La 9 octombrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat trei hotărâri, în cauzele Clionov c. Moldovei (cererea nr. 13229/04), Grivneac c. Moldovei (cererea nr. 35994/03) și Curăraru c. Moldovei (cererea nr. 34322/02).


*  *  *


În cauza Clionov c. Moldovei, reclamantul, Grigore CLIONOV, a suferit un accident de muncă din vina angajatorului în anul 1984. El a pierdut capacitatea de muncă în proporție de 100% și i-a fost acordat gradul întâi de invaliditate. Angajatorul, Institutul Național al Viei și Vinului (INVV), era obligat prin lege să-i plătească o compensație lunară care inițial constituia circa EUR 18, care s-a majorat până la EUR 50 în anul 2003.


În anul 1996, INVV a încetat să plătească compensația lunară reclamantului. Acesta a inițiat proceduri judiciare împotriva INVV, solicitând încasarea compensației restante. La 11 aprilie 2001, Judecătoria sectorului Ciocana a satisfăcut pretențiile reclamantului și a obligat INVV să-i achite dlui Clionov MDL 23,921 (EUR 2,076 la acea dată) cu titlu de compensație restantă până la acea dată. Hotărârea din 11 aprilie 2001 nu a fost contestată cu apel și a devenit definitivă peste 15 zile.


La 20 februarie 2002, INVV a fost declarată insolvabilă. Din iunie 2002 până în octombrie 2002 INVV a plătit reclamantului suma de MDL 8,000.


La 30 octombrie 2002, reclamantul a intentat o nouă acțiune de judecată prin care solicita recalcularea compensației lunare (valoarea căreia s-a diminuat din cauza inflației) și achitarea unei sume suplimentare în mărime de MDL 49,178 (EUR 3,630 la acea dată) pentru executarea parțială și întârziată a hotărârii de judecată din 11 aprilie 2001. La 13 noiembrie 2002, INVV a achitat reclamantului suma restantă conform hotărârii din 11 aprilie 2001 (MDL 15,000).


La 26 iunie 2003, Judecătoria Centru a satisfăcut cerințele reclamantului și i-a acordat MDL 7,729 (EUR 478 la acea dată) cu titlu de compensație pentru perioada între 11 aprilie 2001 și 1 iunie 2003. Instanța a respins pretenția reclamantului de compensare a daunei cauzate de efectele inflației și de executarea întârziată a hotărârii de judecată din 11 aprilie 2001. Instanța a acceptat cererea reclamantului de a fi scutit de la plata taxei de stat.


La 11 noiembrie 2003, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul depus de către reclamant la hotărârea din 13 noiembrie 2002. Reclamantul a depus recurs la decizia din 11 noiembrie 2003 de două ori. Curtea Supremă de Justiție i-a restituit ambele cereri pe motiv că reclamantul nu a achitat taxa de stat. Cererea sa de scutire de la plata taxei de stat a fost respinsă pe motiv că prevederile legale (art. 437 alin. 2 Cod de procedură civilă) nu permitea scurtirea de plata taxei de stat la depunerea recursului. Având în vedere restituirea cererilor de recurs, decizia din 11 noiembrie 2003 a devenit definitivă.


Potrivit informației furnizate de către Agentul Guvernamental, prin Hotărârea Guvernului nr. 159 din 20 ianuarie 2004, INVV a fost divizată în două companii de stat.


Reclamantul pretindea în fața Curții că executarea întârziată a hotărârii din 11 aprilie 2001 în favoarea sa este contrară art. 6 al Convenției (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției (protecția proprietății). El a mai invocat încălcarea dreptului său de acces la o instanță, garantat de art. 6 CEDO, pe motiv că Curtea Supremă de Justiție a refuzat să examineze cererea sa de recurs din cauza neachitării taxei de stat.


Curtea a respins argumentul Guvenului precum că el nu răspunde pentru datoriile INVV. Curtea a notat că INVV a fost declarată formal independentă față de stat. Totuși, INVV a primit finanțări substanțiale din partea statului, iar statul deținea un control direct asupra conducerii INVV (a se vedea Hotărârea Guvernului nr. 159 din 20 ianuarie 2004) și a fost implicat în diferite decizii cu privire la INVV. 


