La 12 februarie 2008, Marea Cameră a Curții Europene a pronunțat hotărârea Guja c. Moldovei (cererea nr. 14277/04), iar Secțiunea a Patra a Curții – hotărârea Flux (nr. 4) c. Moldovei (cererea nr. 17294/04).


***


În cauza Guja c. Moldovei, reclamantul, Iacob GUJA, era șeful Secției relații cu mijloacele de informare în masă din cadrul Procuraturii Generale.


În ianuarie 2003, Președintele Republicii Moldova a vizitat Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției, unde a fost pusă în discuție problema presiunii exercitată de persoanele cu funcții de răspundere pentru a soluționa anumite dosare. Președintele a accentuat necesitatea luptei împotriva corupției și a chemat instituțiile de drept să nu dea curs presiunii din partea persoanelor cu funcții de răspundere.


Câteva zile mai târziu, reclamantul a transmis angajaților publicației periodice „Jurnal de Chișinău” două scrisori parvenite în adresa Procuraturii Generale. Niciuna dintre aceste scrisori nu purtau semne care ar fi indicat că erau confidențiale.


Prima scrisoare venea din partea vicepreședintelui Parlamentului Republicii Moldova, dl Vadim MIȘIN, și a fost expediată la 21 iunie 2002. Dl Mișin îi cerea Procurorului General să „intervină personal în cazul” a patru ofițeri de poliție acuzați de privațiune ilegală de libertate și de maltratare a deținuților și îi solicita să soluționeze acest caz „în strictă conformitate cu legea”. După aceasta, urmărirea penală împotriva celor patru ofițeri de poliție a fost încetată.


Cea de-a doua scrisoare era din partea viceministrului Afacerilor Interne, dl Alexandru URSACHI. În scrisoare se releva faptul că unul dintre ofițerii de poliție menționați în prima scrisoare a fost recunoscut culpabil de săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 185 alin. 2, art. 193 alin. 2 și art. 116 alin. 2 ale Codului penal. Acestuia i-a fost stabilită o pedeapsă în formă de amendă în sumă MDL 1,440, de plata căreia a fost absolvit în urma amnistiei. În scrisoare se mai menționa că, în urma atestării la Comisia de Atestare a MAI, acestui ofițer de poliție i s-a permis în continuare activitatea în cadrul organelor afacerilor interne.


La 31 ianuarie 2003, publicația periodică „Jurnal de Chișinău” a publicat un articol intitulat „Vadim Mișin intimidează procurorii”, în care erau înserate cele două scrisori. În articol se descria inițiativa de luptă împotriva corupției a Președintelui și se nota că abuzul de putere devenise un fenomen de amploare în Moldova. Articolul făcea referire, cu titlu de exemplu, la aparentele încercări ale dlui Mișin de a proteja cei patru ofițeri de poliție.


După publicarea acestui articol și a scrisorilor în publicația periodică „Jurnal de Chișinău”, la 3 martie 2003, reclamantul a fost eliberat din funcția pe care o deținea, pe motiv că ar fi răspândit documente confidențiale fără a respecta procedura stabilită în cadrul Procuraturii Generale. Acțiunea de restabilire în funcție a reclamantului a fost respinsă de către instanțele judecătorești ca neîntemeiată.


Nici Procuratura Generală și nici vicepreședintele Parlamentului, dl. V. Mișin, nu au contestat autenticitatea scrisorilor publicate în „Jurnal de Chișinău” sau veridicitatea informației conținute în articolul din 31 ianuarie 2003 și nu au întreprins nici un fel de alte măsuri cu privire la acest subiect.  


La 30 martie 2004, dl Guja a depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în care pretindea încălcarea art. 10 al Convenției Europene (libertatea de exprimare), în urma concedierii pentru răspândirea celor două documente.


La 20 februarie 2007, Camera a Patra a CtEDO, a decis, în temeiul art. 30 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, să se desesizeze în favoarea Marii Camere a Curții.


La 6 iunie 2007, au avut loc audieri în fața Marii Camere a Curții.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 10 al Convenției.


Curtea a notat că concedierea reclamantului pentru răspândirea scrisorilor constituie o ingerință a autorității publice în libertatea de exprimare, după cum aceasta este prevăzută în art. 10 § 1 CEDO. O asemenea ingerință va constitui violarea art. 10, decât dacă ea „era prevăzută de lege”, urmărea unul sau mai multe scopuri legitime conform para. 2 și era „necesară într-o societate democratică” în vederea atingerii acelor scopuri.


