La 15 ianuarie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârile sale în cauzele Ceachir c. Moldovei (cererea nr. 11712/04), Rusu c. Moldovei (cererea nr. 3479/04) și Cravcenco c. Moldovei (cererea nr. 13012/02).


În cauza Ceachir c. Moldovei, reclamanții, Gheorghe Ceachir și Ion Ceachir, sunt frați ai căror părinți au fost persecutați de către autoritățile sovietice și averea lor a fost confiscată. Ulterior, ei au fost reabilitați.


La 2 august 2002, reclamanții au inițiat proceduri judiciare împotriva Ministerului Finanțelor (Ministerul) în vederea restituirii prejudiciului cauzat prin confiscarea averii. La 27 mai 2003, Judecătoria sectorului Râșcani, mun. Chișinău, a satisfăcut pretențiile reclamanților și a obligat Ministerul la plata către fiecare dintre ei a sumei de MDL 150,500 (EUR 8,988 la acea dată). Judecătoria sectorului Râșcani a emis un titlu executor.


La 14 august 2003, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul Ministerului și a menținut hotărârea din 27 mai 2003. Reprezentantul Ministerului nu a fost prezent la acea ședință.


La 29 august 2003, Ministerul a înaintat recurs la Curtea Supremă a Justiției, datat din 28 august 2003. La 15 septembrie 2003, vicepreședintele Curții Supreme de Justiție a restituit cererea de recurs Ministerului, pe motiv că a fost depusă fără plata taxei de stat. De asemenea, el a informat Ministerul că poate depune o nouă cerere de recurs după lichidarea neajunsurilor și respectarea celorlalte reguli stabilite de lege pentru declararea lui.


La 1 octombrie 2003, executorul judecătoresc a primit titlul executor din 27 mai 2003 și, la 7 octombrie 2003, a solicitat Ministerului să-l execute.


La 18 noiembrie 2003, Ministerul a expediat o scrisoare Curții Supreme de Justiție în care a argumentat că, potrivit legii cu privire la taxa de stat, el era scutit de la plata taxei de stat la examinarea recursului. La 8 decembrie 2003, Ministerul a depus la Curtea Supremă de Justiție o nouă cerere de recurs împotriva deciziei din 14 august 2003. Această cerere era identică cu cea depusă la 29 august 2003 și în această cerere era menționată aceeași dată – 28 august 2003. Ministerul nu a solicitat repunerea în termenul legal de depunere a recursului și nici nu s-a referit la plata taxei de stat. La 20 mai 2004, reclamanții au depus la Curtea Supremă de Justiție o referință cu privire la recursul Ministerului în care s-au referit inter alia la omiterea termenului de depunere a cererii de recurs.


La 26 mai 2004, Curtea Supremă de Justiția a casat hotărârile din 27 mai și 14 august 2003 și a dispus rejudecarea cauzei de către Judecătoria Sângerei. În decizia sa, Curtea Supremă de Justiție a menționat expres că cererea de recurs a fost depusă la 8 decembrie 2003.


La 4 octombrie 2004, Judecătoria Sângerei a satisfăcut parțial pretențiile reclamanților și a acordat fiecăruia dintre ei câte MDL 36,250 (EUR 2,402 la acea dată). Cererea de apel a reclamanților a fost respinsă de Curtea de Apel Bălți pe motiv că a fost depusă cu omiterea termenului legal de depunere a apelului. În urma recursului reclamanților, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia Curții de Apel Bălți și a dispus reexaminarea apelului. În urma reexaminării, Curtea de Apel Bălți a respins apelul reclamanților împotriva hotărârii din 4 octombrie 2004. La 9 noiembrie 2005, pe parcursul examinării cauzei la Curtea Supremă de Justiție, reclamanții au solicitat retragerea recursului și încetarea procedurii. Curtea Supremă de Justiție a admis retragerea recursului în aceeași zi. Ulterior, reclamanții au solicitat anularea încheierii Curții Supreme de Justiție din 9 noiembrie 2005, însă fără succes.