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO și a art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO în urma executării întârziate a hotărârii din 11 aprilie 2001. Ea a notat că nu există indicii în dosar că au fost întreprinși pași pentru executarea hotărârii până la declararea insolvabilității INVV, deși autoritățile cunoșteau despre necesitatea urgentă a reclamantului în plata compensației, care era principala sa sursă de existență. CtEDO a menționat că statul nu poate invoca lipsa fondurilor ca scuză pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești, iar, din motivele de mai sus, insolvabilitatea INVV nu reprezintă o justificare pentru executarea urgentă a hotărârii.


Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO deoarece reclamantul a fost lipsit de dreptul de acces la o instanța prin refuzul de a examina recursurile sale. Curtea a notat că Curtea Supremă de Justiție nu a examinat cauza reclamantului și nu cunoștea capacitatea reclamantului de a plăti taxa de stat. Totodată, Curtea Supremă de Justiție a fost împiedicată de a verifica situația financiară a reclamantului și capacitatea acestuia de a plăti taxa de stat printr-o prevedere legală (art. 437 alin. 2 Cod de procedură civilă). Curtea a notat că o astfel de interdicție de blanchetă de scutire de la plata taxei de stat, fără a se examina situația financiară particulară a fiecărui reclamant, constituie prin sine o problemă prin prisma art. 6  § 1 CEDO.


Curtea a acordat reclamantului EUR 300 cu titlu de daune materiale și EUR 2,700 cu titlu de daune morale.  


Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către Vitalie ZAMÄ‚, membru al organizației obștești „Juriștii pentru drepturile omului”.


*  *  *


În cauza Grivneac c. Moldovei, reclamantul, Mihai GRIVNEAC, a inițiat proceduri judiciare împotriva unei persoane fizice. La 6 octombrie 2000, Judecătoria sectorului Centru i-a acordat USD 2,000. Hotărârea nu a fost contestată cu apel și peste 15 zile ea a devenit definitivă. A fost eliberat un titlu de executare, însă hotărârea nu se executa.


Ca urmare a unei cereri din partea Judecătoriei sectorului Centru din 22 decembrie 2000, Oficiul cadastral teritorial al mun. Chișinău a răspuns că debitorul nu dispunea de vreo proprietate imobiliară înregistrată în municipiul Chișinău. La 14 februarie 2001, executorul judecătoresc a stabilit că debitorul nu locuia la adresa indicată de către reclamant și din acest motiv executarea hotărârii din 6 octombrie 2000 era imposibilă. La 6 martie 2001, soția debitorului i-a restituit reclamantului suma de USD 1,000. La 16 martie 2001, Judecătoria sectorului Centru a ordonat poliției de a identifica adresa debitorului. La o dată necunoscută, o copie a hotărârii a fost expediată poliției. La 3 februarie 2004, poliția a decis de a întreprinde măsuri pentru determinarea domiciliului debitorului. Potrivit poliției, debitorul nu a fost găsit. Hotărârea de judecată din 6 octombrie 2000 nu a fost executată până la acest moment.


Reclamantul pretindea în fața Curții că neexecutarea hotărârii de judecată din 6 octombrie 2000 în favoarea sa este contrară art. 6 al Convenției (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (protecția proprietății).


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 al Convenției și a art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție prin neexecutarea hotărârii de judecată din 6 octombrie 2000. Curtea a menționat că autoritățile de stat nu pot fi responsabile pentru nexecutarea unei hotărâri de judecată de către un debitor insolvabil. Totuși, statul are anumite obligații pozitive și autoritățile de stat sunt obligate de a întreprinde măsuri în vederea asigurării executării unei hotărâri judecătorești. Curtea a notat că după adoptarea hotărârii din 6 octombrie 2000, care a devenit definitivă la 21 octombrie 2000, prima acțiune a autorităților în vederea asigurării executării hotărârii a fost întreprinsă tocmai după două luni și s-a limitat la verificarea proprietății imobiliare a debitorului în mun. Chișinău. Executorul judecătoresc a avut nevoie de alte două luni pentru a vizita domiciliul debitorului pentru a se asigura că acesta nu mai locuia la acea adresă. În pofida indicației instanței de judecată de a determina domiciliul debitorului, poliția a început să caute debitorul tocmai după trei ani. Curtea a notat că autoritățile de stat nu au întreprins toate măsurile necesare în vederea executării hotărârii judecătorești în favoarea reclamantului și, prin lipsa de acțiuni, l-au lipsit pe reclamant de orice șansă ca hotărârea din 6 octombrie 2000 să fie executată, ce contravine Convenției.