Curtea a admis că ingerința era „prevăzută de lege” și că urmărea scopul legitim de prevenire a divulgării informației confidențiale. Urmează a fi examinată chestiunea dacă ingerința era necesară într-o societate democratică, în particular dacă ingerința a fost proporțională cu scopul urmărit.


Curtea reiterează că art. 10 se aplică, de asemenea, și locurilor de muncă și că funcționarii publici beneficiază de dreptul la libertatea de exprimare. În același timp, Curtea este conștientă de faptul că angajații au față de angajatori o datorie de loialitate și discreție. Aceasta se aplică îndeosebi în cazul funcționarilor publici (a se vedea De Diego Nafría v. Spain, nr. 46833/99, § 37, 14 martie 2002). Având în vedere natura funcției lor, funcționarii publici adesea au acces la informații pe care guvernul, pentru diverse motive legitime, poate să dorească să le păstreze confidențiale sau secrete. Astfel, datoria de discreție a funcționarilor publici va fi, în acest mod, una puternică.


Până la acest moment, Curtea nu a examinat cauze în care un funcționar public ar fi dezvăluit o informație internă. În această măsură, această cauză ridică o nouă problemă care poate fi distinsă de ceea ce a fost constatat în cauza Stoll v. Switzerland ([GC], nr. 69698/01, 10 decembrie 2007), unde dezvăluirea a avut loc fără intervenția unui funcționar public. În acest sens, Curtea notează că un funcționar public, în cadrul serviciului său, poate afla informații interne, inclusiv informații secrete, a căror divulgare sau publicare corespunde unui puternic interes public. Astfel, semnalarea către public, de către un funcționar public sau un angajat, a conduitei ilegale sau a fărădelegilor de la locul de lucru, în anumite circumstanțe, poate să beneficieze de protecție. Aceasta este situația când angajatul sau funcționarul public implicat este unica persoană sau o parte a unei categorii restrânse de persoane, care este conștientă de ceea ce se petrece la locul de lucru și, astfel, este cel mai bine plasată pentru a acționa în interesul public, alertând angajatorul sau publicul larg.


Curtea va examina chestiunea dacă ingerința a fost „necesară într-o societate democratică” prin prisma următoarelor elemente:


(i) Dacă reclamantul a dispus de căi alternative pentru divulgare. Curtea notează că nici legislația națională, nici Regulamentul serviciului de presă al Procuraturii Generale nu conțineau prevederi referitoare la raportarea iregularităților de către angajați. Astfel, se pare că, cu excepția superiorilor reclamantului, nu existau alte autorități cărora reclamantul le-ar fi putut raporta preocupările sale și nu exista nici o procedură de raportare a acestor chestiuni. De asemenea, se pare că divulgarea se referea la conduita vicepreședintelui Parlamentului, care era un oficial de rang înalt, precum și la faptul că Procurorul General nu avea intenția de a răspunde acelei scrisori, deși trecuseră circa 6 luni de la primirea ei, și se părea că el a cedat presiunii politice. Prin urmare, Curtea consideră că, în circumstanțele acestei cauze, raportarea externă, chiar și unui ziar, poate fi justificată.


(ii) Interesul public privind informația divulgată. Reclamantul a susținut că nota dlui Mișin demonstra ingerința politică în administrarea justiției. Guvernul a argumentat că acțiunile dlui Mișin erau în conformitate cu Legea privind statutul deputatului în Parlament. În acest context, Curtea consideră necesar de a reitera că, într-o societate democratică, atât instanțele de judecată, cât și autoritățile de urmărire penală, trebuie să fie libere de presiunea politică. Orice interpretare a oricărei legislații care stabilește drepturile deputaților trebuie să respecte acest principiu.


Examinând nota pe care dl Mișin a expediat-o Procurorului General, Curtea nu poate să accepte că el a avut intenția doar de a transmite scrisoarea ofițerilor de poliție organului competent, după cum a fost sugerat de către Guvern. Mai mult, având în vedere contextul și limbajul folosit de dl Mișin, nu poate fi exclus faptul că scopul acestei note era să impună o presiune asupra Procuraturii Generale, indiferent de includerea în notă a frazei precum că cazul trebuia să fie soluționat „în strictă conformitate cu legea”.


În acest context, Curtea notează că Președintele Republicii Moldova s-a pronunțat împotriva practicii de imixtiune a politicienilor la soluționarea dosarelor penale și că acest subiect a fost dezbătut pe larg de mass-media din Moldova. De asemenea, Curtea notează că rapoartele organizațiilor neguvernamentale internaționale (International Commission of Jurists, Freedom House și Open Society Justice Initiative) se refereau la eșecul separării puterilor și la lipsa independenței judecătorești în Moldova. Curtea consideră că scrisorile divulgate de reclamant au o importanță în subiecte precum separarea puterilor, comportamentul necorespunzător al politicienilor de rang înalt și atitudinea Guvernului față de brutalitățile poliției. Nu există nici un dubiu că aceste chestiuni sunt foarte importante într-o societate democratică, despre care publicul are un interes legitim de a fi informat și care cad sub incidența unei dezbateri politice.


