poliției, unde se afla D. Reclamanta a contestat această versiune.


La 20 mai 1997, Tribunalul Chișinău a achitat cei trei învinuiți. La 21 octombrie 1997, Curtea de Apel a Republicii Moldova a menținut această hotărâre.


La 5 decembrie 1997, în apropierea casei lui G. a explodat o bombă, după are G. a solicitat măsuri de protecție. Cererea sa nu a fost satisfăcută, deoarece el nu a fost amenințat și nu exista nici un motiv de a crede că aceasta se va repeta.


La 12 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile instanțelor inferioare și a trimis cauza la reexaminare.


În iunie 1999, G. și fiul său au fost împușcați în automobilul lor. Identitatea ucigașilor nu a fost descoperită. La 6 iulie 1999, reclamanta a insistat ca procedura împotriva soțului ei să continue, pentru a-i putea demonstra nevinovăția.


La 16 septembrie 1999, Tribunalul Chișinău a constatat că învinuiții au fost supuși formelor ilegale de presiune de către colaboratorii de poliție, iar martorii au fost forțați de către colaboratorii de poliție să depună mărturii false. Instanța a constatat că, în jurul orei 4 dimineața, învinuiții se aflau în casa părinților fraților C. și nu puteau să se afle în pădure. Instanța a constatat că urmărirea penală a fost unilaterală, că nu a fost dovedit că rămășițele din automobilul ars aparțineau victimei, iar majoritatea probelor au fost obținute cu încălcarea procedurii și nu puteau servi temei pentru condamnare și i-a achitat pe toți cei 3 învinuiți.


La 31 ianuarie 2000, Curtea de Apel a Republicii Moldova a casat hotărârea Tribunalului Chișinău din 16 septembrie 1999 și a adoptat o nouă hotărâre, prin care i-a condamnat pe toți 3 învinuiți. Instanța s-a bazat inter alia pe declarațiile învinuiților de recunoaștere a vinovăției, respingând constatarea instanței inferioare precum că aceste declarații au fost date în urma maltratărilor. La 30 mai 2000, Curtea Supremă de Justiție a menținut decizia din 31 ianuarie 2000, confirmând constatarea instanței inferioare precum că declarațiile de recunoaștere a vinovăției constituiau o „probă decisivă” în acea cauză. Ambele instanțe nu s-au referit la faptul că învinuiții aveau un alibi la momentul presupus al comiterii infracțiunii, precum și la faptul că probele au fost obținute cu încălcarea procedurii, iar martorii au fost influențați de poliție.


În fața Curții, reclamanta a invocat violarea art. 2 CEDO (dreptul la viață) prin omisiunea autorităților de a proteja viața soțului său, în pofida plângerilor sale împotriva poliție locale; a art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) prin inechitatea procedurilor penale împotriva soțului său; precum și violarea art. 18 CEDO (limitarea aplicării restrângerilor drepturilor) prin lipsa autorităților de a-l proteja pe soțul său.


Curtea a declarat inadmisibile, ca vădit nefondate, pretențiile cu privire la violarea art. 2 și a art. 18, deoarece din materialele de care dispune nu rezultă că autoritățile sunt responsabile de omisiunea de a-l proteja pe G. (a se compara, de exemplu, Osman v. the United Kingdom, hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998‑VIII).


În privința pretenției prin prisma art. 6 CEDO, Curtea a notat că cererea a fost depusă de către reclamantă după moartea soțului său. Curtea reiterează că, pentru ca o persoană să poată înainta o cerere în temeiul art. 34 CEDO, ea trebuie să poată demonstra că este „victimă” a pretinsei încălcări, adică să poată demonstra că a fost direct și personal afectată prin pretinsa încălcare. Curtea a subliniat că este important de a face distincție între cererile care sunt continuate în fața Curții de către rudele reclamanților atunci când reclamanții personal au depus cererea, dar au decedat în perioada examinării cauzei la Curte și cererile care au fost depuse de către rude după moartea reclamanților. Curtea notează că G. a murit după ce cauza sa a fost trimisă la reexaminare și până la adoptarea hotărârilor în noile proceduri. Deși era decedat, G. a fost condamnat.


