La 27 noiembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârile Popovici c. Moldovei (cererea nr. 289/04 și 41194/04) și Timpul Info-Magazin și Anghel c. Moldovei (cererea nr. 42864/05).


*  *  *


În cauza Popovici c. Moldovei, reclamantul, Petru POPOVICI, cunoscut ca „Micu”, a fost acuzat că în anii 2000 și 2001, împreună cu alte 10 persoane, a comis mai multe infracțiuni. La 12 noiembrie 2001, reclamantul a fost arestat.


La 22 octombrie 2002, șapte dintre persoanele de mai sus au fost condamnate prin sentința irevocabilă a Curții Supreme de Justiție. Reclamantul și alte două persoane au fost judecați separat. Reclamantul a fost acuzat de constituirea și conducerea unei grupări criminale, de tentativa de omor a cinci persoane, de omorul a trei persoane, de privarea ilegală de libertate a două persoane, de deținere ilegală a armei de foc, de folosirea documentelor false, de șantaj, de furt și de posesie de droguri.


În martie 2003, secretarul Consiliului Suprem de Securitate a Moldovei, dl Valeriu GURBULEA,  a dat un interviu unui ziar de limbă rusă, în care a menționat inter alia:  


„Людьми главы самой крупной преступной группировки – Мику – предпринимались самые энергичные попытки его освобождения из под стражи, и только личное вмешательство Президента пресекло эти попытки.”


La 7 octombrie 2003, Curtea de Apel Chișinău l-a achitat pe reclamant pe toate capetele de acuzare, din lipsă de probe, și a dispus eliberarea lui imediată.


La ieșirea din sala de judecată, reclamantul a fost reținut de angajații Direcției Generale de Combatere a Corupției și Crimei Organizate (DGCCCO) a MAI și plasat în detenție. La 8 octombrie 2003, reclamantul a fost dus la Judecătoria Centru, unde a fost constatat că el a comis contravențiile administrative prevăzute de art. 174, 1745 și 1746 ale Codului cu privire la contravențiile administrative (nesubordonarea cu rea-voință dispoziției sau cererii legitime a colaboratorului poliției, opunerea de rezistență colaboratorului poliției și ultragierea colaboratorului poliției). Se pare că, în aceste proceduri, reclamantul nu a fost asistat de un avocat. Instanța l-a sancționat pe reclamant cu arest administrativ pe un termen de 30 de zile. La 13 octombrie 2003, avocatul reclamantului a depus recurs împotriva acestei decizii, indicând că reclamantul nu a comis nici o contravenție. La 22 octombrie 2003, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul, în lipsa reclamantului și a avocatului acestuia.


La 6 noiembrie 2003, la expirarea termenului de arest administrativ, reclamantul nu a fost eliberat, fiind reținut în baza unor noi acuzații de șantaj. La 9 noiembrie 2003, Judecătoria Buiucani a eliberat un mandat de arest pe un termen de 10 zile, invocând că reclamantul este învinuit de comiterea unei infracțiuni pentru care legea prevedea o sancțiune mai mare de 2 ani privațiune de libertate, a fost anterior condamnat și ar putea să încerce să evite răspunderea penală, iar eliberarea sa ar putea împiedica stabilirea adevărului.


La 14 noiembrie 2003, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul reclamantului. La 17 noiembrie 2003, ei au avut o întrevedere și, contrar cerințelor reclamantului și a avocatului acestuia, ea a avut loc în prezența anchetatorului penal. La 18 noiembrie 2003, avocatul reclamantului a cerut judecătorului să constate că prezența anchetatorului penal la întrevedere era contrară art. 8 CEDO și să indice organelor de urmărire penală să-i asigure întrevederi cu reclamantul în condiții de confidențialitate. La 24 noiembrie 2003, un judecător de la Judecătoria Buiucani a admis integral plângerea avocatului reclamantului.


Se pare că arestarea reclamantului a fost autorizată periodic până la 1 martie 2004, în baza unor motive identice cu cele indicate în hotărârea din 9 noiembrie 2003.


La 1 martie 2004, Curtea Supremă de Justiție (judecătorii M. Plămădeală, V. Timofti și S. Furdui) a examinat recursul procurorului împotriva sentinței din 7 octombrie 2003, în lipsa reclamantului, însă în prezența avocatului acestuia. În recurs, procurorul a invocat aceleași motive ca și în fața primei instanțe. Curtea Supremă de Justiție a admis recursul și l-a recunoscut vinovat pe reclamant de comiterea tuturor infracțiunilor incriminate, cu excepția posesiei ilegale de arme. Constatările Curții Supreme de Justiție nu făceau referire la probele invocate de prima instanță și nici la argumentele invocate de apărare în fața ei. Prin cumul de pedepse, reclamantul a fost condamnat la privațiune de libertate pe viață.