(iii) Autenticitatea informației dezvăluite. Este un fapt stabilit că scrisorile dezvăluite de reclamant ziarului „Jurnal de Chișinău” sunt autentice (para. 26 al hotărârii).


(iv) Prejudiciul cauzat Procuraturii Generale. Curtea consideră că interesul public de a avea informații despre presiunea necuvenită și fărădelegile din Procuratura Generală era atât de important într-o societate democratică, încât el a cântărit mai greu decât menținerea încrederii publicului în Procuratura Generală. În acest context, Curtea reiterează că discutarea deschisă a chestiunilor de preocupare publică este esențială pentru o democrație și trebuie de avut în vedere importanța deosebită de a nu descuraja membrii publicului de a-și exprima opiniile vis-a-vis de aceste chestiuni (a se vedea Barfod v. Denmark, hotărâre din 22 februarie 1989, Seria A nr. 149, § 29).


(v) Dacă reclamantul a acționat cu bună-credință. Reclamantul a argumentat că unicul motiv pentru care el a făcut publice acele scrisori a fost de a contribui la lupta împotriva corupției și a traficului de influență. Pe de altă parte, Guvernul și-a exprimat îndoiala privind buna-credință a reclamantului, argumentând inter alia că el nu a invocat aceste explicații în fața instanțelor naționale.


Având în vedere documentele de care dispune, Curtea nu găsește nici un motiv de a crede că reclamantul a urmărit vreun avantaj personal, că a avut vreo supărare personală față de angajatorul său sau față de dl Mișin sau că ar fi avut vreun scop ulterior pentru acțiunile sale. Prin urmare, reclamantul a acționat cu bună-credință.


(vi) Severitatea sancțiunii. Curtea notează că reclamantului i-a fost impusă cea mai severă sancțiune posibilă. Chiar dacă autoritățile puteau să aplice o sancțiune mai puțin severă, ele au ales să concedieze reclamantul, ceea ce, în mod incontestabil, este o măsură extrem de aspră. Această sancțiune nu numai că a influențat în mod negativ cariera reclamantului, dar și putea să aibă un efect serios de descurajare asupra altor angajați ai Procuraturii Generale, precum și asupra funcționarilor publici în general, și să-i descurajeze în raportarea oricărui comportament nepotrivit.


Curtea observă că Guvernul a argumentat că, de fapt, reclamantul a furat scrisoarea care, din punctul lor de vedere, era secretă și făcea parte dintr-un dosar penal. De asemenea, Guvernul a statuat că scrisoarea dlui Mișin nu a pus sub o presiune necuvenită Procurorul General. Aceasta era o comunicare normală între organele de stat și nu avea nici o legătură cu decizia de a înceta urmărirea penală împotriva ofițerilor de poliție. În aceste circumstanțe, Curtea găsește că este dificil de a justifica aplicarea unei sancțiuni atât de severe.


Concluzii. Având în vedere importanța dreptului la libertatea de exprimare în privința chestiunilor de interes public, dreptul funcționarilor publici și a altor angajați de a raporta comportamentul ilegal și fărădelegile de la locul de muncă, obligațiile și responsabilitățile angajaților față de angajatori și dreptul angajatorilor de a-și administra personalul, și cântărind alte diferite interese implicate în această cauză, Curtea ajunge la concluzia că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, în particular dreptul său de a răspândi informații, nu a fost „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, a avut loc o violare a art. 10 al Convenției.


Curtea a acordat reclamantului EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu material și moral și EUR 8,413 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de către Vladislav GRIBINCEA și Vitalie ZAMA, membri ai organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.


