La 23 octombrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârile Stici c. Moldovei (cererea nr. 35324/04), Țurcan și Țurcan c. Moldovei (cererea nr. 39835/05), Deliuchin c. Moldovei (cererea nr. 14925/03) și Lipatnikova și Rudic c. Moldovei (cererea nr. 40541/04).


*  *  *


În cauza Stici c. Moldovei, reclamantul, Petru STICI, a fost reținut la 14 iunie 2004, fiind suspectat că ar fi omorât în 1993 pe fiul Eugeniei Ostapciuc.


La 17 iunie 2004, Judecătoria Buiucani a emis un mandat de arest pe numele reclamantului pe un termen de 30 zile. Reclamantul și avocatul său nu au avut acces la documentele prezentate instanței în justificarea arestului. Instanța de judecată a motivat arestul prin faptul că reclamantul era bănuit de comiterea unei infracțiuni grave pentru care legea prevedea o sancțiune de mai mult de 2 ani privațiune de libertate, reclamantul era șomer și deținea pașaport român, deci el putea să se ascundă de autorități și putea să influențeze martorii. Reclamantul nu a contestat această încheiere.


La 12 iulie 2004, procurorul a solicitat prelungirea mandatului de arest, deoarece urmau a fi efectuate câteva acte procedurale, și anume, confruntarea cu un co-învinuit, verificarea adresei unei alte persoane și deoarece reclamantul se putea ascunde. La 13 iulie 2004, Judecătoria Buiucani a prelungit mandatul de arest pe un termen de 30 de zile.


În cererea de recurs împotriva încheierii din 13 iulie 2004, reclamantul a menționat că, pe parcursul celor 30 de zile cât s-a aflat sub arest, nu a fost efectuat nici un act procedural la care se referea procurorul; că co-învinuitul cu care urma să aibă o confruntare se afla de asemenea sub arest, însă nici o confruntare nu a avut loc; că el avea reședință permanentă în Moldova; avea trei copii pe care trebuia să-i întrețină și că suferea de o boală neurologică și trebuia să urmeze un tratament medical specializat.


La 20 iulie 2004, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantului, considerând că instanța inferioară a respectat procedura și a adoptat o hotărâre legală. Potrivit reclamantului, el și avocatul său nu au avut acces la nici un material al dosarului.


La 27 iulie 2004, reclamantul a înaintat o cerere de eliberare de sub arest (cerere habeas corpus), în care susținea că nu există motive pentru deținerea sa sub arest. La 6 august 2004, fratele reclamantului a încheiat un contract cu al doilea avocat, dl V. Nagacevschi. La aceeași dată, dl Nagacevschi a solicitat instanței de judecată accesul la materialele dosarului care dovedeau necesitatea deținerii reclamantului în arest. În aceeași zi, Judecătoria Buiucani a examinat cererea habeas corpus a reclamantului în absența sa și a respins-o din motivul că reclamantul era bănuit de comiterea unei infracțiuni grave pentru care legea prevedea o sancțiune de mai mult de 2 ani privațiune de libertate, putea să se ascundă de autorități sau să comită noi infracțiuni și putea să influențeze martorii. Recursul reclamantului împotriva încheierii din 6 august a fost respins de Curtea de Apel Chișinău la 17 august 2004.


La 9 august 2004, procurorul a transmis dosarul în instanța de judecată pentru examinare. După expirarea, la 14 august 2004, a termenului mandatului de arest emis la 13 iulie 2004, procurorul nu a mai solicitat prelungirea mandatului de arest.


La 29 noiembrie 2004, a avut loc prima ședință de judecată, la care instanța a decis, inter alia, că reclamantul trebuie să rămână în detenție, fără a specifica pentru cât timp. Potrivit Guvernului, la 3 iulie 2006, Judecătoria Rîșcani l-a condamnat pe reclamant pentru infracțiunea de care era acuzat. Această hotărâre a fost menținută de Curtea de Apel Chișinău la 2 octombrie 2006. În prezent, dosarul este pendinte pe rolul Curții Supreme de Justiție.