La 28 martie 2007, executorul judecătoresc a executat hotărârea de judecată din 4 octombrie 2004 și a plătit fiecărui reclamant câte MDL 36,250.


În fața Curții, reclamanții pretindeau violarea art. 6 § 1 al Convenției (dreptul la un proces echitabil) prin faptul că, la 26 mai 2004, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea din 27 mai 2003 în urma unui recurs depus peste termen, fără a-și motiva decizia sa în acest sens.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 al Convenției. Curtea a notat că, potrivit art. 434 al Codului de procedură civilă (CPC), recursul se declară într-un termen de 2 luni, iar acest termen este de decădere și nu poate fi restabilit. Acest termen se calculează de la data pronunțării deciziei sau de la data când partea a luat cunoștință de hotărâre. Curtea notează că, în această cauză, reprezentantul Ministerului a lipsit la ședința de judecată în fața Curții de Apel Chișinău, la care s-a pronunțat decizia din 14 august 2003. În absența oricăror probe privind data când Ministerul a luat cunoștință de hotărârea din 14 august 2003, Curtea va calcula termenul de 2 luni din data la care, aparent, Ministerul cunoștea despre această hotărâre (data la care Ministerul a depus recursul – 29 august 2003). Astfel, termenul limită de declarare a recursului a expirat la 29 octombrie 2003. Guvernul a argumentat că, la 13 noiembrie 2003, Ministerul a expediat o scrisoare Curții Supreme de Justiție pentru a clarifica chestiunea cu privire la plata taxei de stat. Totuși, Curtea observă că această scrisoare pare a fi expediată după expirarea termenului de 2 luni prevăzut de art. 434 al CPC, iar art. 434 prevede expres că termenul de 2 luni nu poate fi restabilit.


Curtea acordă o deosebită importanță faptului că, în pofida referinței reclamanților din 20 mai 2004 în care se invoca depășirea termenului de declarare a recursului, Curtea Supremă nu a motivat respingerea acestui argument și se pare că l-a tratat ca fiind irelevant. În final, Curtea notează că în hotărârea sa din 26 mai 2004, Curtea Supremă de Justiție a specificat expres că ea a examinat recursul Ministerului depus la 8 decembrie 2003, și nu recursul depus la 29 august 2003.


Curtea a menționat că ea a examinat deja situații similare în cauzele Popov c. Moldovei (nr. 2) (6 decembrie 2005) și Melnic c. Moldovei (14 noiembrie 2006), în care ea a constatat că, prin lipsa motivării admiterii actului de procedură depus peste termen, instanțele de judecată naționale au încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil.


Curtea a acordat reclamanților următoarele sume: cu titlu de prejudiciu material – fiecărui reclamant câte EUR 6,586 (diferența dintre sumele acordate de hotărârea Judecătoriei sectorului Râșcani din 27 mai 2003 și hotărârea Judecătoriei Sângerei din 4 octombrie 2004), în calitate de prejudiciu propriu-zis, și câte EUR 7,279 fiecărui reclamant, în calitate de venit ratat calculat în modul stabilit de art. 619 Cod civil; suma totală de EUR 3,600 cu titlu de prejudiciu moral și suma totală de EUR 1,800 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Reclamanții au  fost reprezentați la CtEDO de către dl Vladislav GRIBINCEA, membru al organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.


*  *  *


În cauza Rusu c. Moldovei, reclamantul, Valeriu RUSU, se plângea de neexecutarea unei hotărâri de judecată definitive din 25 aprilie 2002 privind obligarea Consiliului local Fetești de a-i aloca un teren de pământ cu suprafața de 1.09 ha. Hotărârea nu a fost contestată și a devenit executorie după 15 zile. Hotărârea judecătorească nu a fost executată nici până astăzi.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății), deoarece hotărârea din 25 aprilie 2002 nu a fost executată timp de 5 ani și 7 luni.


