La 27 martie 2008, Curtea Europeană a pronunțat hotărârile Roșca, Secăreanu ș.a. c. Moldovei (cererile nr. 25230/02, 25203/02, 27642/02, 25234/02 și 25235/02) și Vacarencu c. Moldovei (cererea nr. 10543/02).


***


În cauza Roșca, Secăreanu ș.a. c. Moldovei, reclamanții, Iurie ROȘCA, Ștefan SECÄ‚REANU, Petru BUBURUZ, Anatol ROȘCOVAN și Anatol EREMIA, sunt membri și/sau simpatizanți ai Partidului Popular Creștin Democrat (PPCD), partid de opoziție la momentul evenimentelor care au avut loc la sfârșitul anului 2001, când Guvernul și-a exprimat intenția de a introduce în școli studierea obligatorie a limbii ruse.


La 26 decembrie 2001, fracțiunea parlamentară a PPCD a informat Consiliul municipal Chișinău despre intenția sa de a organiza o întâlnire cu alegătorii săi la 9 ianuarie 2002, în Piața Marii Adunări Naționale, în fața clădirii Guvernului. El a declarat că întâlnirea cu alegătorii va viza introducerea studierii obligatorii a limbii ruse în școli și s-a bazat pe articolul 22 al Legii despre statutul deputatului în Parlament, care, potrivit PPCD, nu cere membrilor Parlamentului să obțină autorizație prealabilă pentru întâlnirile cu alegătorii lor.


Printr-o decizie din 3 ianuarie 2002, Consiliul municipal a calificat adunarea care urma să aibă loc la 9 ianuarie 2002 drept o „demonstrație” conform Legii cu privire la organizarea și desfășurarea întrunirilor și a autorizat grupul parlamentar al PPCD să o desfășoare în scuarul Operei Naționale. El nu a motivat în niciun fel schimbarea locului desfășurării adunării. Mai târziu, la 23 ianuarie 2002, Consiliul municipal a adresat o scrisoare Ministerului Justiției, informându-l că exista o discrepanță între prevederile Legii despre statutul deputatului în Parlament și cele ale Legii cu privire la organizarea și desfășurarea întrunirilor și că Consiliul nu știa pe care dintre ele s-o aplice. El a declarat inter alia că numeroși avocați cu renume susțineau ideea că deputații PPCD aveau dreptul să organizeze întâlniri cu alegătorii lor în Piața Marii Adunări Naționale conform prevederilor articolelor 22 și 23 ale Legii despre statutul deputatului în Parlament, fără a obține autorizație prealabilă. Consiliul municipal a cerut Ministerului Justiției să solicite Parlamentului o interpretare oficială a legislației în cauză. La 26 ianuarie 2002, Consiliul municipal a emis o decizie prin care a suspendat decizia sa din 3 ianuarie 2002 până la interpretarea oficială care urma a fi dată de Parlament.


Între timp, la 9 ianuarie 2002, grupul parlamentar al PPCD a desfășurat o adunare în Piața Marii Adunări Naționale, în fața sediului Guvernului. El, de asemenea, a desfășurat adunări la 11, 13, 15, 16 și 17 ianuarie 2002. PPCD a informat Consiliul municipal din timp despre fiecare adunare, totuși, el nu a cerut autorizație în conformitate cu Legea cu privire la organizarea și desfășurarea întrunirilor.  


La 14 ianuarie 2002, Ministerul Justiției a emis o avertizare oficială PPCD, afirmând inter alia că PPCD a încălcat prevederile articolului 6 al Legii cu privire la organizarea și desfășurarea întrunirilor prin organizarea demonstrațiilor în Piața Marii Adunări Naționale la 9, 10, 11 și 13 ianuarie 2002, în pofida autorizației emise de Consiliul municipal, care a permis doar organizarea demonstrației din 9 ianuarie 2002 în scuarul Operei Naționale. Ministerul Justiției a cerut încetarea imediată a acțiunilor, pe care le considera ilegale și neconstituționale și care, după cum pretindea el, nu erau întâlniri cu alegătorii în sensul Legii despre statutul deputatului în Parlament, ci demonstrații care cădeau sub incidența Legii cu privire la organizarea și desfășurarea întrunirilor. El i-a cerut PPCD o explicație scrisă în termen de trei zile și l-a avertizat că dacă nu se va conforma avertizării, ministerul va suspenda activitatea partidului în conformitate cu articolul 29 al Legii privind partidele și alte organizații social-politice.