În fața Curții, reclamantul s-a plâns de violarea art. 5 § 1 CEDO (legalitatea detenției) prin deținerea ilegală a reclamantului fără un mandat de arest valabil; violarea art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenției) prin detenția sa fără motive suficiente și relevante; violarea art. 5 § 4 CEDO prin neexaminarea probelor prezentate de el, care combăteau necesitatea deținerii sub arest și prin interdicția impusă pentru unul din avocații săi să participe la acea dată în aceste proceduri; violarea art. 6 § 2 CEDO (prezumția nevinovăției), deoarece procurorul a afirmat că reclamantul a comis o infracțiune înainte ca vinovăția lui să fie stabilită printr-o hotărâre de judecată și violarea art. 2 al Protocolului nr. 7 la CEDO (dreptul la un nivel dublu de jurisdicție în materie penală) prin neexaminarea de către instanțele de judecată a unui recurs al reclamantului cu privire la refuzul de a acorda acces la materialele dosarului penal.


Curtea declarat inadmisibilă pretenția reclamantului cu privire la violarea art. 2 al Protocolului nr. 7 la CEDO, deoarece această normă nu era aplicabilă. Instanța a menționat că prin hotărârea care se dorea a fi contestată cu recurs reclamantul nu a fost condamnat.


Curtea a declarat inadmisibilă, ca vădit nefondată, pretenția reclamantului în temeiul art. 6 § 2 CEDO. Curtea a notat că declarația cu privire la vinovăția reclamantulului, făcută până la condamarea acestuia, se conținea în demersul procurorului de autorizare a arestului. Curtea însă a notat că este sarcina procurorului de a prezenta probele care ar demonstra vinovăția persoanelor învinuite de comiterea unei infracțiuni și a prezenta această acuzație. Acuzația adusă reclamantului a fost făcută doar în instanța de judecată și nu a fost repetată în public. 


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 al Convenției, deoarece după 14 august 2004 reclamantul a fost deținut fără mandat de arest valabil și contrar căilor legale naționale (art. 25 alin. 4 Constituție).


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 3 al Convenției, deoarece instanțele de judecată care au autorizat arestul între 17 iunie și 14 august 2004, precum și cele care au examinat legalitatea acestuia, nu au invocat motive suficiente și relevante pentru eliberarea mandatului de arest. Curtea a notat că instanțele naționale s-au limitat la citarea temeiurilor pentru arest prevăzute de Codul de procedură penală, fără a arăta cum se aplică în acest caz concret. Unicile argumente specifice invocate au fost deținerea de către reclamant a pașaportului român, care i-ar permite să se ascundă peste hotare, și lipsa unui loc de muncă permanent. Totuși, instanțele nu au reacționat în nici un fel la argumentul reclamantului că toate pașapoartele sale puteau fi ridicate de către autorități, că alte măsuri preventive (ex. arestarea la domiciliu), care ar fi înlăturat riscul că reclamantul se va ascunde, ar putea fi aplicate, sau că alți factori care ar fi împiedicat cercetarea sa în stare de libertate (ex. neprezentarea la cererea organului de urmărire penală) nu existau. Instanțele, de asemenea, nu s-au referit la alte argumente (ex. neexecutarea măsurilor de urmările penală invocate de procuror pentru detenția anterioară a reclamantului, reședința permanentă în țară și trei copii, precum și boala sa, care necesita un tratament specializat) care prima facie combăteau necesitatea detenției în stare de arest. Mai mult, reclamantul a fost deținut sub arest mai mult de doi ani, deși noi motive pentru detenția sa continuă nu au fost invocate. 


Curtea nu a găsit necesar de a examina separat pretenția reclamantului în temeiul art. 5 § 4 al Convenției, deoarece decizia care autoriza arestarea reclamantului nu se baza pe motive relevante și suficiente, iar prezența celui de al doilea avocat în aceste proceduri pare să nu fi fost determinantă, deoarece în aceste proceduri reprezentantul fusese reprezentat de un alt avocat.


Curtea a acordat reclamantului EUR 4,000 cu titlu de daune morale și EUR 1,000 cu titlu de costuri și cheltuieli. 


Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, președinte al organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.


*  *  *


În cauza Țurcan și Țurcan c. Moldovei, reclamanții sunt dl Victor ȚURCAN și dl Dorel ȚURCAN. Victor ȚURCAN („V.Ț.”) este directorul Băncii Comerciale Victoriabank (banca), iar Dorel ȚURCAN („D.Ț.”) este un avocat anagajat al băncii. Ei nu sunt rude.


În primăvara anului 2005, o firmă privată înființată de către N.A. și fratele său a depus o cerere de creditare la bancă. Cererea de creditare a fost acceptată de către Comitetul Director al Băncii la 27 septembrie 2005.