Curtea a acordat reclamantului EUR 1,217 (valoarea exprimată în bani a lotului de pământ, estimată de Agenția Relații Funciare și Cadastru) cu titlu de daune materiale, EUR 1,800 cu titlu de daune morale și EUR 30 cu titlu de costuri și cheltuieli.


*  *  *


În cauza Cravcenco c. Moldovei, reclamanta, Elena CRAVCENCO, era angajată la Teatrul Republican Muzical – Dramatic “B.P. Hașdeu” din Cahul (angajatorul).


1. Primul set de proceduri


La 22 octombrie 2006, reclamanta a fost concediată. Ea a inițiat proceduri judiciare, solicitând restabilirea în funcție. La 5 februarie 1997, Judecătoria sectorului Cahul a dispus restabilirea reclamantei la locul de muncă. În urma refuzului angajatorului de a se conforma hotărârii de judecată, reclamanta s-a plâns Ministerului Culturii (Ministerul) la 6 februarie 1997. Ministerul a asigurat-o că angajatorul se va conforma hotărârii de judecată.


Reclamanta a fost restabilită la locul de muncă la 31 martie 1997. În pofida acestui fapt, o altă persoană continua să fie menționată în lista statelor de personal în calitate de contabil-șef.


La 3 iunie 1997, Tribunalul Cahul a casat hotărârea Judecătoriei judecătoriei Cahul din 5 februarie 1997. Instanța a emis hotărârea motivată șase luni mai târziu.


La 3 iunie 1997, reclamanta a fost concediată din nou. La 26 august 1998, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia din 3 iunie 1997 și a menținut hotărârea din 5 februarie 1997.


La 15 septembrie 1998, ordinul de concediere din 3 iunie 1997 a fost anulat; concomitent, reclamanta a fost concediată din nou.


2. Cel de-al doilea set de proceduri


Procuratura a inițiat proceduri judiciare în interesul reclamantei, solicitând anularea ordinului de concediere din 15 septembrie 1998. La 16 septembrie 1998, Judecătoria sectorului Cahul a solicitat inițierea urmăririi penale împotriva angajatorului, deoarece cel din urmă se opunea executării hotărârii din 5 februarie 1997. Judecătoria sectorului Cahul a adresat astfel de cereri de încă 2 ori, la 26 mai 1999 și 27 iulie 1999. Această instanță de judecată a informat Ministerul de 2 ori – la 17 iulie 1999 și 27 iulie 1999 – că angajatorul refuză să execute hotărârea în favoarea reclamantei din 5 februarie 1997.


La 6 aprilie 1999 și 13 decembrie 1999, executorul judecătoresc a confirmat că reclamanta nu a fost de facto restabilită la locul de muncă în modul potrivit. Angajatorul a prezentat instanței de judecată un alt ordin, datat din 26 martie 1999, prin care se anula concedierea reclamantei din 15 septembrie 1998.


La 17 iulie 1999, reclamanta a fost concediată din nou . La 8 decembrie 1999, Judecătoria sectorului Cahul a anulat ordinul din 17 iulie 1999 și a dispus restabilirea imediată a reclamantei în funcție.


La 11 decembrie 1999, angajatorul a adoptat un alt ordin (primul ordin din 11 decembrie 1999), potrivit căruia reclamanta a fost restabilită în funcția de contabil principal. La 1 februarie 2000, angajatorul a adoptat un nou ordin, potrivit căruia funcția de contabil-șef nu va mai exista după 2 aprilie 2000. La 2 februarie 2000, reclamanta a fost informată că a fost adoptat un nou ordin, datat din 11 decembrie 1999 (cel de-al doilea ordin din 11 decembrie 1999), care a fost înregistrat cu același număr ca și ordinul precedent din aceeași dată, prin care reclamanta a fost restabilită în funcția inițială de contabil-șef. De asemenea, ea a fost avertizată că funcția sa va fi lichidată începând cu 2 aprilie 2000.