În opinia parțial separată a judecătorului S. Furdui, se menționa că nu au fost prezentate probe suficiente pentru constatarea vinovăției reclamantului de comiterea infracțiunilor de constituire și conducere a unei grupări criminale, de tentativa de omor a cinci persoane, de omorul a trei persoane, de privare ilegală de libertate a două persoane și de posesie de droguri. Judecătorul a conchis, în final, că la condamnarea reclamantului nu au fost respectate garanțiile art. 6 CEDO.


Pe perioada arestului administrativ, reclamantul a fost deținut în IDP al DGCCCO, iar pe perioada arestării preventive – în IDP al Comisariatului General de Poliție Chișinău.


În fața Curții, reclamantul pretindea violarea art. 3 CEDO (interzicerea torturii) din cauza condițiilor în care a fost deținut între 7 octombrie 2003 și 1 martie 2004; a art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenției) prin detenția sa fără motive suficiente și relevante pe durata arestului preventiv; a art. 5 § 4 CEDO (garanții procedurale în cazul lipsirii de libertate) din cauză că la 17 noiembrie 2003 la întrevederea dintre el și avocat a fost prezent un anchetator penal și deoarece judecătorii care au dispus arestarea sa preventivă nu au fost independenți și imparțiali; a art. 6 § 1 CEDO (dreptul la un proces echitabil), deoarece la examinarea dosarului contravențional de către Curtea de Apel Chișinău, nu au fost prezenți nici el și nici avocatul său și deoarece procedura penală împotriva sa, care a culminat cu hotărârea din 1 martie 2004, nu a fost echitabilă; a art. 6 § 2 CEDO (prezumția nevinovăției), din cauza declarațiilor făcute de dl Gurbulea și a art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) combinat cu art. 3 CEDO, prin imposibilitatea de a se opune încălcării drepturilor sale garantate de art. 3 CEDO.


Curtea a declarat inadmisibilă, din cauza pierderii calității de victimă, pretenția formulată în temeiul art. 5 § 4 CEDO cu privire la prezența unui anchetator penal la întrevederea din 17 noiembrie 2003, pe motiv că Judecătoria Buiucani a admis cererea avocatului reclamantului și a dispus asigurarea întrevederilor confidențiale, iar reclamantul nu a solicitat compensații în cererea sa din 18 noiembrie 2003.


Curtea a mai declarat inadmisibilă, ca vădit nefondată, pretenția formulată în temeiul art. 5 § 4 CEDO cu privire la independența și imparțialitatea judecătorilor care au dispus arestarea preventivă, deoarece, în acest caz, ea nu vede nici o probă directă a implicării Președintelui țării în arestarea preventivă a reclamantului.