***


În cauza Flux (nr. 4) c. Moldovei, reclamantul, ziarul Flux, a publicat la 6 decembrie 2002 un articol intitulat „Sabatul Parveniților”. În acest articol, ziarul se referea la pretinsa îmbogățire peste noapte a Președintelui Parlamentului, Eugenia OSTAPCIUC, și a liderului fracțiunii parlamentare a Partidului Comuniștilor, Victor STEPANIUC. Ideea principală a articolului era că, înainte de a deveni persoane publice, ei erau simpli cetățeni, fără o avere considerabilă, însă, după victoria comuniștilor, averea lor a crescut semnificativ. Articolul conținea, printre altele, următorul pasaj: „Cine era Victor Stepaniuc înainte de a prinde deputăția? Un simplu învățătoraș de limba rusă din satul Costești. Modest la intelect și puțin isteric. Cine este el acum? Nu este numai un fel de Sulla al Parlamentului, adică un dictator peste fracțiunea PCRM, fără aprobarea căruia nu zboară nici muștele prin clădirea fostului Comitet Central, ci și un afacerist prosper. Este dealer la combinatul de tutun din Chișinău, scoate profituri enorme din vânzarea țigărilor, are microbuze, controlează ruta Chișinău – Ialoveni și în genere, arată ca un veritabil dandy moldovean – cu cravată de mătase, cu straie italienești, pantofi nemțești și negru sub unghii”.


La 12 decembrie 2002, Victor Stepaniuc a înaintat o acțiune împotriva ziarului și autorului articolului, prin care pretindea că pasajul „adică un dictator peste fracțiunea PCRM, fără aprobarea căruia nu zboară nici muștele prin clădirea fostului Comitet Central, ci și un afacerist prosper. Este dealer la combinatul de tutun din Chișinău, scoate profituri enorme din vânzarea țigărilor, are microbuze, controlează ruta Chișinău – Ialoveni și în genere, arată ca un veritabil dandy moldovean – cu cravată de mătase, cu straie italienești, pantofi nemțești și negru sub unghii” nu corespundea realității și îi lezează onoarea și demnitatea, solicitând dezmințirea ei și compensații morale pentru defăimarea sa. Dl Stepaniuc nu a achitat taxa de stat, nu s-a prezentat la nici o ședință de judecată și nici nu a fost reprezentat în instanța de judecată.


Cauza a fost repartizată spre examinare judecătorului I.M., președintele de atunci al Judecătoriei Buiucani.


În apărarea sa, ziarul a prezentat instanței de judecată copia unor scrisori deschise adresate Președintelui Republicii Moldova de către o companie de transport, în care dl Stepaniuc era acuzat de comiterea mai multor iregularități. La 17 februarie 2003, ziarul a solicitat amânarea examinării cauzei până la data când va putea obține de la Serviciul de Informație și Securitate copia actului de control efectuat la Combinatul de tutun, care demonstra implicarea dlui Stepaniuc în afacerile ilegale în business-ul cu tutun. Instanța de judecată a respins această cerere, fără a motiva acțiunea sa. Ședințe de judecată în această cauză au mai avut loc la 24 și 26 martie 2003 și la 15 aprilie 2003.


La 30 aprilie 2003, judecătorul I.M. a examinat cauza în absența părților și a admis integral cererea de chemare în judecată. Instanța a obligat ziarul și autorul articolului să plătească dlui Stepaniuc MDL 3,600 (EUR 228 la acea dată) și, respectiv, MDL 1,800 (EUR 114 la acea dată), precum și să publice o dezmințire a pasajului de mai sus în termen de 15 zile.


Instanța de judecată inter alia a conchis că „denumirea, textul și sensul informației publicate despre reclamant se impun a fi calificate ca defăimătoare, deoarece pârâții fără a invoca careva probe au răspândit informații cu caracter factologic. … Pe parcursul judecării cauzei instanța a acordat pârâților posibilitatea de a prezenta dovezi plauzibile în confirmarea faptelor publicate despre Victor Stepaniuc, însă nici redacția ziarului, nici autorul articolului nu au adus nici o dovadă care ar confirma veridicitatea informației răspândite. … În cazul dat informația răspândită de pârâți nu poate fi încadrată și tratată ca o afirmație de opinie și prin urmare nu poate fi protejată prin prisma Convenției”. La stabilirea cuantumului daunei morale, instanța a ținut cont de „atacul vehement” întreprins de pârâți și tirajul sporit al ziarului.


În cererea de apel împotriva hotărârii din 30 aprilie 2003, ziarul Flux a susținut că declarațiile publicate constituiau judecăți de valoare, care se bazau pe fapte. În plus, ziarul susținea că judecătorul I.M. nu a fost independent și imparțial din cauza legăturilor sale apropriate cu dl Stepaniuc și Partidul Comunist, precum și din cauza comportamentului său în toate dosarele între dl Stepaniuc și Flux. La 26 iunie 2003, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantului ca neîntemeiat.


În cererea sa de recurs, ziarul a reiterat acuzațiile sale de lipsă a independenței și imparțialității judecătorului I.M., precum și a anexat copia actului de control efectuat de Serviciul de Informație și Securitate la Combinatul de tutun, care demonstra implicarea ilegală a dlui Stepaniuc în afacerile cu tutun. La 5 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a redus compensația care urma a fi achitată dlui Stepaniuc de către ziar și autorul articolului până la MDL 1,350 și, respectiv, MDL 180. Instanța nu s-a pronunțat asupra probelor suplimentare anexate la dosar.