La 15 februarie 2000, Tribunalul Cahul a menținut hotărârea din 8 decembrie 1999.


Reclamanta a inițiat noi proceduri judiciare, solicitând anularea ordinului din 1 februarie 2000, ca fiind ilegal. La 19 aprilie 2000, Judecătoria sectorului Cahul a declarat nul primul ordin din 11 decembrie 1999 (ordinul nr. 1, prin care reclamanta a fost restabilită în funcția de contabil principal) și a declarat valid cel de-al doilea ordin, cu același număr și adoptat la aceeași dată (ordinul nr. 2, prin care reclamanta a fost restabilită în funcția inițială de contabil-șef). La 24 august 2000, Tribunalul Cahul a casat această hotărâre, adoptând concomitent o nouă decizie, prin care, de asemenea a anulat primul ordin și a menținut cel de-al doilea ordin. La 10 octombrie 2000, Curtea de Apel Cahul a casat ambele hotărâri și a dispus rejudecarea deplină a cauzei.


3. Cel de-al treilea set de proceduri – reexaminarea întregii cauze


La 5 martie 2001, Judecătoria sectorului Cahul a dispus restabilirea reclamantei în funcția de contabil-șef. La 30 octombrie 2001, Tribunalul Chișinău a casat această hotărâre, a încetat procesul în privința anulării ordinului din 1 februarie 2000 și a dispus rejudecarea cauzei în privința anulării ordinului din 11 decembrie 1999, restabilirii de facto a reclamantei la locul de muncă și plata salariului pentru perioada lipsei forțate de la locul de muncă. Recursul reclamantei a fost respins de Curtea de Apel a Republicii Moldova la 15 ianuarie 2002.


La 14 iunie 2002, Judecătoria sectorului Cahul a încetat procesul în privința în privința anulării ordinului din 11 decembrie 1999 și a restabilirii de facto a reclamantei la locul de muncă, pe motiv că examinarea acestor chestiuni ținea de competența instanței de contencios administrativ. În urma cererii de apel a reclamantei, la 13 iulie 2004, Tribunalul Comrat a casat încheierea din 14 iunie 2002 și a dispus rejudecarea cauzei, notând că părțile nu au fost informate despre data ședinței și nu le-a fost expediată o copie a încheierii.


La 12 aprilie 2005, Judecătoria Cahul a constatat că restabilirea în funcție a reclamantei a fost dispusă de 3 ori prin hotărâri de judecată definitive (din 5 februarie 1997, 8 decembrie 1999 și 15 februarie 2002) și că reclamanta a fost restabilită în funcția sa la 11 decembrie 1999 într-un mod potrivit. Instanța a admis pretenția reclamantei privind plata salariului pentru perioada lipsei forțate de la locul de muncă din 15 februarie 2000 până la 25 august 2000, dată la care reclamanta a fost concediată printr-un ordin pe care ea nu l-a contestat în instanța de judecată. Reclamanta a susținut că ea nu a fost informată despre ordinul din 25 august 2000, iar acest ordin nu a fost niciodată prezentat în instanțele de judecată. La 17 aprilie 2006, Judecătoria Cahul a admis parțial pretențiile reclamantei și a constatat că angajatorul nu i-a achitat salariul pentru anumite perioade în anul 2000 și a declarat valid cel de-al doilea ordin din 11 decembrie 1999.


Reclamanta a prezentat certificate medicale care confirmau că, pe durata procedurilor, de câteva ori ea a fost internată în spital.


Potrivit unui certificat din partea oficiului Cahul al Departamentului de executare a deciziilor judiciare, la 3 martie 2006, reclamanta a primit MDL 1,680 în contul salariului pe anul 1999.