La 17 ianuarie 2002, președintele PPCD a scris Ministerului Justiției o scrisoare în care a declarat că adunările nu au fost organizate de către PPCD, ci de membrii grupului său parlamentar și că, prin urmare, deputații în cauză erau responsabili, nu partidul. In fine el a afirmat că suspendarea activității partidului, cu care a fost amenințat, ar constitui o măsură politică luată de Partidul Comunist în scopul reprimării opoziției.


La 18 ianuarie 2002, Ministerul Justiției a emis o decizie prin care a dispus suspendarea activității PPCD timp de o lună. Măsura a fost impusă pentru organizarea de către PPCD a demonstrațiilor neautorizate la 9, 10, 11, 13, 15, 16 și 17 ianuarie 2002. La 24 ianuarie 2002, PPCD a contestat decizia Ministerului Justiției.


La 8 februarie 2002, Ministerul Justiției a emis o decizie prin care a revocat suspendarea activității PPCD. El a subliniat că PPCD a încălcat toate legile menționate în decizia din 18 ianuarie 2002 și că suspendarea a fost necesară și justificată. Totuși, datorită solicitării făcute de Secretarul General al Consiliului Europei, în temeiul articolului 52 al Convenției și având în vedere apropiatele alegeri locale, PPCD a fost autorizat să-și reînceapă activitatea. Decizia din 8 februarie 2002 nu a anulat decizia din 18 ianuarie 2002.


La 7 martie 2002, Curtea de Apel i-a dat câștig de cauză Ministerului Justiției și a hotărât că decizia din 18 ianuarie 2002 a fost legală. Ea a respins argumentul PPCD că partidul nu putea fi responsabil pentru acțiunile membrilor săi, și anume ale grupului său parlamentar. Ea a constatat că adunările organizate de PPCD erau de fapt demonstrații, întâlniri și marșuri, care cădeau sub incidența prevederilor Legii cu privire la organizarea și desfășurarea întrunirilor, și nu întâlniri cu alegătorii. Chiar dacă s-ar presupune că adunările au fost planificate ca întâlniri cu alegătorii, acestea au fost transformate treptat în demonstrații și, prin urmare, PPCD avea nevoie de autorizație pentru a le organiza. De asemenea, ea a statuat că, în urma demonstrațiilor, compania de transport public a suferit pierderi în mărime de MDL 12,133 (echivalentul a EUR 1,050 la acea dată).


PPCD a depus recurs împotriva acestei decizii la Curtea Supremă de Justiție, bazându-se inter alia pe articolele 10 și 11 ale Convenției. La 17 mai 2002, un colegiu al Curții Supreme de Justiție a pronunțat decizia sa prin care a respins recursul depus de PPCD. El a reprodus argumentele Curții de Apel și a constatat inter alia că, deoarece demonstrațiile organizate de PPCD erau ilegale, sancțiunea care i-a fost aplicată nu a fost disproporțională. El a stabilit, de asemenea, că în orice caz, decizia Ministerului Justiției nu a avut un efect negativ asupra PPCD, deoarece ea nu a fost executată, conturile PPCD nu au fost sechestrate, iar partidul a putut să-și continue activitatea în mod nestingherit.


Ministerul Justiției nu a răspuns la cererea Primăriei din 23 ianuarie 2002 pentru interpretarea legii și nici nu a adresat Parlamentului vreo solicitare. Totuși, la 21 februarie 2002, Guvernul a depus o cerere la Curtea Supremă de Justiție, solicitând acesteia inter alia să declare ilegale demonstrațiile organizate de PPCD și să dispună încetarea lor. La 25 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a hotărât în favoarea Guvernului și a declarat adunările ilegale. Reclamanții au depus recurs. La 15 martie 2002, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul, iar hotărârea din 25 februarie 2002 a devenit irevocabilă.


La o dată nespecificată, poliția a întocmit dosare administrative în legătură cu participarea reclamanților la demonstrații neautorizate. Dosarele au fost transmise la Judecătoria Buiucani. Prin deciziile sale din 21 februarie 2002, 21 februarie 2002, 24 ianuarie 2002, 29 ianuarie 2002 și, respectiv, 24 ianuarie 2002, Judecătoria Buiucani a constatat vinovăția reclamanților de comiterea contravenției administrative prevăzută de art. 174/1 Cod cu privire la contravențiile administrative și i-a obligat pe reclamanți să achite amenzi în sumă de MDL 450 (EUR 40), MDL 450 (EUR 40), MDL 90 (EUR 8), MDL 90 (EUR 8) și, respectiv, MDL 90 (EUR 8). Recursurile reclamanților au fost respinse de Tribunalul Chișinău, care nu a motivat decizia sa.