Curtea a mai declarat inadmisibilă, ca depusă cu omiterea termenului de 6 luni, pretenția formulată în temeiul art. 6 § 1 CEDO cu privire la examinarea dosarului contravențional de către Curtea de Apel Chișinău în lipsa reclamantului și a avocatului acestuia, deoarece această pretenție a fost pentru prima dată invocată la 1 mai 2006, iar ședința judiciară a avut loc la 8 octombrie 2003.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO. În ceea ce privește detenția în IDP al DGCCCO, descrierea condițiilor de detenție făcută de reclamant este consistentă cu descrierea dată de CPT, insuficiența hrănii în închisorile din Moldova a fost confirmată de către adjunctul Procurorului General, iar în acest centru de detenție, reclamantul a fost deținut aproape 4 luni. În ceea ce privește detenția în IDP al Comisariatului General de Poliție Chișinău, Curtea a reiterat că în cauza Becciev c. Moldovei, ea a constatat că detenția dlui Becciev, între februarie și aprilie 2003, a fost contrară art. 3 CEDO datorită condițiilor de detenție. Guvernul nu a prezentat Curții informații cu privire la îmbunătățirea condițiilor de detenție în acest centru de detenție între aprilie și octombrie 2003, și din acest motiv Curtea prezumă că condițiile de detenție au rămas neschimbate.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 3 al Convenției. În această cauză, referindu-se la standardele consfințite în cauzele Șarban și Becciev, Curtea a notat că, instanțele de judecată care au autorizat și prelungit arestul preventiv al reclamantului, nu au invocat motive suficiente și relevante pentru detenția reclamantului, instanțele naționale doar citând temeiurile legale pentru arest, fără a arăta de ce ele considerau că bănuiala că reclamantul se va ascunde sau va influența urmărirea penală este întemeiată. Guvernul nu a prezentat motive care ar permite Curții să distingă această cauză de cauzele Șarban și Becciev. Prin urmare, Curtea nu a găsit nici un motiv pentru a ajunge la o altă concluzie în acest caz.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 al Convenției. Curtea a notat că împuternicirile Curții Supreme de Justiție (CSJ), în calitate de instanță de recurs, sunt stabilite de art. 449 Cod de procedură penală. Potrivit acestui articol, CSJ poate, ca instanță de recurs, pronunța o nouă hotărâre în fond, ceea ce ea a și făcut. Conform art. 451 și 436 CPP, la pronunțarea unei noi hotărâri, CSJ urma să examineze în fond cauza penală conform regulilor generale pentru examinarea ei. Totuși, casând hotărârea de achitare a reclamantului, CSJ l-a condamnat pe reclamant la privațiune de libertate pe viață pe aproape toate capetele de acuzare, fără a lua declarații de la el și fără a examina probele în prezența sa, în cadrul unei ședințe publice pentru a asigura o argumentare contradictorie. Curtea consideră că casarea sentinței primei instanțe și condamnarea reclamantului nu putea avea loc fără aprecierea directă a declarațiilor făcute de reclamant și de unii martori. Cu adevărat, acest lucru pare să fie contrar art. 451 și 436 CPP.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 2 al Convenției. Curtea a notat că, principiul prezumției nevinovăției va fi încălcat dacă declarațiile unei persoane oficiale, cu privire la un acuzat în comiterea unei infracțiuni, reflectă opinia că acuzatul este vinovat, până ce vinovăția acestuia nu a fost legal stabilită. În acest sens, este importantă alegerea cuvintelor de către persoanele oficiale, până ce persoana nu a fost judecată și vinovăția sa în comiterea unei infracțiuni nu este stabilită. Declarațiile dlui Gurbulea reprezentau o declarație clară a vinovăției reclamantului, care, în primul rând, a încurajat publicul să creadă să reclamantul este vinovat și, în al doilea rând, a prejudecat aprecierea faptelor de către autoritățile judiciare competente.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 al Convenției combinat cu art. 3 al Convenției. Curtea a reiterat că o violare similară a art. 13 CEDO a fost constatată în cauza Ostrovar c. Moldovei (imposibilitatea de a obține schimbarea condițiilor de detenție), iar perioada de detenție a dlui Ostrovar a coincis parțial cu cea a reclamantului în această cauză. Prin urmare, Curtea nu a găsit nici un motiv pentru a ajunge la o altă concluzie în acest caz.


Curtea a acordat reclamantului EUR 8,000 cu titlu de daune morale și EUR 7,500 cu titlu de costuri și cheltuieli. 


Curtea a notat în para. 87 al hotărârii că, acolo unde, ca și în această cauză, persoana a fost condamnată în urma unor proceduri pe care Curtea le-a găsit ca fiind contrare art. 6 CEDO, o reexaminare sau o redeschidere a cauzei la nivel național, dacă este cerută, constituie, în principiu, un mod adecvat de redresare a violării constatate.


Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către dl Vitalie NAGACEVSCHI, președinte al organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.


*  *  *


În cauza Timpul Info-Magazin și Anghel c. Moldovei, reclamantul, ziarul Timpul, a publicat la 16 ianuarie 2004 articolul intitulat „Luxul în țara sărăciei”, semnat de Alina ANGHEL. În acest articol, ziarul se referea la cumpărarea unor automobile de către Guvern de la compania Daac-Hermes. În articol, se menționa că procurarea automobilelor a avut loc fără tender, iar hotărârea cu privire la procurarea acestor automobile nu a fost publicată în Monitorul Oficial. În articol, se mai menționa:


„Gurile rele și, cu siguranță, prost informate din Chișinău afirmă că în momentul accederii comuniștilor la guvernare, Vladimir Voronin a vrut să „taie” nodul gordian al fondului de investiții Daac-Hermes, înființat în baza bonurilor de investiții, adică să-l ia la bani mărunți. Ca acest lucru să nu se întâmple, se zice că cineva i-a plătit altcuiva 500 mii de dolari. Sunt simple speculații și învinuiri nefondate – nu se știe. Realitatea e că azi, Daac-Hermes și distribuitorul său ‘Skoda’ sunt bine mersi, prosperă și vând Cancelariei de Stat loturi uriașe de automobile de lux, spre ciuda concurenților.”