Potrivit unei scrisori a Ministerului Justiției, datată din 26 iunie 2006 și adresată Agentului Guvernamental, cererea de apel a reclamantei a fost expediată Curții de Apel Cahul la 19 mai 2006. Curtea de Apel a expediat dosarul Curții Supreme de Justiție, informând-o despre imposibilitatea examinării apelului, deoarece toți judecătorii Curții de Apel Cahul au luat deja parte anterior la examinarea acestei cauze. Cauza a fost transferată la Curtea de Apel Chișinău, care, la 1 noiembrie 2006, a menținut hotărârea din 17 aprilie 2006. Această decizie a fost, de asemenea, menținută de Curtea Supremă de Justiție la 25 aprilie 2007 printr-o decizie irevocabilă.


În fața Curții, reclamanta pretindea violarea art. 6 § 1 al Convenției (dreptul la un proces echitabil) prin faptul că durata procedurilor judiciare, inclusiv neexecutarea hotărârii din 26 august 1998, a fost excesiv de lungă. Reclamanta mai pretindea violarea art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) și a art. 17 (interzicerea abuzului de drept) ale Convenției, deoarece sistemul judiciar din Moldova a fost ineficient și a lucrat împotriva intereselor ei.


Curtea a declarat inadmisibilă, ca vădit nefondată, pretenția formulată în temeiul art. 17 CEDO, deoarece la dosar nu a fost anexată nici o probă în susținerea acestei pretenții.


Curtea a mai declarat inadmisibilă, ca depusă cu omiterea termenului de 6 luni, pretenția cu privire la neexecutarea hotărârii din 5 februarie 1997 (menținută prin decizia Curții Supreme de Justiție la 26 august 1998) și din 8 decembrie 1999, deoarece instanțele naționale au constatat că reclamanta a fost restabilită în funcție prin ordinul din 11 decembrie 1999, iar cererea reclamantei la CtEDO a fost depusă la 11 februarie 2002, astfel pretenția fiind invocată la CtEDO peste mai mult de 2 ani după executarea hotărârilor.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 al Convenției. Curtea a reiterat că durata rezonabilă a procedurilor trebuie să fie evaluată în lumina circumstanțelor cauzei și a următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și a autorităților relevante și ce era important pentru reclamant.


Curtea a conchis că toate cele 3 proceduri inițiate de reclamantă vizau același subiect, și anume restabilirea sa în funcție și obținerea compensațiilor. Prin urmare, Curtea va examina procedurile ca un tot întreg. Curtea notează că, în această cauză, reclamanta a inițiat proceduri judiciare în octombrie 1996 care s-au finalizat la 25 aprilie 2007. De asemenea, ea notează că Moldova a ratificat Convenția la 12 septembrie 1997 și, prin urmare, aceasta este data de la care va fi calculată durata procedurilor. Astfel, perioada care rezultă este de aproximativ 9 ani și 7 luni.


Complexitatea cauzei. Curtea nu consideră că acest caz a fost dificil din punct de vedere factologic sau legal. De fapt, în urma adoptării deciziei irevocabile a Curții Supreme de Justiției în august 1998, cauza s-a axat pe executarea acestei hotărâri, ceea ce nu cerea un lucru îndelungat asupra cauzei. Existența unui număr mare de hotărâri a fost rezultatul modului în care instanțele au gestionat cauza, dar nu a complexității în sine a cauzei. Curtea reiterează că „deși nu este în măsură să analizeze calitatea jurisprudenței instanțelor naționale, ea consideră că, atât timp cât trimiterea cauzelor la reexaminare este de obicei dispusă în urma erorilor comise de instanțele inferioare, repetarea acestora mai mult decât într-un set de proceduri dezvăluie o deficiență serioasă a sistemului judiciar” (a se vedea Wierciszewska v. Poland, nr. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, și Pavlyulynets v. Ukraine, nr. 70767/01, § 51, 6 septembrie 2005)


Comportamentul reclamantei. Reclamanta nu pare să fi contribuit în nici o măsură la durata procedurilor, în afară de folosirea drepturilor sale procedurale. Guvernul a prezentat 3 cereri ale reclamantei prin care aceasta solicita amânarea cauzei. Curtea a notat că nu s-a demonstrat că ședințele de judecată au fost amânate în urma acestor cereri, iar chiar dacă aceasta s-a întâmplat, aceste cereri reprezintă o parte nesemnificativă pentru întreaga perioadă și par a fi motivate prin certificate medicale.