În fața Curții, reclamanții au pretins că obligarea lor de a plăti amenzi administrative a constituit o încălcare a dreptului lor garantat de art. 10 CEDO (libertatea de exprimare) și de art. 11 CEDO (libertatea de întrunire și de asociere).


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 11 CEDO. Curtea a notat că reclamanții au fost amendați pentru participarea la întrunirile neautorizate organizate de PPCD. Curtea a reiterat că în cauza PPCD c. Moldovei, partidul reclamant a fost sancționat pentru organizarea acestor întruniri. În acest mod, acuzațiile aduse împotriva reclamanților care au participat la acele întruniri nu pot fi disociate de acuzațiile împotriva PPCD în acea cauză. Curtea a reiterat constatările sale din hotărârea PPCD c. Moldovei, și anume:


«71. Curtea notează că, la momentul evenimentelor, PPCD era un partid parlamentar de opoziție minoritar, care deținea aproximativ zece procente din locurile din Parlament, în timp ce Partidul Comunist majoritar avea aproximativ șaptezeci de procente din locuri. Suspendarea activității i-a fost impusă reclamantului ca rezultat al adunărilor pe care el le-a organizat pentru a-și exprima dezacordul și pentru a protesta împotriva planurilor Guvernului de a face obligatorie studierea limbii ruse în școli. La acel moment, acesta constituia subiectul unor dezbateri aprinse în societatea moldovenească. Ținând cont de interesul public pentru libera exprimare în aceste circumstanțe și faptul că reclamantul era un partid politic parlamentar de opoziție, Curtea consideră că marja de apreciere a statului a fost, prin urmare, limitată și că numai motive foarte convingătoare ar fi putut justifica ingerința în dreptul PPCD la libertatea de exprimare și de întrunire (a se vedea paragraful 68 de mai sus). 


72. Ministerul Justiției și, ulterior, instanțele judecătorești naționale, atunci când au justificat suspendarea activității PPCD, s-au bazat pe trei motive principale: că PPCD nu a obținut autorizație pentru adunările sale în conformitate cu Legea cu privire la organizarea și desfășurarea întrunirilor, că la adunări au fost prezenți copii și că unele declarații făcute la adunări au constituit incitări la violență publică.


73. În ceea ce privește primul motiv, Curtea notează că a existat o dispută cu privire la aplicabilitatea prevederilor Legii cu privire la organizarea și desfășurarea întrunirilor față de adunările PPCD. Consiliul municipal, care era unica autoritate împuternicită să elibereze autorizații în conformitate cu acea lege, a considerat legislația ca fiind neclară și a refuzat s-o aplice față de PPCD, până când Parlamentul nu va da interpretarea sa oficială (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Astfel, ar părea dubios faptul dacă nerespectarea legislației în acele circumstanțe ar fi justificat o asemenea măsură severă precum este suspendarea. Totuși, chiar admițănd faptul că legislația era clară, Curtea nu este convinsă că nerespectarea acelei legislații, care, de altfel, se pedepsea cu amendă administrativă în mărime de MDL 180 – 450 (EUR 16 – 40) (a se vedea paragraful 41 de mai sus), ar putea fi considerată un motiv relevant și suficient pentru a impune suspendarea activității unui partid de opoziție.


74. În ceea ce privește prezența copiilor, Curtea notează că nu a fost stabilit de către instanțele judecătorești naționale că ei se aflau acolo din cauza acțiunilor sau a politicii întreprinse de reclamant. Deoarece adunările se desfășurau într-un loc public, oricine, inclusiv copiii, puteau să participe la ele. Mai mult, în opinia Curții, acest lucru constituia mai degrabă o chestiune de alegere personală a părinților de a decide dacă să permită copiilor lor să participe la acele adunări și ar părea contrar libertății de întrunire a părinților și a copiilor de a-i împiedica să participe la astfel de evenimente, care, trebuie de reamintit acest fapt, erau desfășurate pentru a protesta împotriva politicii Guvernului în domeniul educației. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că acest motiv a fost relevant și suficient.  


75. Referitor la cel de-al treilea motiv pentru aplicarea suspendării activității, Curtea nu este convinsă că interpretarea unui cântec studențesc destul de moderat putea fi, în mod rezonabil, interpretată ca o instigare la violență publică. Nici Ministerul Justiției și nici instanțele judecătorești naționale n-au încercat să explice în ce mod versurile contestate ale refrenului cântecului au constituit o instigare la violență. Prin urmare, acest motiv, de asemenea, nu poate fi considerat relevant și suficient.    


