La 29 ianuarie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea sa în cauza Bălan c. Moldovei (cererea nr. 19247/03).


În această cauză, reclamantul, Pavel BÄ‚LAN, a publicat, în 1985, fotografia „Cetatea Soroca” în albumul Poliptic Moldav. În 1996, Guvernul a adoptat o hotărâre privind buletinele de identitate, folosind fotografia făcută de reclamant în calitate de fundal pentru buletinele de identitate eliberate de către Ministerul Afacerilor Interne (Ministerul). Reclamantul nu a fost consultat și nu și-a dat acordul pentru această folosire a fotografiei.


În 1998, el a solicitat Ministerului să-i fie compensate daunele cauzate în urma folosirii neautorizate a fotografiei făcută de el, precum și să încheie cu el un contract pentru folosirea ulterioară a acestei fotografii.


După ce cererea sa a fost respinsă, reclamantul a inițiat proceduri judiciare împotriva Ministerului. La 24 martie 1999, Tribunalul Chișinău a admis parțial pretențiile reclamantului și a constatat că el era autorul fotografiei care a fost folosită fără consimțământul său. Instanța i-a acordat MDL 4,050 (echivalentul a USD 568 la acea dată), însă a respins cererea reclamantului de a obliga Ministerul să încheie cu el un contract pentru folosirea ulterioară a fotografiei.


În cererea sa de recurs, reclamantul a susținut că motivul pentru care el nu a cerut retragerea buletinelor de identitate deja eliberate cu încălcarea dreptului său și interzicerea eliberării pe viitor a buletinelor de identitate ce foloseau fotografia făcută de el era că aceasta presupunea suportarea unor costuri extrem de ridicate pentru Minister și ar fi creat probleme inutile deținătorilor de buletine de identitate. Reclamantul a solicitat obligarea Ministerului să încheie cu el un contract pentru folosirea ulterioară a fotografiei. La 16 septembrie 1999, Curtea de Apel a Republicii Moldova a casat hotărârea instanței inferioare și a respins pretențiile reclamantului.


La 22 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia Curții de Apel a Republicii Moldova și a menținut hotărârea Tribunalului Chișinău în partea referitoare la prejudiciile acordate. De asemenea, instanța a considerat că reclamantul avea dreptul la încheierea unui contract pentru folosirea ulterioară a fotografiei făcute de el și a decis rejudecarea cauzei în partea referitoare la acest aspect.


Din 1 mai 2000, Ministerul a încetat să folosească fotografia făcută de reclamant în calitate de fundal pentru buletinele de identitate.


Reclamantul a inițiat un alt set de proceduri, solicitând compensații pentru venitul ratat cauzat de folosirea neautorizată a fotografiei sale între data hotărârii, 24 martie 1999, și 1 mai 2000. Deoarece în acea perioadă au fost eliberate mai mult de 260,000 de buletine de identitate, reclamantul a solicitat 10 % din suma achitată statului de către posesorii buletinelor de identitate (MDL 2,403,137). De asemenea, el a cerut MDL 200,000 cu titlu de daune morale.


La 6 noiembrie 2001, Tribunalul Chișinău a acordat reclamantului MDL 180,000 pentru compensarea daunei materiale și MDL 3,600 pentru dauna morală. Instanța a respins pretenția reclamantului de a obliga Ministerul să încheie un contract cu el.


La 26 martie 2002, Curtea de Apel a Republicii Moldova a casat hotărârea din 6 noiembrie 2001 și a respins pretențiile reclamantului. Instanța a constatat că, deoarece dreptul de autor al reclamantului asupra fotografiei relevante a fost stabilit, el a primit compensații în urma adoptării hotărârii din 24 martie 1999. Deoarece instanța de judecată nu a interzis folosirea fotografiei în viitor și, deoarece reclamantul nu a solicitat o astfel de interdicție, buletinele de identitate deja eliberate sau care vor fi eliberate în viitor nu erau acoperite de Legea nr. 293-XIII din 23 noiembrie 1994 privind drepturile de autor și drepturile conexe (Legea nr. 293-XIII din 1994). Instanța a considerat că, din acest motiv, reclamantul nu putea pretinde încălcarea drepturilor sale.


La 16 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului, reproducând în esență motivele invocate de Curtea de Apel a Republicii Moldova. În timp ce a confirmat drepturile de proprietate intelectuală a reclamantului asupra fotografiei făcute de el, instanța a adăugat că un buletin de identitate era un document oficial care nu putea constitui subiect al dreptului de autor.


Reclamantul pretindea în fața Curții violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (protecția proprietății) în urma refuzului instanțelor de judecată naționale de a-i acorda compensații pentru încălcarea dreptului său de proprietate intelectuală.


În observațiile sale asupra fondului cauzei, Guvernul a afirmat inter alia că, la examinarea cauzei reclamantului la nivel național, instanțele de judecată nu au aplicat legea potrivită. Legea nr. 293-XIII din 1994 nu era aplicabilă, deoarece creația intelectuală a reclamantului a fost creată în 1985, înainte de adoptarea Legii nr. 293-XIII din 1994, iar această lege nu se aplică retroactiv. Prin urmare, instanțele de judecată urmau să aplice vechiul Cod Civil, care a fost în vigoare între 1964 și 2003.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Curtea a notat că art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție nu garantează un drept de a dobândi proprietăți. Totuși, o pretenție poate reprezenta un „bun” în sensul art. 1 dacă reclamantul poate argumenta că avea cel puțin o „speranță legitimă” că va obține un drept de proprietate.


