La 13 noiembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârile Cebotari c. Moldovei (cererea nr. 35615/06), Dolneanu c. Moldovei (cererea nr. 17211/03), Becciu c. Moldovei (cererea nr. 32347/04) și Gusovschi c. Moldovei (cererea nr. 35967/03).


*  *  *


În cauza Cebotari c. Moldovei, reclamantul, Mihail CEBOTARI, în anul 1997 era directorul întreprinderii de stat „Moldtranselectro”. La 9 august 2006, el a fost recunoscut în calitate de bănuit într-un dosar penal instrumentat de către CCCEC cu privire la pretinsa sustragere a avutului statului în proporții deosebit de mari de către SRL „Oferta Plus”. Reclamantul a fost bănuit de depășirea atribuțiilor de serviciu prin faptul că a cerut Guvernului Republicii Moldova să emită pe numele SRL „Oferta Plus” o obligațiune trezorerială nominativă (OTN) în valoare de MDL 20,000,000 pentru energia electrică consumată de către instituțiile bugetare. Reclamantul era bănuit că a solicitat emiterea OTN-ului, deși cunoștea că energia livrată de „Oferta Plus” nu a fost consumată de instituțiile bugetare. Acuzații cu privire la sustragerea sumei de MDL 20,000,000 au fost aduse directorului SRL „Oferta Plus”, care a fost arestat tot la 9 august 2006.


La 9 august 2006, pe numele reclamantului a fost eliberat mandat de arest și el a fost deținut sub arest până la 19 noiembrie 2006, când a fost eliberat pe cauțiune. Până la arestare, potrivit reclamantului, anchetatorul l-a lăsat să înțeleagă că eliberarea sa va depinde de faptul dacă va da declarații pe care le dorește urmărirea penală.


O perioadă din detenția sa el a fost deținut în Izolatorul de Detenție Provizorie al CCCEC. Camera pentru întrevederi între avocat și client din IDP al CCCEC era dotată cu un perete de sticlă care îi separa. În timpul întâlnirilor în această cameră, avocatul nu putea transmite sau primi documente de la client. Datorită imposibilității de a o semna personal fără a fi citită de angajații IDP, cererea reclamantului la CtEDO a fost semnată de către soția lui.


În temeiul OTN, în anul 2001, SRL „Oferta Plus” a obținut o hotărâre irevocabilă împotriva Ministerului Finanțelor prin care pârâtul a fost obligat să plătească MDL 20,000,000. În anul 2004, SRL „Oferta Plus” a depus o cerere la CtEDO, în care se plângea de neexecutarea unei hotărâri judecătorești irevocabile în favoarea sa. Guvernul a fost informat de către SRL „Oferta Plus” despre aceasta în ziua depunerii cererii la Curte. După depunerea cererii la CtEDO hotărârea în folosul SRL „Oferta Plus” a fost casată, la cererea Ministerului Finanțelor, de către Plenul Curții Supreme de Justiție, iar pretențiile SRL „Oferta Plus” au fost ulterior respinse ca neîntemeiate. După casarea hotărârii de către Plenul Curții Supreme de Justiție, la cererea Ministerului Finanțelor, Procuratura Generală a intentat un dosar penal împotriva directorului SRL „Oferta Plus”.


La 19 decembrie 2006, CtEDO a pronunțat hotărârea sa în cauza „Oferta Plus” SRL c. Moldovei. În această hotărâre, CtEDO a constatat că casarea hotărârii în folosul SRL „Oferta Plus” a fost „abuzivă”, iar urmărirea penală împotriva directorului SRL „Oferta Plus” și arestul acestuia au avut drept scop descurajarea SRL „Oferta Plus” în menținerea cererii depuse la CtEDO, ceea ce contravine art. 34 al Convenției.


La 27 iulie 2007, dl Cebotari a fost achitat integral de către Judecătoria Centru. 


