La 6 noiembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârile Mușuc c. Moldovei (cererea nr. 42440/06), Stepuleac c. Moldovei (cererea nr. 8207/06) și Banca VIAS c. Moldovei (cererea nr. 32760/04).


*  *  *


În cauza Mușuc c. Moldovei, reclamantul, Eduard MUȘUC, a fost reținut la 28 septembrie 2006, fiind bănuit că ar fi procurat, în calitatea sa de director al companiei Megadat.com, o clădire de la Moldinconbank la un preț pretins a fi mai mic decât valoarea de piață. Instanța de judecată a eliberat mandat de arest pe numele reclamantului, motivându-și încheierea prin faptul că reclamantul ar fi încercat să influențeze martorii.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 CEDO (legalitatea detenției) prin deținerea reclamantului fără motive verosimile că el ar fi comis o infracțiune; violarea art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenției) prin detenția reclamantului fără motive suficiente și relevante; violarea art. 5 § 4 CEDO (garanții în cazul lipsirii de libertate), deoarece reclamantul și avocatul său nu au avut acces la materialele dosarului penal care justificau detenția reclamantului, neavând posibilitatea efectivă de a contesta arestarea reclamantului și din cauza ingerinței în dreptul reclamantului la întrevederi confidențiale cu avocatul său în cadrul IDP al CCCEC.


Curtea a acordat reclamantului EUR 9,000 cu titlu de daune morale și EUR 3,000 cu titlu de costuri și cheltuieli.


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către d-a Janeta HANGANU, avocat-stagiar din Chișinău.


Comunicatul de presă al reprezentantului reclamantului îl puteți găsi aici.


*  *  *


În cauza Stepuleac c. Moldovei, reclamantul, Gheorghe STEPULEAC, este directorul Tantal SRL, o companie ce oferă servicii de securitate. Reclamantul a fost arestat la 29 noiembrie 2005, arestul fiind motivat prin faptul că reclamantul a fost identificat de către o victimă și că el putea influența martorii sau victima. El a rămas în detenție până la 7 decembrie 2005, când a fost eliberat pe cauțiune. După eliberarea sa, reclamantul a dat un interviu în care a menționat că arestul și detenția sa au constituit rezultatul eforturilor Ministerului Afacerilor Interne de a monopoliza piața serviciilor de securitate. La 18 decembrie 2005, reclamantul a fost arestat din nou și deținut până la 23 mai 2006.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO în privința condițiilor de detenție în IDP al Direcției Generale de Combatere a Crimei Organizate și Corupției al MAI, a insuficienței asistenței medicale acordate reclamantului în acest centru de detenție și a lipsei unei anchete adecvate din partea autorităților privind pretinsa intimidare a reclamantului în celulă; și violarea art. 5 § 1 CEDO (legalitatea detenției) deoarece cele două arestări ale reclamantului au avut loc fără a exista motive verosimile că el ar fi comis o infracțiune.


Curtea a acordat reclamantului EUR 12,000 cu titlu de daune morale și EUR 3,000 cu titlu de costuri și cheltuieli.


În fața Curții, reclamantul a fost reprezentat de către dl Alexandru TÄ‚NASE, avocat din Chișinău.


Comunicatul de presă al reprezentantului reclamantului îl puteți găsi aici.


*  *  *


În cauza Banca VIAS c. Moldovei, reclamantul, Banca VIAS, se plângea de neexecutarea unei hotărâri de judecată definitive din 26 februarie 2002 în favoarea sa.


A. Modificarea statutului debitorului reclamantului


În urma reorganizării întreprinderii de stat „Vibropribor” („SCV”), la 3 iulie 1996, la Camera Înregistrării de Stat („CÎS”) a fost înregistrată Societatea pe Acțiuni „Vibropribor” („V.”), fondată în baza unui contract între Departamentul Privatizării și două companii private.