În fața Curții, ziarul Flux  pretindea violarea art. 10 CEDO (libertatea de exprimare), prin obligarea sa la plata despăgubirilor și publicarea dezmințirilor în cauza în defăimare intentată de dl Stepaniuc.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 10 CEDO. Ea a notat că, în această cauză, a existat o ingerință în libertatea de exprimare a ziarului reclamant, care era „prevăzută de lege” și urmărea „un scop legitim” de protecție a reputației dlui Stepaniuc, însă care nu era „necesară într-o societate democratică”.


Curtea a notat că ziarul Flux a fost obligat la plata despăgubirilor, deoarece nu a putut demonstra veridicitatea pasajului publicat despre dl Stepaniuc. În opinia Curții, pasajul urmează a fi divizat în trei grupe de declarații: prima viza implicarea dlui Stepaniuc în afacerile de transport, a doua – în afacerile de tutun și a treia – din descrierea dlui Stepaniuc la începutul și sfârșitul pasajului.


În ceea ce privește prima grupă de declarații, este clar că ea reprezintă fapte și că ziarul trebuia să-i demonstreze veridicitatea. Totuși, ziarul a prezentat instanțelor naționale copii ale unor scrisori deschise adresate Președintelui de către o companie de transport, care îl acuza pe dl Stepaniuc de abuz de putere. Cu toate acesta, instanțele naționale nu au acordat nici o importanță aceste dovezi și se pare că le-au tratat ca irelevante.


Referitor la cea de-a doua grupă de declarații, Curtea consideră că ea, de asemenea, reprezintă fapte și notează că reclamantul a cerut de câteva ori amânarea ședințelor de judecată în vederea prezentării actului serviciului secret privind pretinsa implicare a dlui Stepaniuc în activități ilegale în afaceri cu tutun. În pofida acestui fapt, instanțele de judecată nu numai că au respins cererile reclamantului fără a da careva motive, dar chiar după primirea copiei actului serviciului secret, Curtea Supremă de Justiție nu a menționat în hotărârea sa dacă îl acceptă sau îl respinge.


Curtea reiterează că, cerând reclamantului să dovedească adevărul declarațiilor sale, iar în același timp privându-l de o posibilitate efectivă de a aduce probe în susținerea declarațiilor sale sau ignorând probele prezentate, constituie o ingerință disproporționată în dreptul la libertatea de exprimare (a se vedea, spre exemplu, Busuioc v. Moldova, nr. 61513/00, § 88, 21 decembrie 2004 și Savitchi v. Moldova, nr. 11039/02, § 59, 11 octombrie 2005).


În ceea ce privește cea de-a treia grupă de declarații, ea constituie judecăți de valoare. Curtea a reamintit că existența faptelor poate fi demonstrată, pe când cerința de a demonstra că judecățile de valoare corespund adevărului este irealizabilă și afectează libertatea de opinie, care este un element fundamental garantat de art. 10 CEDO.


Curtea observă anumite stranietăți în modul în care s-au derulat procedurile în fața instanțelor naționale. Astfel, Curtea notează o serie de elemente care, fiind examinate cumulativ, au dus la o asemenea concluzie. În particular, acțiunea dlui Stepaniuc a fost examinată în pofida faptului că el nu a achitat taxa de stat. Mai mult, el nu numai că nu a apărut în fața instanței de judecată, dar nici măcar nu a fost reprezentat. În același timp, cererea reclamantului de amânare a ședinței a fost respinsă fără nici un motiv. Curtea de Apel Chișinău și Curtea Supremă de Justiție nu s-au expus asupra pretențiilor reclamantului cu privire la pretinsa lipsă de independență și imparțialitate a judecătorului I.M.


Luând în considerație circumstanțele de mai sus, faptul că pasajul contestat a fost publicat de un jurnalist în contextul dezbaterii unei probleme de interes public și că reclamantul în procedurile naționale era un politician de rang înalt, Curtea a conchis că ingerința în libertatea de exprimare a ziarului nu a fost „necesară într-o societate democratică”.


Curtea a acordat ziarului Flux EUR 100 (echivalentul în euro la ziua pronunțării hotărârii naționale a compensațiilor acordate dlui Stepaniuc și a taxei de stat) cu titlu de daune materiale, EUR 3,000 cu titlu de daune morale și EUR 1,800 cu titlu de costuri și cheltuieli. 


Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către Vladislav GRIBINCEA, membru al organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.