La 12 octombrie 2005, ofițerii Centrului pentru Combaterea Crimei Organizate și a Corupției (CCCEC) l-au reținut pe D.Ț. în timp ce acesta primea bani de la N.A., fiind suspectat împreună cu V.Ț. pentru tentativă de luare de mită. În procesul-verbal de reținere întocmit o oră mai târziu, ofițerii se refereau la „prezența clară a unei infracțiuni”. USD 15,000 au fost marcați de CCCEC cu scopul de a demonstra luarea de mită de la N.A. La momentul reținerii, D.Ț. a declarat că N.A. îi restituia o datorie, confirmată printr-o recipisă. La semnarea procesului-verbal, D.Ț. a scris că pe durata reținerii sale, între orele 18 și 22 a zilei de 12 octombrie 2005, servieta sa s-a aflat în posesia ofițerilor CCCEC și după aceasta din ea au dispărut USD 4,000 și recipisa semnată de N.A., prin care se confirma împrumutul de la D.Ț. a sumei de USD 15,800. 


În aceeași zi, după mai puțin de o oră de la reținerea lui D.Ț., V.Ț. a fost, de asemenea, reținut în altă parte a orașului, motivul reținerii menționat în procesul-verbal fiind „un martor poate declara că V.Ț. a comis o infracțiune”.


 La 14 octombrie 2005, Judecătoria Buiucani a emis un mandat de arest pe numele lui V.Ț. Instanța de judecată a motivat arestul prin faptul că reclamantul era bănuit de comiterea unei infracțiuni grave pentru care legea prevedea o sancțiune de mai mult de 2 ani privațiune de libertate; probele prezentate au fost obținute în mod legal; exista riscul că V.Ț. putea să influențeze martorii, care sunt angajați ai băncii și îi sunt subordonați; cei doi bănuiți puteau să se înțeleagă privind o poziție comună; excluderea posibilității fabricării unor noi probe; învinuitul putea să se ascundă de autorități. La aceeași dată, Judecătoria Buiucani a emis un mandat de arest pe numele lui D.Ț., pe care l-a motivat aproape identic.


Ambii reclamanți au contestat încheierea Judecătoriei Buiucani din 14 octombrie 2005, considerând că motivele invocate pentru arestarea lor sunt insuficiente. Ei s-au oferit să predea pașapoartele lor, demonstrându-și intenția de a nu părăsi teritoriul țării, au menționat că în trecut nu au comis infracțiuni, au domiciliu și loc de muncă permanent și o bună reputație. La 21 octombrie 2005, Curtea de Apel Chișinău a respins recursurile reclamanților, menționând că exista riscul influențării martorilor angajați la bancă și distrugerea sau fabricarea unor noi probe.


La 22 octombrie 2005, procurorul a menținut învinuirile împotriva ambilor reclamanți. În aceeași zi, în absența cererii de prelungire a arestării preventive, V.Ț. a fost eliberat, cu obligarea de a nu părăsi țara.


1. Procedurile ulterioare în privința lui V.Ț.


La 18 noiembrie 2005, ziarul Timpul a publicat un interviu cu V.Ț., în care acesta menționa, inter alia, că cunoștea că una din discuțiile cu privire la un împrumut dintre D.Ț., N.A. și C.N., o angajată a băncii, a fost filmată pe ascuns de către N.A., că lui C.N. i-a fost arătată acea înregistrare audio și că acesta a fost întrebat despre credit. El a mai menționat că interese private importante doresc să preia banca, iar operațiunea a fost organizată în acest scop.


În urma acestui interviu, procurorul a solicitat arestarea la domiciliu a lui V.Ț. În fața judecătorului V.Ț. a susținut că el dispunea de această informație din alte surse decât de la C.N. și a solicitat audierea lui C.N. pentru a demonstra că persoana nu a vorbit cu el despre investigațiile din cadrul urmăririi penale. V.Ț. a argumentat că audierea martorului C.N. era de o importanță crucială, deoarece unicul motiv al detenției sale era presupusa influențare a lui C.N, în urma eliberării sale la 22 octombrie 2005. La 22 noiembrie 2005, Judecătoria Buiucani a adoptat o încheiere de aplicare a măsurii preventive de arest la domiciliu al lui V.Ț. pe un termen de 10 zile, deoarece V.Ț, era președintele băncii și putea să influențeze angajații săi. Judecătoria Buiucani nu a reacționat în nici un fel la cererea de audiere a lui C.N.. La 25 noiembrie 2005, Curtea de Apel Chișinău a casat încheierea Judecătoriei Buiucani pe motive procedurale și a dispus obligarea lui V.Ț. de a nu părăsi localitatea timp de 30 de zile.  