Dacă reclamantul avea un „bun”. Curtea a reiterat că art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție este aplicabil proprietății intelectuale. Curtea a notat că, în această cauză, drepturile reclamantului asupra fotografiei făcute de el au fost confirmate de instanțele de judecată. Astfel, reclamantul avea un drept recunoscut prin lege și printr-o hotărâre de judecată definitivă, și nu doar o „speranță legitimă” de a obține un drept de proprietate. Prin urmare, reclamantul avea un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.


Dacă a existat o ingerință. Curtea respinge argumentul Guvernului precum că instanțele de judecată naționale au aplicat legea care nu era aplicabilă cauzei reclamantului. Curtea a reiterat că ea nu are misiunea de a lua locul autorităților naționale care i-au dat câștig de cauză reclamantului și de a verifica dacă instanțele naționale au aplicat legea corectă. Mai mult ca atât, noile argumente ale Guvernului sunt irelevante, deoarece au fost invocate pentru prima dată doar în procedurile în fața Curții, nu și în cadrul procedurilor naționale (a se vedea, mutatis mutandis, Șarban c. Moldovei, nr. 3456/05, § 102, 4 octombrie 2005).


Curtea nu este gata să accepte punctul de vedere al Curții Supreme de Justiție, precum că folosirea creației intelectuale a reclamantului după 1999 nu încalcă dreptul acestuia garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, deoarece reclamantul nu a solicitat în instanțele de judecată o interdicție de folosire pe viitor a fotografiei făcute de el. Curtea notează că Legea nr. 293-XIII din 1994 prevede în termeni clari că folosirea operelor de artă cu încălcarea drepturilor de autor este ilegală. Caracterul ilegal al folosirii neautorizate nu este condiționat în lege printr-un anumit act al titularului dreptului de autor, cum ar fi o cerere depusă în fața instanței naționale împotriva unei asemenea folosiri. Constatarea încălcării drepturilor reclamantului în hotărârea de judecată din 1999 confirmă acest fapt.


Mai mult, nu se poate de spus, după cum a argumentat Guvernul, că reclamantul a acceptat tacit folosirea creației sale fără remunerare. Din contra, prin depunerea unei noi acțiuni, prin solicitările sale de a obliga Ministerul să încheie cu el un contract și să-i plătească compensații, el și-a exprimat clar poziția că o astfel de folosire constituie o încălcare a drepturilor sale. Prin urmare, Curtea consideră că a existat o ingerință în dreptul reclamantului de proprietate în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.


Dacă ingerința a fost „legală”. Curtea notează că Legea nr. 293-XIII din 1994 nu prevede încetarea drepturilor de autor ca rezultat al lipsei autorului de a solicita în instanța de judecată interzicerea folosirii creației sale intelectuale. Unica modalitate de stingere a dreptului de autor este încheierea unui contract cu autorul sau cu succesorii săi (art. 19 și 24 ale Legii nr. 293-XIII din 1994). Curtea notează că nici instanțele naționale, nici Guvernul nu s-au referit la careva prevederi din Legea nr. 293-XIII din 1994 care ar stipula în mod expres încetarea drepturilor de autor asupra creației sale intelectuale în urma nesolicitării interzicerii folosirii neautorizate a acesteia.


De asemenea, Curtea notează discrepanța în modul în care instanțele naționale au interpretat Legea nr. 293-XIII din 1994 în cadrul primei proceduri și în cadrul celei de-a doua proceduri, deși ele decideau, în esență, asupra aceleiași situații legale. Mai mult ca atât, Guvernul consideră că Legea nr. 293-XIII din 1994 nu este aplicabilă cauzei reclamantului, contrar poziției instanțelor de judecată naționale. Acest argument poate constitui prin sine un motiv suficient pentru a ajunge la concluzia că ingerința nu a fost „legală”. Totuși, Curtea nu consideră necesar de a decide asupra acestei chestiuni, având în vedere concluzia la care a ajuns la punctul de mai jos.


Scopul și legalitatea ingerinței. Chiar admițând că Legea nr. 293-XIII din 1994 a fost suficient de previzibilă în aplicarea sa, Curtea trebuie să determine dacă ingerința în dreptul reclamantului a fost proporțională cu scopul urmărit. Curtea acceptă faptul că eliberarea buletinelor de identitate constituie, fără îndoială, o chestiune importantă de interes public. Totodată, se pare că acest scop social important putea fi realizat în mai multe feluri, neimplicând încălcarea dreptului reclamantului. De exemplu, putea fi folosită o altă fotografie sau putea fi încheiat un contract cu reclamantul. Curtea este surprinsă de orice motive de constrângere pentru folosirea fotografiei făcută de reclamant sau de orice alt impediment în folosirea altor materiale în același scop. Mai mult, din 1 mai 2000, fotografia făcută de reclamant nu mai este folosită în calitate de fundal pentru buletinele de identitate, ceea ce confirmă că interesul public putea fi servit fără încălcarea dreptului reclamantului. Rezultă că instanțele de judecată naționale au încălcat balanța echitabilă între interesele comunității și cele ale reclamantului, impunând asupra reclamantului o sarcină individuală și excesivă.  


Curtea a acordat reclamantului EUR 5,000 cu titlu de daune materiale și morale și EUR 2,000 cu titlu de costuri și cheltuieli. 


Reclamantul a fost reprezentat în fața CtEDO de către Vitalie NAGACEVSCHI, președintele organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.


*  *  *


Hotărârea CtEDO în această cauză, în limba engleză, poate fi accesată pe pagina web a Curții (http://www.echr.coe.int/).