Curtea a stabilit în jurisprudența sa că dreptul de a se bucura de o bună reputație și de a cere stabilirea acesteia în instanța de judecată atunci când este atacată, trebuie să fie examinată prin prisma art. 6 § 1 CEDO și poate fi legitim pretins de soțul defunct. Curtea consideră că reclamanta a fost afectată în mod direct de condamnarea post-mortem a lui G. ( a se vedea, Nölkenbockhoff v. Germany, nr. 10300/83, 25 august 1987, § 33). Mai mult, însăși legislația Republicii Moldova permitea rudelor defunctului să intervină în proceduri după decesul defunctului. Astfel, se permitea continuarea dosarului penal împotriva defunctului dacă acest lucru era solicitat pentru reabilitarea acestuia (art. 5 alin. 8 Cod de procedură penală al RSSM) și exprimarea scuzelor față de rudele defunctului pentru atragerea ilegală a defunctului la răspundere penală (art. 15 al Legii 1545). Instanțele penale nu au obiectat împotriva calității de victimă a reclamantului, permițându-i să intervină în proceduri, să prezinte probe, să formuleze pretenții civile și să conteste hotărârile judecătorești. Toate acestea sunt „drepturi cu caracter civil” ale reclamantului. Astfel, orice omisiuni care ar fi dus la examinarea inechitabilă a acuzațiilor împotriva lui G. ar rezulta implicit în încălcarea drepturilor cu caracter civil ale reclamantului, deoarece toate drepturile sale erau dependente de constatarea vinovăției sau nevinovăției lui G.


Curtea a constatat, cu cinci voturi pro și două împotrivă, violarea art. 6 § 1 CEDO.


În această cauză, deși G. a decedat înainte de reexaminarea cauzei împotriva sa, el a fost condamnat. Curtea are rezerve serioase în privința unui sistem de drept care permite judecarea și condamnarea persoanelor decedate, luând în considerație imposibilitatea evidentă a acestor persoane de a se autoapăra. Totuși, datorită circumstanțelor foarte speciale ale acestei cauze, inclusiv cererea reclamantei de a continua procedurile pentru a demonstra nevinovăția soțului ei, Curtea nu consideră necesar de a decide dacă condamnarea lui G. după moartea lui constituie prin sine o violare a art. 6 CEDO.


Curtea notează că, în observațiile sale, reclamanta s-a referit la constatările Tribunalului Chișinău care au confirmat încălcările de procedură pe durata urmăririi penale. Curtea menționează că anumite constatări ale Tribunalului Chișinău nu au fost în contradicție cu constatările instanțelor superioare și, prin urmare, trebuie să fie considerate ca fapte stabilite (a se vedea, Bimer S.A. v. Moldova, nr. 15084/03, § 57-59, 10 iulie 2007). Acestea includ faptul că G. și alți învinuiți au fost arestați și deținuți în baza unui dosar administrativ fabricat, pe perioada acestei detenții ei au fost interogați și au făcut declarații prin care au recunoscut comiterea infracțiunii în lipsa oricăror garanții procedurale. În continuare, Curtea notează că instanțele superioare nu s-au referit la constatarea instanței inferioare precum că învinuiții aveau un alibi la momentul presupus al comiterii infracțiunii și că rapoartele de expertiză nu puteau fi luate în considerație din cauza încălcării procedurii. Instanțele superioare s-au bazat pe depozițiile martorilor, dar nu au comentat constatarea instanței inferioare, conform căreia o parte din depozițiile martorilor a fost fabricată de poliție.


Curtea a concluzionat că, în timp ce a acceptat ca „probă decisivă” declarațiile învinuiților de recunoaștere a vinovăției, instanțele naționale nu s-au referit la numărul serios de violări indicate de către instanța inferioară și la chestiuni fundamentale, cum ar fi faptul că învinuiții aveau un alibi la momentul presupus al comiterii infracțiunii. Curtea nu poate găsi nici o explicație pentru astfel de omisiuni în hotărârile instanțelor de judecată și nici Agentul Guvernamental nu a adus clarificări la acest subiect. În lumina constatărilor de mai sus și luând în considerație întreaga procedură de judecată, Curtea consideră că instanțele de judecată nu au adus motive suficiente pentru condamnarea lui G. Ținând cont de constatările de mai sus cu privire la statutul de victimă a reclamantului, Curtea a conchis că prin condamarea lui G. a fost încălcat dreptul reclamantului garantat de art. 6 § 1 CEDO.


Judecătorii Sir Nicolas BRATZA și dl Stanislav PAVLOVSCHI au formulat opinii separate, iar dl Lech GARLICKI și dl Ján Å IKUTA – o opinie concordantă.


Deoarece reclamanta nu a prezentat pretențiile cu privire la satisfacția echitabilă, Curtea nu acordă nici o sumă cu acest titlu.


În fața Curții reclamanta a fost reprezentată de către dl N. Arnăut, avocat din Chișinău.