Curtea a acordat reclamantului EUR 1,500 cu titlu de daune morale. 


*  *  *


În cauza Curăraru c. Moldovei, reclamanții, Vasile CURÄ‚RARU (primul reclamant) și Ludmila CURÄ‚RARU (al doilea reclamant) sunt cetățeni ai Republicii Moldova care locuiesc în Chișinău.


La date necunoscute eu au fost concediați. Prin două proceduri judiciare separate, finalizate prin hotărâri din 10 septembrie 1999 și, respectiv, 11 iunie 2002.  


Reclamanții au mai intentat o acțiune judiciară împotriva Consiliului municipal Chișinău solicitând acordarea spațiului locativ. Camera în care locuiau cei doi reclamanți a fost recunoscută „nelocuibilă” de către o subdiviziune a Ministerului Sănătății. La 23 aprilie 1999, Judecătoria sectorului Centru a adoptat o hotărâre în favoarea reclamanților și a obligat Consiliul municipal Chișinău să acorde reclamanților spațiu locativ în conformitate cu numărul de membri ai familiei. Hotărârea nu a fost contestată cu apel și a devenit definitivă peste 15 zile.


Deoarece hotărârea din 23 aprilie 1999 nu se executa, în anul 2003 reclamanții au solicitat schimbarea modului de executare a acestei hotărâri fie prin achitarea de către Consiliul municipal Chișinău a valorii unui apartament cu două camere, fie prin înregistrarea dreptului lor de proprietate asupra unui apartament din casele nou construite în Chișinău și achitarea daunelor cauzate de neexecutarea hotărârii. Pretențiile reclamanților au fost respinse în instanțele de judecată.


La 11 octombrie 2005 Consiliul municipal Chișinău a acordat apartamente cu două camere unor persoane I.F., R.M., S.I. și V.N., în baza unor hotărâri de judecată adoptate mai târziu decât hotărârea în favoarea reclamanților. Reclamanții au solicitat să le fie acordat spațiu locativ în conformitate cu data adoptării hotărârilor de judecată. Pretențiile lor nu au fost satisfăcute.


Hotărârea de judecată din 23 aprilie 1999 nu a fost executată până la acest moment.


Reclamanții pretindeau în fața Curții că neexecutarea hotărârii de judecată din 23 aprilie 1999 este contrară art. 6 al Convenției (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (protecția proprietății) și violarea art. 14 al Convenției (interzicerea discriminării) prin neexecutarea hotărârii din 23 aprilie 1999 și executarea unor hotărâri similare pronunțate ulterior.


Reclamanții s-au mai plâns de ilegalitatea procedurii de cocediere. Aceste pretenții au fost prezentate Curții la 11 septembrie 2002 și, respectiv, 9 martie 2004.


La examinarea admisibilității cererii, Curtea, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 al Convenție, a declarat, în unanimitate, inadmisibile pretențiile cu privire la ilegalitatea procedurilor de concediere, deoarece ele au fost depuse cu omiterea termenului de 6 luni.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 al Convenției și a art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție prin neexecutarea hotărârii de judecată din 23 aprilie 1999. Curtea a menționat că statul nu poate invoca lipsa fondurilor sau a spațiului locativ ca scuză pentru neexecutarea unei hotărâri. Termenul de executare a hotărârii poate fi justificat în anumite circumstanțe. Totuși, acest termen nu trebuie să afecteze în esență natura dreptului garantat de art. 6 § 1 CEDO. Prin urmare, argumentul Guvernului precum că Consiliul municipal Chișinău nu poate acorda spațiu locativ timp de mai mult de opt ani urmează a fi respins.


Pretențiile reclamanților privind încălcarea dreptului garantat de art. 14 al Convenției au fost respinse ca neîntemeiate deoarece în materialele dosarului nu existau indicii care ar releva că reclamanții sunt victime ale unui tratament disciminator la alocarea apartamentelor.


Curtea a acordat reclamanților EUR 4,000 cu titlu de daune morale și EUR 70 cu titlu de costuri și cheltuieli. 


*  *  *


Hotărârile CtEDO în aceste cauze, în limba engleză, pot fi accesate pe pagina web a Curții (http://www.echr.coe.int/).