Comportamentul autorităților. Curtea notează câteva perioade de inactivitate ale instanțelor naționale la examinarea prezentei cauze, spre exemplu, între 30 octombrie 2001, când Tribunalul Chișinău a dispus rejudecarea cauzei, și 13 iulie 2004, când Tribunalul Comrat a examinat cauza din nou. Hotărârea adoptată în acea perioadă, din 14 iunie 2002, fără citarea părților, nu poate fi considerată un act judecătoresc potrivit, deoarece a fost adoptată în lipsa oricăror garanții ale unui proces echitabil și ridică dubii serioase privind autenticitatea sa, prin urmare ea este irelevantă.


Altă perioadă de inactivitate este, aparent, între 12 aprilie 2005, când Judecătoria Cahul a reexaminat cauza și a adoptat hotărârea sa pe fondul cauzei, și 17 aprilie 2006, când a fost adoptată următoarea hotărâre de judecată. Deși Curtea ia în considerație dificultatea cauzată de faptul că toți judecătorii Curții de Apel Cahul au luat deja parte la examinarea anterioară a acestei cauze și că dosarul trebuia transferat în altă instanță, ea, de asemenea, reamintește lipsa complexității chestiunii date, precum și faptul că cauza fusese deja examinată de un considerabil număr de ori în diverse instanțe.


Curtea consideră că autoritățile statului nu au întreprins suficiente măsuri în vederea executării hotărârii judecătorești în favoarea reclamantei într-un termen rezonabil. Trebuie de notat faptul că, în această cauză, persoana care nu executa hotărârea de judecată era directorul teatrului care era direct subordonat și finanțat de Minister. Prin urmare, statul dispunea de numeroase posibilități pentru a obliga angajatorul de a se conforma hotărârii de judecată. Deși au existat câteva tentative de a sancționa directorul teatrului, acestea s-au limitat la amenzi administrative relativ mici, iar urmărirea penală nu a avut nici un rezultat.


Ce era important pentru reclamant. În final, Curtea notează că procedurile vizau un subiect deosebit de important pentru reclamantă, și anume angajarea sa. Legislatorul a confirmat importanța acestor proceduri pentru angajați, prevăzând-o expres în legislația privind examinarea urgentă și cu prioritate a litigiilor de angajare și privind executarea imediată a hotărârilor referitoare la restabilirea la locul de muncă. Curtea consideră că instanțele naționale nu au dat dovadă de suficientă diligență, care este cerută atât de legislația națională, cât și de art. 6 § 1 al Convenției.


Concluzie. În lumina celor expuse mai sus, în primul rând perioadele menționate de inactivitate și durata excesivă a procedurilor în litigiul de angajare și luând în considerație ceea ce era important pentru reclamant, Curtea conchide că cerința „termenului rezonabil” consfințită de art. 6 § 1 CEDO nu a fost respectată în această cauză.


 Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 al Convenției. Curtea a notat că, în pofida numeroaselor acțiuni întreprinse de autorități în vederea executării hotărârilor în favoarea reclamantei, aceasta nu a dispus de nici un mijloc pentru a accelera procedurile sau de a obține compensații.


Curtea a acordat reclamantei EUR 3,000 cu titlu de daune morale și EUR 1,500 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Reclamanta a fost reprezentată la CtEDO de către Ion MANOLE, avocat din Chișinău.


*  *  *


Hotărârile CtEDO în aceste cauze, în limba engleză, pot fi accesate pe pagina web a Curții (http://www.echr.coe.int/).