În fața CtEDO, reclamantul pretindea violarea art. 5 § 1 CEDO (legalitatea detenției) combinat cu art. 18 CEDO (limitarea drepturilor pentru un alt scop decât cel prevăzut de CEDO), deoarece lipsirea sa de libertate a reprezentat o consecință a refuzului său de a da depoziții convenabile urmăririi penale și a fost abuzivă. Reclamantul a făcut referire la constatările CtEDO în cauza „Oferta Plus” SRL c. Moldovei. Reclamantul a mai pretins violarea art. 34 CEDO (dreptul de a depune o cerere la CtEDO) și al art. 5 § 3 și 4 CEDO.


CtEDO a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 CEDO combinat cu art. 18 CEDO, pe motiv că urmărirea penală împotriva dlui Cebotari nu putea fi disociată de cea intentată împotriva directorului SRL „Oferta Plus”, aceste două proceduri penale au coincis în timp și au fost instrumentate de aceiași anchetatori penali. Din acest motiv, constatările din hotărârea „Oferta Plus” SRL c. Moldovei sunt valabile și pentru această cauză. Prin urmare, arestarea reclamantului a fost făcută în lipsa unor motive verosimile de a bănui reclamantul că a săvârșit o infracțiune. Luând în considerare lipsa motivelor verosimile și constatările făcute în hotărârea „Oferta Plus” SRL c. Moldovei (para. 141), CtEDO a conchis că intentarea dosarului penal împotriva reclamantului și arestarea sa ulterioară au avut drept scop impunerea reclamantului de a face declarații care ar fi împiedicat SRL „Oferta Plus” să-și prezinte cauza la CtEDO. Un asemenea scop pentru lipsirea de libertate în temeiul art. 5 § 1 c) CEDO nu este permis. Prin urmare, a existat o violare a art. 18 CEDO.


În lumina constatărilor prin prisma art. 5 § 1 CEDO combinat cu art. 18 CEDO, Curtea nu a găsit necesar să examineze separat pretențiile reclamantului formulate în temeiul art. 5 § 3 și 4 CEDO.


CtEDO a constatat, în unanimitate, violarea art. 34 CEDO, deoarece prezența peretelui de sticlă dădea suficiente temeiuri unui observator independent de a crede că întrevederile nu erau confidențiale (că convorbirile erau interceptate), ceea ce afecta eficiența asistenței avocatului.


CtEDO a acordat reclamantului EUR 10,000 cu titlu de daune morale și EUR 2,500 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Reclamantul a  fost reprezentat la CtEDO de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, președintele organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.


*  *  *


În cauza Dolneanu c. Moldovei, reclamantul a deschis, în perioada sovietică, trei conturi de depozit la Banca de Economii. În rezultatul inflației, reclamantul a pierdut o mare parte a depozitelor. În scopul recuperării pierderilor cauzate populației de inflație, Parlamentul a adoptat la 29 iulie 1994 Hotărârea nr. 201-XIII, care avea următorul text:


„Art. 1. – Se  indexează depunerile populației în instituțiile Băncii de  Economii a Moldovei, atît cele în vigoare, cît și cele reînnoite  la data  prezentei  hotărîri,  luîndu-se ca bază  soldul  acestora  conform situației  din  2  ianuarie  1992, pentru depunătorii  care  pînă  la  1 ianuarie  1994  au  atins vîrsta de 60 de ani – prima  mie de  ruble  la toate conturile în raportul 1 rublă : 1 leu.


Art. 2. – Guvernul  și  Banca Națională a Moldovei: în termen  de  o lună  vor  elabora  și vor propune modul și mecanismul de  amortizare a sumelor indexate și sursele de compensare: vor face propuneri privind modul de indexare a celorlalte depuneri ale populației în instituțiile Băncii de Economii a Moldovei.”


La 16 februarie 1995, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 108, prin care a creat o comisie responsabilă să stabilească cuantumul compensației care urma să fie plătită de către Ministerul Finanțelor Băncii de Economii, pentru recuperarea pierderilor cauzate de inflație deponenților băncii. Această sumă urma să fie stabilită în baza alocațiilor bugetare pentru anul respectiv.


