La 18 martie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea Dacia SRL c. Moldovei (cererea nr. 3052/04).


În această cauză, reclamantul a privatizat în 1999 hotelul „Dacia” în urma licitației anunțate de către Departamentul Privatizării.


Hotelul „Dacia” a fost inclus în lista întreprinderilor de stat ce urmau a fi privatizare, în conformitate cu Legea cu privire la programul de privatizare pentru anii 1997-1998, adoptată la propunerea Guvernului. Departamentul Privatizării („Departamentul”), care era responsabil de aceasta, a creat o comisie de licitație. Această comisie a anunțat în presă despre privatizarea hotelului și a stabilit ca preț minim suma de MDL 20 de milioane (USD 2,006,782). Pentru a putea participa la licitație, fiecare participant trebuia să depună MDL 1 milion în contul Departamentului.


Predecesorul reclamantului, compania „Selikat-Mix” („S”) a participat la licitație, care a avut loc la 23 ianuarie 1999, a oferit MDL 20,150,000 și a fost anunțat câștigător. Pentru a putea plăti această sumă, S. a încheiat un contract de împrumut a USD 2,2 milioane cu compania austriacă „Kungan Overseas Corp.”. La cererea lui S., la 29 ianuarie 1999, comisia de licitație a decis să extindă termenul de plată a sumei oferite la licitație până la 17 februarie 1999. S. a transferat MDL 20,150,000 în termenul indicat de comisia de licitație. La 18 februarie 1999, el a încheiat cu Departamentul contractul de cumpărare a hotelului. În iunie 1999, S. a fost reînregistrat ca „Dacia SRL” (compania reclamantă). La 13 septembrie 1999, compania reclamantă a cumpărat de la Primăria mun. Chișinău 0,21 ha de teren pe care era situat hotelul contra sumei de MDL 50,840 (EUR 4,395). Potrivit reclamantului, în anii ce au urmat după privatizare, el a investit sume mari pentru renovarea hotelului și achiziționarea mobilei și a echipamentului.


În 2000, Procuratura Generală a inițiat o urmărire penală pe faptul pretinsei privatizări ilegale a hotelului. Urmărirea penală a fost încetată la 30 august 2000, procuratura stabilind că nu au fost comise acte ilegale.


La 11 ianuarie 2003, Procuratura Generală a inițiat o acțiune civilă în interesul Cancelariei de Stat împotriva reclamantului și a Departamentului, solicitând anularea privatizării hotelului. Procurorul General nu a plătit taxa de stat la inițierea acestor proceduri. La 6 iunie 2003, Judecătoria Economică a Republicii Moldova a admis cererea Procurorului General și a anulat decizia comisiei de licitație din 23 ianuarie 1999 și contractul de vânzare a hotelului din 18 februarie 1999. Compania reclamantă a fost obligată să înapoieze hotelul Cancelariei de Stat, iar Ministerul Finanțelor a fost obligat să-i plătească companiei reclamante MDL 20,150,000 (EUR 1,219,055 la acea dată). Judecătoria Economică a ajuns la concluzia că privatizarea a fost ilegală din următoarele motive: (a) Cancelaria de Stat, care administra hotelul, nu și-a dat acordul la privatizare; (b) S. (predecesorul companiei reclamante) nu a plătit toată suma în termen de 7 zile de la licitație, după cum era prevăzut de lege și (c) prețul plătit a fost cu circa MDL 5 milioane (EUR 511,996) mai mic decât valoarea reală a hotelului. Instanța a notat că decizia comisiei de licitație de extindere a perioadei de achitare a prețului a fost luată ultra vires. Totodată, instanța nu a anulat decizia de extindere a termenului limită de achitare a prețului. Instanța, de asemenea, a notat că S. a fost unicul participant la licitație, dar nu a indicat dacă aceasta era contrar legii. Instanța a obligat ambele părți să plătească câte o jumătate din taxa de stat, adică câte MDL 302,340 (EUR 18,291), stabilind că atât autoritățile naționale, cât și reclamantul au acționat cu rea-credință. Instanța a conchis că compania reclamantă ar fi contribuit la diminuarea prețului de privatizare, fără însa a aduce mai multe detalii.