2. Procedurile ulterioare în privința lui D.Ț.


La 22 octombrie 2005, procurorul a solicitat prelungirea mandatului de arest al lui D.Ț., pe motiv că inter alia existau martori care urmau a fi audiați. În aceeași zi, Judecătoria Buiucani a prelungit mandatul de arest pe un termen de douăzeci de zile, din următoarele motive: D.Ț. este învinuit de comiterea unei crime grave; probele prezentate au fost obținute în mod legal; există riscul că învinuitul va influența martorii care nu au fost audiați, deoarece învinuitul nu a dat informații despre ei; există în continuare necesitatea verificării depozițiilor lui D.Ț.; există riscul fabricării probelor și ajungerii la o înțelegere privind o poziție comună între D.Ț. și V.Ț. și există pericolul ascunderii învinuitului de autorități. Cererea de recurs a lui D.Ț. a fost respinsă de Curtea de Apel Chișinău la 28 octombrie 2005, din motive similare celor descrise în încheierea din 22 octombrie 2005.


La 8 noiembrie 2005, instanța de judecată a prelungit mandatul de arest al lui D.Ț. pe un termen de alte douăzeci de zile, din motive similare celor descrise în încheierea din 22 octombrie 2005. D.Ț. a contestat această încheiere, invocând, inter alia, că el avea dreptul la tăcere și de a refuza divulgarea informației privind martorii apărării, precum și faptul că V.Ț. a fost eliberat cu obligația de a nu părăsi localitatea. El s-a plâns, de asemenea, de lipsa de acces la cea mai mare parte a materialelor dosarului intentat împotriva sa și a solicitat înlocuirea arestării preventive cu orice altă măsură preventivă. La 14 noiembrie 2005, Curtea de Apel Chișinău a respins cererea de recurs a lui D.Ț., considerând că la acel moment exista pericolul distrugerii probelor și datorită dificultății extreme a procedurilor.


La 28 noiembrie 2005, Judecătoria Buiucani a prelungit mandatul de arest al lui D.Ț. pe un termen de alte douăzeci de zile. D.Ț. a contestat această încheiere, invocând, inter alia, că urmărirea penală a fost tergiversată, în pofida declarațiilor procurorului care susținea că urmărirea penală se apropie de sfârșit și se va încheia la 1 decembrie 2005. El s-a mai plâns de lipsa de acces la materiale dosarului care justificau necesitatea lipsirii sale de libertate în continuare.


La 6 decembrie 2005, Curtea de Apel Chișinău a adoptat două decizii. În prima decizie, ea a constatat că, contrar art. 308 al Codului de procedură penală, procurorul nu a prezentat Judecătoriei Buiucani materialele cerute în motivarea cererii sale de prelungire a detenției lui D.Ț. la 28 noiembrie 2005. Prin cea de-a doua decizie, Curtea de Apel Chișinău a respins cererea de recurs a lui D.Ț., constatând că Judecătoria Buiucani a conchis corect că circumstanțele care au servit inițial drept temei pentru detenția lui D.Ț. persistă în continuare, că există pericolul distrugerii probelor și datorită naturii extrem de complexe a procedurilor.


Ulterior, mandatul de arest al lui D.Ț. a fost prelungit de instanțele naționale la 21 decembrie 2005, 13 ianuarie 2005 și 3 februarie 2006, din motive similare celor invocate anterior.


Reclamanții pretindeau în fața Curții inter alia violarea art. 5 § 1 CEDO (legalitatea lipsirii de libertate) – prin reținerea și arestarea lor fără motive verosimile de a-i bănui că au săvârșit o infracțiune; violarea art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenției) prin detenția reclamanților fără motive suficiente și relevante; violarea art. 5 § 4 CEDO (garanții în cazul lipsirii de libertate) în privința dlui D. Ț. – prin refuzul instanței de judecată de a acorda acces avocatului la probele dosarului penal care justificau necesitatea lipsirii de libertate; în privința dlui V. Ț. – prin refuzul nemotivat al instanței de judecată care examina necesitatea arestării de a audia un martor important.


În observațiile sale cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei, reclamanții au solicitat CtEDO să lase fără examinare pretenția formulată în temeiul 5 § 1 CEDO. Din acest motiv, CtEDO a lăsat fără examinare această pretenție. 