76. Curtea reiterează că doar încălcările foarte grave, precum cele care pun în pericol pluralismul politic sau principiile democratice fundamentale ar putea justifica suspendarea activităților unui partid politic. Deoarece adunările PPCD au fost totalmente pașnice, nu au existat instigări la răsturnarea violentă a Guvernului sau orice alte acțiuni care ar submina principiile pluralismului și ale democrației, nu poate fi în mod rezonabil susținut faptul că măsura aplicată a fost proporțională cu scopul urmărit și că a reprezentat „o necesitate socială imperioasă”.»


În lumina constatărilor sale referitor la violarea art. 11 CEDO, Curtea nu consideră necesar examinarea separată a art. 10 CEDO.


Curtea a acordat reclamanților următoarele sume: cu titlu de prejudiciu materialEUR 28 dlui Roșca, EUR 28 dlui Secăreanu, EUR 6 dlui Buburuz, EUR 6 dlui Roșcovan și EUR 6 dlui Eremia; cu titlu de prejudiciu moralcâte EUR 2,000 dlui Buburuz, dlui Roșcovan și dlui Eremia și o sumă totală de EUR 2,000 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, dl Vladislav GRIBINCEA și dl Victor CONSTANTINOV, președinte și, respectiv, membri ai organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”


***


În cauza Vacarencu c. Moldovei, reclamantul, Tudor VACARENCU, în anii ’70 a primit de la autoritățile locale o casă care a fost confiscată de autoritățile sovietice de la o terță persoană.


În 1993, fostul proprietar a pretins retrocedarea imobilului naționalizat și, potrivit Legii nr. 1225-XII, consiliul local a recunoscut dreptul său de proprietate asupra imobilului. Reclamantul a fost evacuat din casă, însă consiliul local i-a promis o locuință alternativă, promisiune care nu a fost realizată. În martie 2000, reclamantul a inițiat proceduri judiciare împotriva consiliului local, solicitând compensații în locul locuinței promise. Printr-o hotărâre de judecată definitivă din 5 iunie 2001, consiliul local a fost obligat să-i plătească reclamantului MDL 52,797.00 (aproximativ EUR 5,000 la acea dată). Această hotărâre de judecată nu a fost executată.


În mai 2001, hotărârea din 5 iunie 2001 a fost casată în urma procedurii de revizuire și procedurile judiciare au fost redeschise. Acestea s-au finalizat cu adoptarea unei hotărâri de judecată definitive din 13 iulie 2004, conform căreia consiliul local era obligat de a asigura reclamantul cu locuință. Această hotărâre nu a fost executată până în prezent. Din documentele prezentate de către părți, se pare că reclamantul dispune de o locuință într-o localitate vecină, unde el locuia împreună cu familia.


În fața Curții, reclamantul a invocat violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății), a art. 3 (interzicerea torturii) și a art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și familiale) în urma neexecutării hotărârilor judecătorești din 5 iunie 2001 și 13 iulie 2004, precum și violarea art. 6 § 1 CEDO în urma casării abuzive a hotărârii judecătorești din 5 iunie 2001 (printr-o scrisoare din 10 mai 2004).


În ceea ce privește pretenția referitor la neexecutarea hotărârii de judecată din 5 iunie 2001, Curtea a notat că această hotărâre a fost casată în mai 2002 în urma procedurilor de revizuire. Luând în considerare jurisprudența sa cu privire la acest subiect (a se vedea Timofeyev c. Rusiei, nr. 58263/00, § 37, 23 octombrie 2003) și faptul că durata de neexecutare a fost doar circa zece luni, Curtea nu poate constata că această durată a fost excesiv de lungă. Mai mult ca atât, reclamantul nu a prezentat nici o probă care ar fi indicat că hotărârea urma a fi executată în regim de urgență. Prin urmare, potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO, Curtea a respins această pretenție ca vădit nefondată (a se vedea decizia Osoian c. Moldovei, nr. 31413/03, 28 februarie 2006).


Curtea a mai declarat inadmisibilă pretenția formulată în temeiul art. 6 § 1 CEDO referitor la casarea abuzivă a hotărârii judecătorești din 5 iunie 2001, deoarece ea a fost depusă la Curte cu omiterea termenului de 6 luni.


Curtea a mai declarat inadmisibilă, ca vădit nefondată, pretenția cu privire la violarea art. 3 și a art. 5 CEDO, deoarece din materialele de care dispune nu rezultă nici o aparență de violare a drepturilor garantate de aceste articole.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO  și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO din motivul neexecutării hotărârii judecătorești din 13 iulie 2004.


Curtea a acordat reclamantului EUR 12,000 cu titlu de prejudiciu material și moral și EUR 875 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de către Elena BOTNARI, avocat din Chișinău.