La 10 iulie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea sa în cauza Bimer S.A. c. Moldovei (cererea nr. 15084/03).


*  *  *


În această cauză cererea a fost depusă de o întreprindere care a fost fondată de investitori străini. În anul 1998 reclamantul a obținut 2 licențe pentru deschiderea a două localuri duty-free în incinta Biroului Vamal Leușeni. Aceste licențe au fost eliberate pe o perioadă nedeterminată. Pentru deschiderea celor două localuri reclamantul a procurat echipamentul necesar și a construit un imobil.


La 24 aprilie 2002 Parlamentul a modificat Codul Vamal, interzicând amplasarea localurilor duty-free pe teritoriul vamal al Republicii Moldova, cu excepția aeroporturilor internaționale și a bordurilor aeronavelor. La 18 mai 2002 Departamentul Vamal a dispus închiderea localurilor duty-free ale reclamantului.


Reclamantul a contestat în instanța de judecată decizia Departamentului Vamal. El a indicat, printre altele, că modificările introduse în Codul Vamal nu pot avea efect retroactiv și că aplicarea retroactivă a acestor prevederi contravine Legii privind investițiile străine, care împiedica pe o perioadă de 10 ani aplicarea legilor care înrăutățesc situația investitorilor străini.


La 26 iunie 2002 Curtea de Apel a Republicii Moldova a admis cererea de chemare în judecată a reclamantului și a anulat decizia Departamentului Vamal. Instanța a conchis că Legea privind investițiile străine se aplică reclamantului, iar noile modificări din Codul Vamal nu se aplică față de magazinele duty-free deja deschise la momentul adoptării modificărilor Codului Vamal.


Prin decizia Curții Supreme de Justiție din 11 septembrie 2002, pretențiile reclamantului au fost respinse ca neîntemeiate. Instanța a conchis că prin decizia Departamentului Vamal drepturile reclamantului nu au fost încălcate deoarece acesta putea să-și deschidă magazine duty-free în aeroporturile internaționale sau la bordul aeronavelor. Curtea Supremă de Justiție nu s-a expus asupra aplicabilității Legii privind investițiile străine situației reclamantului și nici nu a contestat temeinicia concluziilor Curții de Apel în această parte.


În fața Curții, reclamantul pretindea violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (protecția proprietății) prin împiedicarea sa de a folosi licențele din anul 1998 și prin neacordarea prejudiciilor pentru împiedicarea folosirii licențelor.


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Ea a notat că licențele de care dispunea reclamantul constituiau indiscutabil un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1. Contrar concluziei Curții Supreme de Justiție, Curtea a conchis că reclamantul a fost lipsit de „bunurile” sale deoarece el nu putea să folosească imobilul deja construit până în anul 2002 pentru valorificarea licențelor. Curtea a constatat că interdicția impusă reclamantului de a folosi imobilul nu a fost „prevăzută de lege” deoarece, conform art. 43 al Legii privind investițiile străine în vigoare la acea dată, adoptarea unor noi legi care înrăutățește condițiile de activitate a întreprinderilor cu investiții străine nu pot genera efecte pentru acestea pe un termen de 10 ani de la adoptarea legii, iar autoritățile naționale nu au respectat această prevedere legală.


Curtea a acordat reclamantului EUR 520,000 cu titlu de prejudiciu material, care include costul imobilului construit în incinta Biroului Vamal Leușeni; venitul ratat al reclamantului, în urma imposibilității folosirii imobilului, calculat pe o perioadă de 10 ani; dobânda bancară și pierderile determinate de inflație. Judecătorul Pavlovschi a notat în opinia sa separată că această sumă este „perfect echitabilă”.


Curtea nu a acordat reclamantului nici o sumă cu titlu de prejudiciu moral și cu titlu de costuri și cheltuieli deoarece reclamantul nu a prezentat în termenul stabilit de Curte pretențiile sale cu referire la aceste subiecte, iar cererea de rezervare a examinării satisfacției echitabile pentru o hotărâre separată a fost respinsă de Curte.


Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de către dl R. Zeglovs, avocat din Riga, Letonia.