Compania Daac-Hermes a fost fondată de compania Daac-Prom. La 23 ianuarie 2004, ambele companii au acționat în judecată ziarul Timpul și pe Alina ANGHEL, în temeiul art. 16 Cod civil, invocând că prin publicarea articolului din 16 ianuarie 2004, le-a fost lezată reputația profesională și au solicitat compensații în mărime de USD 500,000 și MDL 20,000,000. Pentru asigurarea acțiunii, reclamanții au solicitat sechestrarea conturilor ziarului. În aceeași zi, instanța de judecată a dispus sechestrarea conturilor bancare ale ziarului. La 6 februarie 2004, executorul judecătoresc a pus sechestru pe echipamentul de la sediul ziarului și a sechestrat contul bancar al acestuia.


La 28 aprilie 2004, Judecătoria Buiucani a admis în parte pretențiile din cererea de chemare în judecată. Instanța a constatat că pârâții au răspândit declarații de fapt. Instanța a citat pasajul de mai sus și a constatat că acesta nu corespunde realității, deoarece pârâții nu au demonstrat aceasta. Instanța de judecată a notat că răspândirea acestui pasaj a cauzat prejudicii grave reputației profesionale a celor două companii reclamante în procedurile naționale și le-a acordat, cu titlu de daune morale, MDL 1,350,000 (echivalentul a EUR 95,725 la acea dată). Această sumă urma a fi plătită de către pârâți în mod solidar, iar pârâții urmau să publice o dezmințire. În final, judecătorul a menționat că „pârâții au depășit în mod clar limitele criticii constructive tolerabile într-o societate democratică și au distribuit cu rea-credință relatări de fapt prin care ei, direct și nejustificat, au acuzat reclamanții de unele acțiuni criminale cu privire la darea de mită”.


La 22 iulie 2004, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul ziarului, notând că ziarul nu a demonstrat adevărul declarațiilor citate mai sus. Instanța a mai menționat că mărimea compensației acordate este adecvată. La 14 septembrie 2005, Curtea Supremă de Justiție a admis în parte recursul ziarului. Instanța a constatat că informația din pasajul de mai sus este defăimătoare și nu corespunde realității, și anume, că companiile reclamante au dat mită și, prin urmare, au comis o infracțiune. Referindu-se la jurisprudența CtEDO, Curtea Supremă de Justiție a respins argumentul ziarului precum că persoanele juridice nu pot pretinde daune morale. Totuși, instanța a considerat cuantumul acordat de instanțele ierarhic inferioare excesiv, menționând că limitarea libertății de exprimare nu trebuie să fie de natură să afecteze supraviețuirea economică a persoanei sancționate și a redus cuantumul compensației acordate la MDL 130,000 (echivalentul a EUR 8,430 la acea dată).


La 28 noiembrie 2005, ziarul Timpul Info-Magazin și Alina ANGHEL au depus o cerere la CtEDO, în care pretindeau violarea art. 10 CEDO (libertatea de exprimare) prin obligarea lor la plata despăgubirilor și publicarea dezmințirilor în cauza în defăimare intentată de companiile Daac-Hermes și Daac-Prom. La examinarea acestei cereri, judecătorul S. Pavlovschi s-a abținut de la participarea în Cameră, iar președintele Camerei a numit un alt judecător, care l-a substituit pe judecătorul numit din partea Moldovei.


În observațiile prezentate CtEDO de către reclamanți, Alina ANGHEL a solicitat Curții să lase fără examinare pretenția formulată în numele său. Curtea a satisfăcut cererea reclamantei.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 10 CEDO. Ea a notat că în această cauză a existat o ingerință în libertatea de exprimare a ziarului reclamant, care era „prevăzută de lege” și urmărea „un scop legitim” de protecție a reputației companiei Daac-Hermes, însă care nu era „necesară într-o societate democratică”.


Curtea a menționat că posibila omisiune a unei persoane publice de a respecta legea, chiar dacă aceasta vizează sfera privată, poate, în anumite circumstanțe, constitui o chestiune de interes public. Urmează a fi invocate motive deosebit de convingătoare pentru orice măsură care ar afecta rolul presei sau ar limita accesul la informația pe care publicul are dreptul să o primească.