Compania reclamantă a depus recurs la hotărârea din 6 iunie 2003. La 8 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție a notat că reclamantul a achitat MDL 50,000 (EUR 3,114) cu titlu de taxă de stat, în loc de MDL 453,100 (EUR 28,227). Reclamantul a solicitat permisiunea de a achita taxa de stat în termen de 3 luni, dar i s-au acordat doar 16 zile. La 24 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție a refuzat să examineze recursul pe motiv că reclamantul nu a achitat întreaga sumă a taxei stat. Astfel, hotărârea judecătorească din 6 iunie 2003 a devenit irevocabilă.


Ulterior, Procurorul General a inițiat noi proceduri judiciare în interesul statului, solicitând anularea contractului încheiat între reclamant și Primăria mun. Chișinău de cumpărare a lotului de pământ pe care era situat hotelul. Printr-o decizie irevocabilă a Curții Supreme de Justiție din 19 februarie 2004, cererea Procurorului General a fost satisfăcută.


La 25 iulie 2003, pentru executarea hotărârii din 6 iunie 2003, Comisia de transfer a bunurilor Dacia SRL către stat și-a început activitatea. Până la 7 august 2003, hotelul a fost transferat noului proprietar, Cancelaria de Stat. La 29 iulie 2003, reclamantul a transmis titlul executor în baza hotărârii din 6 iunie 2003 Departamentului de executare a deciziilor judiciare.


Departamentul a cerut o interpretare a textului hotărârii din 6 iunie 2003. Reclamantul, de asemenea, a cerut o interpretare și o reevaluare a sumei care i-a fost acordată prin hotărâre, luând în considerație efectele inflației. La 8 octombrie 2003, Curtea de Apel Economică a adoptat o decizie explicativă în care a indicat că Ministerul Finanțelor este responsabil de restituirea prețului hotelului. Instanța a respins cererea reclamantului. La 13 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a menținut această hotărâre.


Hotărârea din 6 iunie 2003 a fost executată în rate în perioada între 13 aprilie și 27 octombrie 2004.


Compania reclamantă a inițiat proceduri judiciare împotriva Guvernului, solicitând compensații pentru prejudiciul cauzat, deoarece el era cumpărător de bună-credință a hotelului. Prejudiciul cerut de reclamant se ridica la MDL 16,157,774 (EUR 979,259 la acea dată). La 10 martie 2005, Curtea de Apel Economică a respins pretențiile reclamantului. Instanța a constatat inter alia că reclamantul nu poate pretinde că este cumpărător de bună-credință, deoarece el nu a plătit prețul hotelului în termen de 7 zile, după cum era prevăzut de lege și că hotărârea din 6 iunie 2003 a stabilit complicitatea reclamantului la reducerea prețului hotelului. Instanța a respins argumentul că statul a obținut o îmbogățire fără justă cauză, deoarece exista o bază legală pentru sporirea bunurilor sale, și anume contractul de cumpărare a hotelului încheiat cu reclamantul.


Reclamantul a depus recurs împotriva hotărârii din 10 martie 2005, solicitând amânarea plății taxei de stat până după pronunțarea hotărârii. La 4 mai 2005, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea reclamantului de amânarea plății taxei de stat. Ea a informat reclamantul că cererea de recurs nu putea fi examinată, deoarece nu a fost achitată taxa de stat și a stabilit un nou termen limită pentru aplata acesteia pentru 25 mai 2005. Reclamantul nu a achitat taxa de stat în acest termen.


În fața Curții, reclamantul s-a plâns de violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, în urma anulării privatizării hotelului și violarea art. 6 § 1 CEDO, din motivul inechității procedurilor și limitării accesului la o instanță.


Curtea a constatat în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.


Curtea a notat că nu s-a contestat de către părți că reclamantul avea un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO, în temeiul contractelor de cumpărare a hotelului și a terenului. Curtea observă că, în urma adoptării hotărârilor de judecată în această cauză, reclamantul a pierdut proprietatea sa asupra hotelului și a lotului de teren, precum și diverse investiții, și a primit înapoi doar prețul inițial plătit pentru hotel. În aceste circumstanțe, a existat o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, care trebuie să fie considerată ca lipsire de proprietate. Curtea a reiterat că o lipsire de proprietate poate fi justificată doar dacă este operată în interesul public și în condițiile prevăzute de lege și dacă satisface cerința proporționalității între interesul general al comunității și protejarea dreptului individual.