În 1998, Departamentul Privatizării a inițiat proceduri judiciare în vederea anulării contractului de fondare a lui V., pretinzând că a fost încheiat cu încălcarea legislației și a solicitat restitutio in integrum. Cererea a fost respinsă de toate instanțele de judecată competente: de Judecătoria Economică de Circumscripție la 14 septembrie 1998, de Curtea de Apel Economică la 24 mai 1999, culminând cu decizia Curții Supreme de Justiție din 29 septembrie 1999.


Departamentul Privatizării a solicitat redeschiderea procedurilor. La 22 februarie 2001, Judecătoria Economică de Circumscripție a respins această pretenție pe motiv de res judicata. La 25 iunie 2001, printr-o decizie definitivă, Curtea de Apel Economică a satisfăcut pretenția Departamentului Privatizării și a dispus lichidarea lui V. și restitutio in integrum. În vederea executării deciziei din 25 iunie 2001, Departamentul Privatizării a creat o comisie de lichidare, care urma să determine datoriile lui V. față de terți și debitorii lui V., precum și să dispună restituirea datoriilor lui V., în urma aprobării Departamentului Privatizării.


În 2002, Procurorul General a solicitat Curții Supreme de Justiție redeschiderea procedurilor și casarea hotărârilor de judecată din 1998-1999. La 11 martie 2002, Curtea Supremă de Justiție a satisfăcut această cerere și a casat hotărârile din 14 septembrie 1998, din 24 mai 1999 și din 29 septembrie 1999. Curtea Supremă de Justiție a adoptat o nouă decizie, prin care a declarat nul contractul de fondare a lui V. Instanța a constatat că cele două companii private nu și-au respectat obligațiunile de transferare a contribuțiilor lor în capitalul social al lui V. În urma acestei hotărâri, la 18 mai 2002, a fost anulată înregistrarea lui V. de la CÎS și în locul lui V. a fost înregistrat SCV („noul SCV”). În statutul SCV se menționa că este fondat în baza întreprinderii „Vibropribor” (existentă înainte de crearea lui V.).


La 3 aprilie 2002, Departamentul Privatizării a solicitat revizuirea hotărârii definitive din 25 iunie 2001. La 24 aprilie 2002, Curtea de Apel Economică a satisfăcut această pretenție și a modificat formularea hotărârii din dispunerea lichidării lui V. în declarația că V. nu a fost fondat în mod legal și că toate bunurile trebuie să fie reîntoarse așa precum au fost la 3 iulie 1996. Instanța s-a referit la decizia Curții Supreme de Justiție din 11 martie 2002, prin care a fost anulat contractul de fondare a lui V.


B. Creditul acordat de către reclamant lui V. și procedurile de executare


La 8 august 1997, reclamantul a acordat lui V. un credit în valoare de MDL 3,472,965. În 1999, reclamantul a inițiat procedura de lichidare, care continuă până în prezent. La 18 septembrie 2001, Departamentul Privatizării a informat reclamantul despre inițierea procedurii de lichidare a lui V. La 2 octombrie 2002, reclamantul a solicitat comisiei de lichidare să fie inclus în lista creditorilor lui V. Nu este clar dacă această cerere a fost satisfăcută.


Reclamantul a inițiat proceduri judiciare împotriva lui V. La 26 februarie 2002, Judecătoria Economică de Circumscripție Chișinău a acordat reclamantului MDL 3,383,991 (echivalentul a EUR 294,623 la acea dată). Hotărârea nu a fost contestată și a devenit irevocabilă peste 15 zile. La 14 martie 2002, instanța a eliberat un titlu executoriu.


La 2 aprilie 2002, executorul judecătoresc a pus sechestru pe două dintre clădirile lui V. în vederea organizării unei licitații. Licitația nu a avut loc din cauza lipsei potențialilor cumpărători. Procesul de executare a fost suspendat la 2 iulie 2002 de către Judecătoria sectorului Centru, la cererea lui SCV formulată cu referire la hotărârea din 11 martie 2002.