Deși Guvernul a declarat că ziarul a avut scopul de a leza reputația lui Daac-Hermes și de a afecta libera concurență, Curtea nu a putut subscrie acestui argument. Articolul a avut scopul clar de a critica Guvernul pentru modul netransparent și excesiv de cheltuire a banilor publici, ce reprezintă o chestiune veritabilă de interes public. Articolul s-a axat pe procesul de procurare a automobilelor de către Guvern, în care Daac-Hermes a fost implicat de cel puțin două ori, iar instanțele naționale nu au constatat că orice altă parte a articolului este neadevărată, inclusiv declarațiile că prețul plătit pentru automobile a fost prea mare, că oferta de tender nu a fost publicată în Monitorul Oficial și că automobilele au fost procurate de la Daac-Hermes, care îi generau reclamantului suspiciuni legitime cu privire la legalitatea afacerii. Prin urmare, Curtea nu a avut dubii că, la publicarea articolului, ziarul a fost de bună-credință.


Curtea a conchis că, atunci când o companie privată decide să participe la tranzacții în care sunt implicate fonduri publice importante și când există suspiciuni că aceste tranzacții sunt în detrimentul finanțelor publice, compania ar trebui să accepte critica publicului. În acest caz, opinia publică ar avea un interes legitim de a cunoaște onestitatea tranzacției, deoarece autoritățile publice nu au făcut publice detaliile cu privire la procurarea automobilelor și, mai mult, deoarece președintele Daac-Hermes deține funcții consultative importante pe lângă Guvern.


Curtea a reiterat că ea va examina ingerința în contextul cauzei în întregime. Cu adevărat, pasajul invocat de către autoritățile naționale putea crea impresia unui cititor că Daac-Hermes a dat mită Președintelui Republicii Moldova, care este de fapt o acuzație serioasă. Totuși, citit în întregime, paragraful relevă mai degrabă numeroșii pași întreprinși de ziar pentru a atrage atenția cititorului asupra caracterului incert al zvonului la care se referea. Lipsa unor informații detaliate despre tranzacție din partea Guvernului sau a companiei Daac-Hermes, în pofida încercărilor ziarului de a obține astfel de detalii și alte fapte necontestate care puteau genera suspiciuni legitime cu privire la legalitatea afacerii, ar fi putut, în mod rezonabil, să-l determine pe jurnalist să relateze despre tot ce era disponibil, inclusiv despre zvonurile care nu au fost confirmate.


Curtea a mai notat că doar fragmentul cu privire la pretinsa dare de mită putea fi considerat o relatare cu privire la fapte. Cealaltă parte a pasajului reprezintă judecăți de valoare. Instanțele nu au făcut distincție dintre fapte și judecăți de valoare, obligând reclamantul să demonstreze adevărul judecăților de valoare, care nu sunt susceptibile unei astfel de probațiuni.


Articolul în întregime a fost scris în contextul apropiatelor alegeri locale și al discuțiilor despre posibilul scop politic al procurării automobilelor, chemând alegătorii la alegeri să sancționeze pe cei de la putere, responsabili de corupția în organele supreme de stat. Prin urmare, articolul includea o exprimare politică, care reprezenta o critică în adresa Guvernului, care permiteau limite de critică mai largi.


Curtea, de asemenea, a notat că, ca urmare a compensației acordate companiilor Daac-Hermes și Daac-Prom, ziarul a trebuit să se închidă, fapt care nu a fost contestat de Guvern. Deși mărimea amenzii este irelevantă pentru soluția dată în această cauză, Curtea ia în calcul efectul descurajator al acesteia asupra ziarului, care a dus la tăcere orice opinie diferită.


În lumina celor de mai sus și a bunei-credințe a ziarului la relatarea chestiunilor de interes public, a substratului factologic relevant și a lipsei detaliilor despre tranzacția dintre Daac-Hermes și Guvern, care genera suspiciuni legitime cu privire la legalitatea afacerii și datorită neaprecierii acestor elemente de către instanțele de judecată naționale în hotărârile lor, Curtea a conchis că ingerința în libertatea de exprimare a ziarului nu a fost „necesară într-o societate democratică”.


Curtea a acordat ziarului Timpul EUR 12,000 cu titlu de daune materiale și morale și EUR 1,800 cu titlu de costuri și cheltuieli. 


Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către Alexandru TÄ‚NASE, avocat din Chișinău.


Comunicatul de presă al reclamantului îl puteți accesa aici.


Comunicatul de presă al reprezentantului reclamantului îl puteți accesa aici.