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 3 CEDO prin detenția reclamanților fără motive suficiente și relevante (Dorel Țurcan – între 12 octombrie 2005 și septembrie 2006; Victor Țurcan – între 12 și 22 octombrie 2005).


Curtea a relevat că argumentarea invocată de reclamanți urma, mai degrabă, să fie examinată prin prisma art. 5 § 1 CEDO, însă, deoarece reclamanții au retras această pretenție, ea o va examina prin prisma art. 5 § 3 CEDO. Curtea a notat că instanțele naționale s-au limitat la citarea temeiurilor pentru arest prevăzute de Codul de procedură penală, fără a arăta în ce mod acestea se aplică speței. În cazul lui V.Ț., instanțele naționale au motivat detenția prin faptul că el era președintele băncii și putea influența martorii care îi erau subordonați și putea ajunge la o înțelegere cu D.Ț. privind o poziție de apărare comună. Totuși, Curtea notează că la 22 octombrie 2005, când V.Ț. a fost eliberat, procurorul a invocat necesitatea audierii unor martori, ca temei pentru prelungirea detenției lui D.Ț., martori care nu au fost niciodată identificați, dar care se prezumă că puteau da declarații inconvenabile pentru ambii învinuiți. Mai mult, nu este clar de ce instanțele naționale au decis detenția lui V.Ț., pe motiv că ar putea influența martorii, când câteva zile mai târziu el a fost eliberat fără ca acești martori să fie audiați, aparent, fără a exista un pericol ca ei să fie influențați. Pe de altă parte, instanțele de judecată nu au examinat nici unul din elementele invocate în folosul lui V.Ț., deși art. 176 alin. 3 al Codului de procedură penală cere expres acest lucru, iar V.Ț. a văcut referire la argumente care prima facie erau relevante pentru a combate necesitatea deținerii sub arest.


Curtea este frapată de motivele invocate pentru prelungirea arestului lui D.Ț. începând cu 8 noiembrie 2005, și anume: refuzul lui D.Ț. de a divulga procurorului numele martorilor care ar putea demonstra nevinovăția sa în instanța de judecată. Curtea consideră că aceasta nu numai că nu poate constitui temei pentru detenția unei persoane, dar contravine și dreptului învinuitului de a păstra tăcerea, după cum acest drept este garantat de art. 6 CEDO. Curtea a notat cu îngrijorare deosebită că, în pofida insuficienței motivelor inițiale pentru detenție și lipsei altor motive noi, arestul lui D.Ț. a fost prelungit de câteva ori, uneori chiar atunci când instanța nu avea la dispoziție materialele dosarului care ar fi justificat detenția. În pofida cererii lui D.Ț. de înlocuire a măsurii preventive, de exemplu cu arestul la domiciliu, nici o instanță de judecată nu a examinat o asemenea posibilitate. Acestea, în conexiune cu lipsa motivelor pentru detenție, pot pune la îndoială legalitatea detenției sale, după cum aceasta este garantată de art. 5 § 1 CEDO.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 4 CEDO în privința ambilor reclamanți. În privința dlui D. Ț., Curtea a notat că practica administrativă de refuz al instanțelor de judecată de a acorda acces învinuitului la probele dosarului penal care justifică necesitatea lipsirii de libertate l-au împiedicat pe D.Ț. de a contesta motivele detenției sale. Aceasta, combinată cu detenția fără motive suficiente relevate mai sus, conduce la impresia acuzatului că hotărârile de judecată erau arbitrare. În ceea ce-l privește pe dl V. Ț., unicul motiv pentru arestarea la domiciliu a sa a fost presupusa presiune asupra unui martor. Prin urmare, pentru a stabili necesitatea detenției repetate era important ca acest martor să fie audiat. Neaudierea acestui martor a lipsit apărarea de posibilitatea de a convinge judecătorul de instrucție de lipsa motivelor pentru arestare. Mai mult, în declarațiile făcute de C.N. după apariția articolului din 18 noiembrie 2005, martorul a recunoscut că V.Ț. nu a vorbit cu ea și s-au văzut doar în holul băncii. Deoarece instanța de judecată a refuzat fără a indica vreun motiv audierea acestui martor, Curtea a conchis că a existat o violare a art. 5 § 4 CEDO.


Curtea a acordat cu titlu de daune morale EUR 4,000 dlui Dorel Țurcan și EUR 3,000 dlui Victor Țurcan și o sumă globală de EUR 2,000 cu titlu de costuri și cheltuieli. 


Reclamanții au fost reprezentați la CtEDO de către Alexandru TÄ‚NASE, avocat din Chișinău.