Reclamantul a solicitat Băncii de Economii să-i plătească MDL 3,000 pentru cele trei conturi de depozit. La 7 iunie 2000, lui i s-au plătit doar MDL 570. Reclamantul a inițiat proceduri judiciare, solicitând obligarea Băncii de Economii și a Ministerului Finanțelor la plata sumei restante și a daunelor materiale și morale cauzate prin plata întârziată.


Ambii pârâți au recunoscut dreptul reclamantului la suma restantă, însă au notat că nu au fost prevăzute alocații suficiente în acest sens în bugetele pentru anii 1995 – 2001. Prin hotărârea Judecătoriei sectorului Centru din 4 martie 2002 pârâții au fost obligați să plătească reclamantului suma de MDL 2,429, însă a respins pretențiile cu privire la daunele materiale și morale, deoarece nu exista o lege în acest sens. Această hotărâre a fost menținută în apel și în recurs, fiind invocată aceeași motivare. La 29 iulie 2004, suma restantă a fost plătită.


În fața Curții, reclamantul se plângea, în temeiul art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO și art.art. 6 și 13 CEDO, de plata întârziată a compensațiilor pentru pierderea cauzată de inflație.


CtEDO a notat că art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO nu garantează un drept de a dobândi proprietăți. Totuși, o pretenție poate reprezenta un „bun” în sensul art. 1 dacă reclamantul poate argumenta că avea cel puțin o „speranță legitimă” că va obține un drept de proprietate. Pentru a stabili dacă așteptarea este „legitimă”, Curtea trebuie să stabilească dacă pretenția reclamantului se baza pe un fundament legal suficient.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății). Curtea a notat că reclamantul a obținut o compensație în temeiul Hotărârii Parlamentului nr. 201 din 1994 și satisfăcea toate criteriile stabilite în acest act. Nici una din părțile în proces și nici instanța de judecată nu au contestat dreptul reclamantului de a obține compensații pentru depunerile de la Banca de Economii, și nici cuantumul acestora. Conform Hotărârii Parlamentului nr. 201 din 1994, dreptul de a obține compensații nu era condiționat de volumul alocațiilor bugetare prevăzute pentru aceasta, iar indicațiile date prin această Hotărâre nu îi permiteau Guvernului să introducă condiții suplimentare pentru obținerea compensațiilor. Prin urmare, prevederile specifice ale Hotărârii Guvernului nr. 108 din 1995 nu îl lipseau pe reclamant de dreptul de a obține compensații în temeiul Hotărârii Parlamentului nr. 201 din 1994. Prin urmare, pretenția reclamantului se baza pe un fundament legal suficient, adică constituia un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr.1 la CEDO.


Curtea a constatat că plata, peste mai mult de șase ani, a compensației reprezintă o ingerință în dreptul reclamantului garantat de art. 1 al Protocolului nr.1 la CEDO. Înseși instanțele naționale au constatat că neplata compensației restante este contrară legii. Prin urmare, ingerința în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale a fost contrară legii.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) prin lipsa unui recurs efectiv pentru a obține compensații pentru încălcarea dreptului său garantat de art. 1 al Protocolului nr.1 la CEDO. Curtea a notat că instanțele naționale au respins pretențiile reclamantului cu privire la compensații pe motiv de inexistență a unei legi speciale în acest sens.


În lumina constatărilor prin prisma art. 1 al Protocolului nr.1 la CEDO, Curtea nu a găsit necesar să examineze separat dacă a existat o violare a art. 6 § 1 CEDO.


Curtea a acordat reclamantului EUR 513 (inflația asupra sumei datorate) cu titlu de daune materiale, EUR 2,000 cu titlu de daune morale și EUR 1,588 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Reclamantul a  fost reprezentat la CtEDO de către dna Luciana IABANGI, membru al Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova.


