La 27 noiembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârile Popovici c. Moldovei (cererea nr. 289/04 și 41194/04), Ursu c. Moldovei (cererea nr. 3817/05), David c. Moldovei (cererea nr. 41578/05), Timpul Info-Magazin și Anghel c. Moldovei (cererea nr. 42864/05) și Țurcan c. Moldovei (cererea nr. 10809/06).


*  *  *


În cauza Ursu c. Moldovei, reclamantul, Mihai URSU, a fost reținut la 31 martie 2004, fiind suspectat că l-ar fi omorât în 1993 pe fiul Eugeniei Ostapciuc.


Între 2 aprilie și 3 august 2004, reclamantul a fost deținut în stare de arest în temeiul mandatelor de arest emise lunar de către Judecătoria Buiucani. Instanța de judecată motiva arestul prin faptul că reclamantul era bănuit de comiterea unei infracțiuni grave pentru care legea prevedea o sancțiune de mai mult de 2 ani privațiune de libertate, izolarea sa de societate era necesară, deoarece el putea să se ascundă de autorități sau să împiedice desfășurarea anchetei prin influențarea martorilor.


În cererile sale de recurs împotriva mandatelor de arest, reclamantul a menționat că detenția sa nu era necesară atât timp cât nu exista un motiv verosimil de a fi învinuit, că pe durata detenției sale nu s-au întreprins măsuri de investigație și că suferea de epilepsie și trebuia să urmeze un tratament medical specializat.


Toate recursurile reclamantului au fost respinse pe motiv că circumstanțele care justificau detenția au rămas neschimbate. La 6 iulie 2004, Curtea de Apel Chișinău a redus durata mandatului de arest de la 30 la 20 de zile pe motiv că pe durata lunii anterioare nu au fost efectuate măsuri de investigație, învinuitul nu avea cazier judiciar, el avea familie și un copil minor, casă, serviciu și probleme serioase de sănătate.


La 3 august 2004, procurorul a transmis dosarul în instanța de judecată pentru examinare. După această dată, reclamantul a continuat să fie deținut fără mandat de arest.


La 21 decembrie 2004, cererea de eliberare de sub arest (cerere habeas corpus) a reclamantului a fost respinsă și el a continuat să fie deținut până la 6 iulie 2006, când a fost condamnat la 12 ani privațiune de libertate.


În fața Curții, reclamantul s-a plâns de violarea art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenției) prin detenția sa fără motive suficiente și relevante între 2 aprilie și 3 august 2004 și violarea art. 5 § 1 CEDO (legalitatea detenției) prin deținerea ilegală a reclamantului fără un mandat de arest valabil după 3 august 2004.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 3 al Convenției, deoarece instanțele de judecată care au autorizat arestul între 2 aprilie și 3 august 2004, precum și cele care au examinat legalitatea acestuia, nu au invocat motive suficiente și relevante pentru eliberarea mandatului de arest. Curtea a notat că instanțele naționale s-au limitat la citarea temeiurilor pentru arest prevăzute de Codul de procedură penală, într-un mod formalist și fără a explica cum acestea se aplică în acest caz concret. Reclamantul a fost deținut sub arest aproape doi ani, deși noi motive pentru detenția sa continuă nu au fost invocate. Mai mult, Curtea este frapată de faptul că, deși la 6 iulie 2004 Curtea de Apel Chișinău a adus motive care, în mod normal, pledau în favoarea eliberării reclamantului din detenție, instanța de judecată a decis reducerea duratei mandatului de arest de la 30 la 20 de zile.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 al Convenției, deoarece după 3 august 2004 reclamantul a fost deținut fără mandat de arest valabil și contrar prevederilor legale naționale (art. 25 din Constituție), care permit deținerea unei persoane sub arest doar în baza unui mandat pe o perioadă de până la 30 de zile.


Curtea a acordat reclamantului EUR 4,000 cu titlu de daune morale și EUR 1,000 cu titlu de costuri și cheltuieli. 


Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către dl Victor CONSTANTINOV, membru al organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.


*  *  *


În cauza David c. Moldovei, reclamantul, Gheorghe DAVID, a fost recunoscut vinovat în 1987 pentru critica adusă autorităților Uniunii Sovietice și pentru exprimarea părerii precum că Moldova a fost ocupată de către Uniunea Sovietică și că ar trebui să se unească cu România. În baza unui raport medical ordonat de către instanțele de judecată, el a fost declarat bolnav mintal și a fost trimis la tratament forțat într-un spital psihiatric în estul Ucrainei. El a fost ținut acolo timp de 1 an și apoi a fost eliberat și obligat să continue tratamentul în Chișinău. În 1990, sentința a fost anulată și reclamantul a fost achitat.