Curtea reamintește că instanțele naționale au anulat privatizarea hotelului de către compania reclamantă din 3 motive, și anume: reducerea prețului real al hotelului, lipsa acordului Cancelariei de Stat și neachitarea prețului hotelului în termen de 7 zile de la licitație. S-a mai constatat că decizia comisiei de licitație de extindere a perioadei de achitare a prețului a fost luată ultra vires și că reclamantul a acționat cu rea-credință.


Curtea nu vede nici un element de rea-credință în comportamentul reclamantului pe durata privatizării. În privința primului motiv de anulare a privatizării, Curtea notează că autoritățile au stabilit prețul inițial al hotelului în sumă de MDL 20 de milioane, iar reclamantul a plătit adițional MDL 150,000. Deși instanțele naționale s-au referit la o evaluare a hotelului în sumă de MDL 25 de milioane, Guvernul nu a prezentat Curții o astfel de evaluare. Mai mult, în 2000, Procuratura Generală efectuase un control al legalității privatizării și nu a găsit nereguli. Nu există nici o probă care ar dovedi că reclamantul știa despre „prețul real”, iar prețul plătit de reclamant nu pare a fi, în mod rezonabil, într-atât de mic, încât să ridice îndoieli legitime de îmbogățire fără justă cauză. Curtea mai notează că autoritățile nu au solicitat niciodată diferența între prețul de privatizare și pretinsul preț real, pentru a acoperi pretinsul prejudiciu adus interesului general al societății, dar mai degrabă au cerut anularea privatizării în întregime.


În privința celui de-al doilea motiv de anulare a privatizării, este adevărat că Cancelaria de Stat nu și-a dat acordul formal la privatizare. Totuși, Cancelaria de Stat este o parte a Guvernului care a oferit hotelul spre privatizare, ceea ce a fost prevăzut în legea publicată în Monitorul Oficial. Mai mult, fiind administrator al hotelului, ea trebuia să fi realizat că altcineva administra hotelul din 1999. Cu toate acestea, ea nu s-a plâns instanțelor de judecată până în 2003.


În ceea ce privește ultimul motiv de anulare a privatizării, Curtea notează că, deși comisia de licitație a acționat ultra vires la extinderea termenului limită de plată a prețului hotelului, nici o instanță nu a anulat această decizie. Curtea a notat că, chiar admițând că comisia de licitație a acționat peste împuternicirile sale, doctrina „ultra vires” a fost aplicată în mod neproporțional circumstanțelor cauzei, deoarece hotelul a rămas în posesia statului până la achitarea deplină, ceea ce excludea orice acțiune abuzivă; reclamantul a depus MDL 1 milion în contul Departamentului, sumă care ar fi rămas ca compensație în caz de neachitare a întregii sume; instanțele naționale nu au identificat nici un prejudiciu cauzat de termenul de achitare a prețului hotelului de către reclamant; nu se pune în discuție că compania reclamantă avea nevoie de timp pentru a putea obține resursele financiare necesare, ceea ce se demonstrează prin dificultatea Guvernului de a plăti aceeași sumă reclamantului, aceasta a fost realizat doar după 16 luni de la adoptarea hotărârii de judecată; iar regulile de licitație și prețul hotelului au fost stabilite de către autorități, reclamantul fiind într-o poziție de inegalitate, deoarece trebuia să accepte condițiile stabilite de stat, ceea ce el a și făcut.


În aceste circumstanțe, luând în considerație că iregularitățile în privatizarea hotelului erau formale și nesusținute și nu erau comise din vina reclamantului, și , chiar admițând că lipsirea sa de proprietate putea să servească interesului general al societății, Curtea constată că nu a fost respectată o justă balanță și că reclamantul a suportat și continuă să suporte o povară individuală și excesivă. Prin urmare, a avut loc violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO.


Curtea a mai constatat, cu cinci voturi pro și două împotrivă, violarea art. 6 § 1 CEDO. Curtea a notat că autoritățile de stat, inclusiv Cancelaria de Stat, erau împuternicite prin lege (art. 86 al Codului civil în vigoare la acea dată) să pretindă restituirea proprietății de stat fără limită în timp. Curtea a considerat că afectarea unei situații juridice care a devenit irevocabilă în virtutea termenului de prescripție sau care – ca în această cauză -ar fi trebuit să devină irevocabilă dacă termenul de prescripție ar fi fost aplicat fără discriminare în favoarea statului, este incompatibilă cu principiul securității raporturilor juridice.


Chestiunea privind satisfacția echitabilă a fost rezervată pentru o hotărâre separată.


Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către Vitalie NAGACEVSCHI, președintele organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.