Comunicatul de presă al reprezentantului reclamanților în cauza Țurcan și Țurcan c. Moldovei îl puteți găsi aici.


*  *  *



În cauza Lipatnikova și Rudic c. Moldovei, reclamantele, Natalia LIPATNIKOVA (primul reclamant) și Ecaterina RUDIC (al doilea reclamant), au fost proprietarii unei case în Chișinău și a lotului aferent acesteia. Vecinul lor T., a construit o anexă neautorizată pe pământul reclamanților.


În 1995, prin câteva decizii Pretura sectorului Centru a dispus demolarea construcțiilor neautorizate. În 1996, Pretura a anulat autorizațiile de construcție inițiale în favoarea lui T., ca fiind emise cu încălcarea legii. T. a inițiat proceduri judiciare, reclamanții fiind atrași în proces în calitate de terțe persoane. Printr-o decizie definitivă, la 30 septembrie 1998, Curtea Supremă de Justiție a menținut deciziile administrative de demolare a construcțiilor.


Reclamanții au depus numeroase cereri pentru executarea deciziei din 30 septembrie 1998. De fiecare dată autoritatea locală răspundea că executarea nu este posibilă, fie din cauza condițiilor climaterice, fie din cauza lipsei echipamentului necesar, fie în urma inițierii noilor acțiuni de către T.


T. a întreprins câteva încercări de a redeschide procedurile, utilizând căi extraordinare de atac, pretinzând că soția și fiica acestuia nu au fost atrase în proceduri. Aceste cereri au fost respinse ca inadmisibile prin decizii din 2001, 2003, 2005 și 2006. Procedurile de executare au fost suspendate de două ori ca rezultat al acestor proceduri: pentru șase luni în 2003 și pentru nouă luni în 2005.


Hotărârea din 30 septembrie 1998 a fost executată în iulie 2006, după ce cererea reclamanților a fost comunicată de către CtEDO Guvernului.


Reclamanții pretindeau în fața Curții violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății) și a art. 3 CEDO (interzicerea torturii) din cauza neexecutării îndelungate a hotărârii din 30 septembrie 1998 și violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) în conjuncție cu art. 6 § 1 CEDO prin lipsa unui recurs efectiv pentru soluționarea pretențiilor de neexecutare la nivel național.


Curtea a considerat vădit nefondată pretenția reclamanților referitoare la violarea art. 3 CEDO și a respins-o ca inadmisibilă în conformitate cu art. 35 § 4 CEDO. CtEDO a notat că reclamanții nu au prezentat probe pentru a o justifica, iar suferințele cauzate prin executarea îndelungată a hotărârii nu par să depășească nivelul nivelul minim de severitate necesar pentru ca art. 3 să devină aplicabil.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO și a art. 1 Protocolul nr. 1 la CEDO prin neexecutarea hotărârii de judecată din 30 septembrie 1998 . Curtea a notat că hotărârea nu a fost executată timp de șapte ani și zece luni, iar instanțele naționale au suspendat executarea hotărârii pentru o perioadă totală de 15 luni. Chiar excluzând perioadele când executarea a fost suspendată de instanța de judecată, autoritățile au avut nevoie de o perioadă de mulți ani pentru a executa hotărârea, a cărei durată nu poate fi explicată de probleme tehnice. Mai mult ca atât, Curtea observă că prima suspendare a executării a fost dispusă abia în 2003, peste aproximativ cinci ani după ce hotărârea a devenit definitivă. Nici o explicație nu a fost dată acestei întârzieri.


Curtea a constatat, în unanimitate, și violarea art. 13 al CEDO în conjuncție cu art. 6 § 1 CEDO prin lipsa unui recurs efectiv pentru soluționarea pretențiilor de neexecutare la nivel național. Curtea a notat că Guvernul nu s-a referit la prevederi legale care ar fi permis reclamanților să inițieze acțiuni judiciare în vederea accelerării executării hotărârii din 1998. Dimpotrivă, existența în dreptul intern a mai multor opțiuni de contestare a hotărârii de judecată definitive i-a permis lui T. să tergiverseze executarea hotărârii, astfel lăsând reclamanții fără vreun remediu efectiv.


Curtea a acordat reclamanților EUR 3,000 cu titlu de daune morale și EUR 600 cu titlu de costuri și cheltuieli. 


Reclamanții au fost reprezentați la CtEDO de către Vitalie ZAMA, membru al organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.