La o dată nedeterminată, reclamantul a aflat că putea solicita compensații pentru condamnarea sa ilegală și deținerea într-un spital psihiatric și că nu exista nici un termen de prescripție pentru înaintarea unei astfel de acțiuni.


În septembrie 2004, reclamantul a inițiat proceduri judiciare împotriva Ministerului Finanțelor, solicitând compensații. El afirma, printre altele, că după administrarea tratamentului forțat în 1987-1988, el a început să aibă probleme de sănătate, și anume, că își pierdea memoria, devenise emoțional inhibat și instabil și din această cauză a fost forțat să trăiască din contul unei pensii de invaliditate foarte mici.


Pe durata procedurilor, Ministerul Sănătății a ridicat întrebarea dacă reclamantul era capabil de a pleda în fața instanței de judecată, având în vedere trecutul său medical.


Reclamantul nu a fost de acord cu Ministerul Sănătății, dar temându-se că cererea sa nu va fi examinată, a acceptat să fie examinat medical pentru a demonstra contrariul. La o dată nespecificată, reclamantul a trecut o examinare medicală efectuată de către o comisie specializată. Comisia nu a putut ajunge la o concluzie și într-un document din 25 februarie 2004 a conchis că pentru a ajunge la o concluzie, era necesară examinarea reclamantului în condiții de spitalizare.


La 14 martie 2005, judecătorul V.G. de la Judecătoria Râșcani a examinat posibilitatea examinării reclamantului în condiții de spitalizare. Deoarece reclamantul a fost de acord, instanța de judecată a ordonat în aceeași zi examinarea medicală a reclamantului în condiții de spitalizare de către Spitalul Central de Psihiatrie.


La 4 aprilie 2004, reclamantul a plecat la spital, unde, spre surpriza sa, i-au fost luate toate lucrurile și a fost internat împreună cu persoanele bolnave mintal, care aveau libertate de mișcare limitată. Potrivit reclamantului, spitalul nu mai era încălzit în luna aprilie și, deoarece hainele cu care el era îmbrăcat erau prea subțiri, el s-a îmbolnăvit de bronșită acută. Două zile după internare, el a solicitat să fie eliberat pentru a pleca acasă, să-și schimbe hainele și să-și cumpere medicamente. Medicii nu i-au permis să părăsească secția în care fusese internat. Potrivit reclamantului, el nu putea să se plângă nimănui de detenția sa și nici nu putea telefona pe cineva sau să ia legătura prin alte metode cu persoanele din afara spitalului pentru a se plânge de detenția sa.


La 29 aprilie 2005, reclamantul a fost eliberat din spital. La 16 mai 2005, spitalul a întocmit un raport, în care se conchidea că reclamantul suferea de o boală mintală care nu-i afecta discernământul și că el era capabil să pledeze în fața instanței de judecată.


La 9 iunie 2005, reclamantul a solicitat procuraturii să pornească un dosar penal împotriva medicilor care l-au ținut în detenție contrar voinței sale. La 30 iunie 2005, procuratura a refuzat pornirea urmăririi penale. La 21 iulie 2005, Judecătoria Centru a anulat ordonanța din 30 iunie 2005 pe motiv că procuratura nu a clarificat condițiile în care urma să aibă loc examinarea medicală a reclamantului și modul cum aceasta a fost efectuată, precum și cererea scrisă a reclamantului prin care acesta consimțea să fie internat.


La 12 octombrie 2005, procurorul a refuzat pornirea urmăririi penale, fără a aduce motive. Procurorul doar a menționat că indicațiile Judecătoriei Centru au fost executate și că examinarea suplimentară nu a influențat decizia inițială de a nu porni dosar penal. La 19 octombrie 2005, același judecător de la Judecătoria Centru a respins plângerea reclamantului, constatând că detenția reclamantului a fost făcută în conformitate cu încheierea din 14 martie 2005.


La 31 octombrie 2005, reclamantul a depus cererea la CtEDO, pretinzând că detenția sa în instituția psihiatrică a fost arbitrară, adică contrară art. 5 § 1 al Convenției (legalitatea detenției). El, de asemenea, pretindea violarea art. 5 § 4 al Convenției (garanții procedurale în cazul lipsirii de libertate) prin imposibilitatea de a contesta detenția sa.