*  *  *


În cauza Becciu c. Moldovei, reclamantul se plângea de executarea întârziată a unei hotărâri de judecată din 26 septembrie 2003 privind obligarea Ministerului Finanțelor la plata sumei de MDL 183,752 (EUR 11,960 la acea dată). Hotărârea nu a fost contestată și a devenit executorie după 15 zile. Titlul executoriu a fost transmis spre executare oficiului de executare la 5 noiembrie 2003. Reclamantul a primit suma datorată în 4 tranșe, efectuate între 29 decembrie 2004 și 13 decembrie 2005.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil) și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO (protecția proprietății), deoarece hotărârea din 26 septembrie 2003 nu a fost executată integral timp de doi ani.


Curtea a acordat reclamantului EUR 3,537 (dobânda la suma datorată conform hotărârii de judecată, calculată conform ratei medii indicată de BNM pentru depozitele în MDL pentru perioada de referință) cu titlu de daune materiale, EUR 600 cu titlu de daune morale și EUR 600 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Reclamantul a  fost reprezentat la CtEDO de către dna Natalia MARDARI, avocat din Chișinău.


*  *  *


În cauza Gusovschi c. Moldovei, casa reclamanților (4 reclamanți) a fost deconectată de la conducta de gaz în septembrie 1999, din cauza neachitării facturilor. La 29 mai 2000, dl S. Gusovschi a inițiat proceduri judiciare împotriva operatorului „Moldova-Gaz” și a Prefectului județului Tighina, solicitând reconectarea casei sale la conducta de gaz și compensarea daunelor. Se pare că ceilalți trei reclamanți au fost admiși în proceduri în calitate de coreclamanți.


Între 18 aprilie 2001 și 28 ianuarie 2002 și între 14 noiembrie 2002 și 17 martie 2004 aproape că nu au fost întreprinse acțiuni procesuale în cauza reclamanților. Cauza reclamanților a fost remisă la rejudecare de către instanțele ierarhic superioare la 18 aprilie 2001, la 14 noiembrie 2002, constatând în hotărâre că dosarul a fost tergiversat, și la 19 mai 2004. Procedurile judiciare s-au finisat la 30 martie 2005, când Curtea Supremă de Justiție a reconfirmat constatarea instanței de apel precum că procedurile de judecată au durat o perioadă îndelungată de timp și respingerea pretențiilor cu privire la compensarea daunelor.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO (dreptul la judecarea cauzei reclamantului într-un termen rezonabil). Curtea a notat că procedurile judiciare în cazul reclamanților au durat patru ani și zece luni, că cauza nu era deosebit de complexă, că tergiversarea procedurilor, în partea compensațiilor solicitate, nu putea fi imputată reclamantului și că neprezentarea reclamantului în ședințe se datorează necitării sale legale. Curtea a mai notat că remiterea spre reexaminare a cauzei reclamantului poate vorbi despre erorile comise de instanțele ierarhic inferioare, iar repetarea acestor erori în aceeași procedură relevă o deficiență serioasă a sistemului judecătoresc. Curtea observă că înseși instanțele naționale au constatat că durata procedurilor naționale a fost excesivă, însă ele nu au făcut decât să permită o continuare a acestei tergiversări prin remiterea cauzei la rejudecare la 14 noiembrie 2002, refuzând să acorde compensații reclamanților. Curtea a mai ținut cont de importanța litigiului pentru reclamanți, care au trebuit să aștepte cinci ierni pentru a obține o hotărâre de judecată definitivă, ceea ce a pus în pericol sănătatea reclamanților, mai ales că unul dintre ei este invalid de gradul doi.


CtEDO a acordat reclamanților suma globală de EUR 1,000 cu titlu de daune morale.


*  *  *


Hotărârile CtEDO în aceste cauze, în limba engleză, pot fi accesate pe pagina web a Curții (http://www.echr.coe.int/).