V. a fost radiat din Registrul Întreprinderilor. La 18 iulie 2002, reclamantul a contestat decizia CÎS din 18 mai 2002, prin care a fost anulată înregistrarea lui V., pe motiv că aceasta a fost făcută cu încălcarea legii, autoritățile fiind obligate mai întâi să-l lichideze pe V. și să plătească datoria acestuia către reclamant.


La 23 iulie 2003, reclamantul a solicitat modificarea modului de executare a hotărârii din 26 februarie 2002, lăsând alegerea acestuia la discreția instanței. Reclamantul s-a referit la clădirile lui V. pe care a fost pus sechestru în 2002, în vederea vânzării la licitație, și la imposibilitatea vânzării acestei clădiri, deoarece V. a fost radiat din Registrul Întreprinderilor. Reclamantul a notat că nu au fost respectate prevederile legale cu privire la modul de lichidare a unei întreprinderi.


Cererea reclamantului a fost respinsă de către Judecătoria Economică de Circumscripție și de către Curtea de Apel Economică la 11 decembrie 2003 și, respectiv, la 29 ianuarie 2004. Instanțele au notat că reclamantul nu a demonstrat că SCV era succesorul lui V., deoarece instanței nu i-a fost prezentat nici un act care ar confirma că bunurile, drepturile și obligațiile lui V. au fost transmise lui SCV după declararea nulă a acordului de constituire a lui V..


C. În drept


CtEDO a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 al Convenției (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 Protocolul nr. 1 la CEDO (dreptul la protecția proprietății) prin neexecutarea hotărârii definitive din 26 februarie 2002.


Curtea a notat că reclamantul avea o hotărârea judecătorească irevocabilă în folosul său, care nu a fost executată. Neexecutarea hotărârii judecătorești în favoarea reclamantului se datorează „inexistenței” debitorului și a bunurilor acestuia. Totuși, este evident că inexistența debitorului rezultă din hotărârea din 24 aprilie 2002, care a declarat nul acordul de constituire a lui V. Curtea a notat că reclamantul nu a contestat declararea nulă a acordului de constituire a lui V., ci doar modul în care proprietatea acestuia a fost împărțită ulterior. În timp ce după prima dispunere a lichidării lui V. a fost creată o comisie de lichidare, care urma să plătească datoriile lui V. creditorilor acestuia, se pare că o asemenea procedură nu a fost urmată după declararea nulă a acordului de constituire a lui V. Instanțele de judecată și autoritățile naționale nu s-au referit la soarta de mai departe a bunurilor lui V., cu excepția hotărârii de judecată din 24 aprilie 2002, în care se indica că toate bunurile urmau a fi reîntoarse conform situației la 3 iulie 1996. Această dispoziție poate fi interpretată doar ca transferul bunurilor lui V. întreprinderii de stat care exista până a fi reorganizată în V.


Curtea a observat că V. a încetat să existe și că întreaga sa proprietate a fost transmisă altor persoane, fără ca datoriile lui V. să fie plătite. Curtea a considerat că posibilitatea autorităților de a lichida o companie, indiferent de mijloace, și transferul proprietății companiei unui terț în limita bunurilor de care le avea la momentul lichidării, fără a plăti datoriile companiei, contravine pricipiului general al echității. Totuși, acest lucru s-a întâmplat. Ca rezultat, V. nu mai există, nu dispune de nici un bun și hotărârea de judecată în favoarea reclamantului nu poate fi executată. Prin urmare, statul este direct responsabil de imposibilitatea de executare a hotărârii în folosul reclamantului.


Curtea a acordat reclamantului EUR 301,000 cu titlu de daune materiale și morale și EUR 95 cu titlu de costuri și cheltuieli.


*  *  *


Hotărârile CtEDO în aceste cauze, în limba engleză, pot fi accesate pe pagina web a Curții (http://www.echr.coe.int/).