La 21 iulie 2005, reclamantul a decedat. Sora sa a solicitat Curții să continue examinarea cauzei. Luând în considerare că Guvernul nu a contestat faptul că sora reclamantului poate succeda reclamantul în procedurile în fața CtEDO, Curtea nu a văzut nici un motiv de a decide altfel.


Guvernul a invocat, în esență, că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece el nu s-a plâns imediat medicilor de refuzul de a fi eliberat. Administrația spitalului ar fi fost obligată să transmită această plângere autorităților competente în termen de 24 de ore. CtEDO a respins această obiecție, deoarece, în circumstanțele cauzei, reclamantul nu putea fi chemat să inițieze, spre exemplu, o altă acțiune habeas corpus. Mai mult, în plângerile ulterioare cu privire la intentarea dosarului penal, reclamantul a menționat expres că a dorit să părăsească spitalul după spitalizare. Prin urmare, medicii înșiși trebuiau să invoce prevederi legale necesare pentru a refuza externarea reclamantului.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 al Convenției. Curtea a notat că, deși inițial reclamantul a consimțit să fie internat, detenția reclamantului din momentul în care și-a exprimat dorința să părăsească spitalul, a reprezentat o „lipsire de libertate”. Art. 5 § 1 CEDO stabilește exhaustiv excepțiile când o persoană poate fi lipsită de libertate. Detenția unei persoane alienate în temeiul art. 5 § 1 e) CEDO poate fi admisă doar dacă se demonstrează că persoana este alienată, boala mintală este de o natură sau un grad care ar justifica detenția forțată și dacă detenția continuă este justificată de prezența acestei boli. Din circumstanțele cauzei rezultă că nici una din aceste condiții nu a fost satisfăcută în cazul reclamantului. Scopul încheierii din 14 martie 2004 a fost doar de a stabili capacitatea reclamantului de a pleda în fața instanței și nu de a-l proteja de alte persoane. Prin urmare, detenția forțată după momentul în care reclamantul a dorit să părăsească spitalul, a fost contrară însăși esenței art. 5 § 1 e) CEDO.


În lumina constatărilor cu privire la art. 5 § 1 CEDO și a celor cu privire la neepuizare, Curtea nu a găsit necesar de a examina separat pretenția reclamantului formulată în temeiul art. 5 § 4 CEDO.


Curtea a acordat reclamantului EUR 4,000 cu titlu de daune morale.


Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către dl Alexandru POSTICÄ‚, director executiv al organizației obștești „Promo-Lex”.


*  *  *


În cauza Țurcan c. Moldovei, reclamantul, Dorel ȚURCAN, a fost reținut la 12 octombrie 2005, fiind suspectat de corupere pasivă.


La 16 ianuarie 2006, reclamantul a fost transferat la Închisoarea nr. 13 din mun. Chișinău. La 3 februarie 2006, Judecătoria Buiucani a prelungit mandatul de arest al reclamantului pentru o perioadă de 20 de zile.


Prin hotărârea din 23 octombrie 2007, în cauza Țurcan și Țurcan c. Moldovei (cererea nr. 39835/05), CtEDO a constatat inter alia violarea art. 5 § 3 CEDO prin detenția reclamantului fără motive suficiente și relevante între 12 octombrie 2005 și 3 februarie 2006. În prezenta cauză, reclamantul se referă la evenimentele care au avut loc după 3 februarie 2006.


La 20 februarie 2006, dosarul penal împotriva reclamantului a fost transmis instanței de judecată pentru examinare. La 6 martie 2006, a avut loc prima ședință de judecată, în care reclamantul a solicitat eliberarea sa de sub arest, deoarece după transmiterea dosarului în instanța de judecată, detenția sa nu se baza pe o prevedere legală. El a invocat în acest sens cauza Baranowski c. Poloniei (cererea nr. 28358/95). El, de asemenea, s-a plâns de condițiile de detenție din Închisoarea nr.13. Judecătoria Buiucani a respins cererea reclamantului, pe motiv că el era acuzat de o infracțiune gravă și, la acel moment, instanța nu a găsit motive pentru schimbarea sau anularea măsurii preventive.


La 23 mai 2006, cererea a fost comunicată Guvernului. La 28 septembrie 2006, Judecătoria Buiucani a admis cererea reclamantului și l-a eliberat, invocând circumstanțe relevante noi: că majoritatea probelor au fost deja examinate în instanța de judecată sau colectate de către procuror, starea sănătății reclamantului s-a înrăutățit și că avea nevoie de operație. La 31 octombrie 2006, aceeași instanță a permis ca reclamantul să fie supus unui tratament medical peste hotare.


Reclamantul pretindea violarea drepturilor sale garantate de art. 3 CEDO (interzicerea torturii) din cauza condițiilor de detenție din Închisoarea nr. 13 și a asistenței medicale insuficiente acordate lui în această închisoare; violarea art. 5 § 1 CEDO (legalitatea detenției), prin detenția reclamantului fără un mandat de arest după 20 februarie 2006, și violarea art. 5 § 3 CEDO (motivarea detenției), prin detenția reclamantului fără motive suficiente și relevante după transmiterea dosarului pentru examinare în instanța de judecată.


Curtea a declarat inadmisibilă pretenția reclamantului în temeiul art. 3 CEDO, în privința neacordării asistenței medicale, deoarece Curții nu i-au fost prezentate probe suficiente că reclamantului nu i-a fost acordată asistența medicală de care el avea nevoie. Curtea a notat că, în scurt timp de la prima cerere de a fi consultat de un medic specializat, medicii au încercat să verifice dacă reclamantul are nevoie de asistență medicală, însă reclamantul a refuzat să coopereze. În urma examinării medicale ulterioare, la dosar nu a fost anexat vreun document care ar arăta că reclamantul are nevoie de tratament în afara închisorii. Când examinările ulterioare au arătat că starea sănătății reclamantului s-a deteriorat, reclamantul a fost eliberat și i s-a permis să părăsească țara. Deși Curtea este îngrijorată de refuzul instanței de judecată de a-i permite reclamantului să fie examinat de un medic ales de el, în această cauză ea nu consideră că acest refuz este contrar art. 3 CEDO, deoarece reclamantul a fost examinat rapid de câțiva medici bine-cunoscuți, cu o reputație care niciodată nu a fost contestată.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 CEDO în privința condițiilor de detenție în Închisoarea nr. 13. Curtea a notat că reclamantul a fost deținut în aceeași celulă în care a fost deținut reclamantul în cauza Modîrcă c. Moldovei (cererea nr. 14437/05), în care CtEDO a constatat o violare a art. 3 CEDO în privința condițiilor de detenție. Circumstanțele acestor cauze sunt similare, iar reclamantul a susținut că acestea sunt identice. Prin urmare, Curtea ar fi putut ajunge la o altă concluzie doar dacă s-ar fi demonstrat că condițiile de detenție s-au schimbat de la eliberarea dlui Modîrcă și până la transferul în această celulă a reclamantului. Dl Modîrcă a fost eliberat la 15 noiembrie 2005, iar reclamantul a fost transferat în această închisoare la 16 ianuarie 2006, adică cu 2 luni mai târziu. Deși Curtea nu poate exclude că condițiile s-ar fi putut schimba în acest timp, nu au fost prezentate informații specifice care ar demonstra că reclamantul a fost deținut în condiții mai bune.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 5 § 1 al Convenției. Făcând referire la standardul consfințit în cauza Boicenco c. Moldovei (para. 154), Curtea a notat că în dosar nu există vreun element care ar permite ca în prezenta cauză să ajungă la o concluzie diferită. Modificarea art. 186 (2) CPP, la care făcea referire Guvernul, a intrat în vigoare la 3 noiembrie 2006, adică nu a afectat situația reclamantului, care a fost eliberat la 31 octombrie 2006. Deși modificarea acestei legislații nu este relevantă în acest caz, Curtea ar putea să o ia în calcul la examinarea cererilor viitoare.


În lumina constatării cu privire la art. 5 § 1 CEDO, Curtea nu a găsit necesar de a examina separat pretenția reclamantului formulată în temeiul art. 5 § 3 CEDO.


Curtea a acordat reclamantului EUR 9,000 cu titlu de daune morale și EUR 2,000 cu titlu de costuri și cheltuieli. 


Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către Alexandru TÄ‚NASE, avocat din Chișinău.


*  *  *


Sinteza hotărârilor Popovici c. Moldovei și Timpul Info-Magazin și Anghel c. Moldovei va fi amplasată pe pagina web la 28 noiembrie 2007.


*  *  *


Hotărârile CtEDO în aceste cauze, în limba engleză, pot fi accesate pe pagina web a Curții (http://www.echr.coe.int/).