La 19 iunie 2007 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a pronunțat hotărârile sale în cauzele Ciorap c. Moldovei (cererea nr. 12066/02) și Botnari c. Moldovei (cererea nr. 19981/02).


Reclamantul, Tudor CIORAP, activa în cadrul ONG-ului „Amnistia Socială”, ONG specializat în acordarea asistenței juridice persoanelor lipsite de libertate.


La 23 octombrie 2000 el a fost arestat, fiind acuzat de comiterea unei fraude. Ulterior, reclamantul a fost învinuit de comiterea unor alte infracțiuni. La 6 noiembrie 2000 el a fost transferat în Închisoarea nr. 13 din mun. Chișinău. Potrivit reclamantului, condițiile de detenție în această închisoare erau inumane. El a invocat suprapopularea celulelor (2-3 deținuți pe fiecare 2 m2), deținerea în celulă împreună cu persoanele bolnave de tuberculoză, prezența insectelor parazitare, lipsa condițiilor igienice și sanitare minime, cantitatea și calitatea insuficientă a alimentării, până la 27 mai 2005 electricitatea și apa caldă erau livrate doar timp de câteva ore pe zi, numărul insuficient de paturi pentru deținuți în celulă.


La 1 august 2001 reclamantul a declarat greva foamei ca urmare a încălcării drepturilor sale și a familiei sale. Deoarece nici un reprezentant al Procuraturii nu a venit să discute cu el privind pretinsele încălcări timp de 2 săptămâni, în noaptea de 14 august 2001 el și-a tăiat vinele și și-a dat foc. Ulterior, lui i s-a acordat asistență medicală și de câteva ori a fost hrănit forțat prin introducerea unui tub în stomac, în pofida cererii reclamantului de a fi hrănit intravenos.


Medicul psihiatru care l-a examinat pe reclamant în urma incidentului din 14 august 2001 a declarat în instanța de judecată că reclamantul își dădea seama de consecințele acțiunilor sale. Suplimentar, a menționat că a fost supus unor presiuni pentru a semna un act prin care reclamantul urma să fie recunoscut bolnav mintal, dar a refuzat semnarea acestui act. Ulterior, reclamantul a fost diagnosticat cu psihopatie mozaică.


În unul din răspunsurile la adresarea avocatului reclamantului, administrația penitenciarului a confirmat că la 3 august 2001 reclamantul a declarat greva foamei. Ca urmare, el a fost hrănit forțat de 7 ori, inclusiv la 28 august, 3, 5, 6, 7 și 10 septembrie 2001. La 14 septembrie 2001 reclamantul a fost transferat la spitalul Departamentului Instituțiilor Penitenciare din localitatea Pruncul. La 4 octombrie 2001 reclamantul a încetat greva foamei. Hrănirea forțată a avut loc în temeiul art. 33 al Legii cu privire la arestarea preventivă și Instrucțiunii Ministerului Justiției privind condițiile de întreținere în penitenciare a persoanelor care refuză hrana și ordinea hrănirii lor cu forța, care ulterior au fost abrogate.


Potrivit documentelor prezentate de Guvern, reclamantul a fost supus unor teste medicale (analiza sângelui, a urinei ș.a.) după 11 septembrie 2001. Potrivit registrului medical prezentat de Guvern, starea sănătății reclamantului a fost „satisfăcătoare” și „relativ satisfăcătoare” aproape pe întreaga perioadă a aflării în greva foamei.


În octombrie 2001 reclamantul a inițiat proceduri judiciare prin care deplângea hrănirea forțată și durerea și umilința cauzate de aceasta. Reclamantul a descris procesul de hrănire forțată în felul următor: el era mereu încătușat, chiar dacă niciodată nu opunea rezistență fizică. Angajații închisorii îl forțau să deschidă gura trăgându-l de păr, strângându-l de gât și călcându-l pe picior până nu mai putea suporta durerea și deschidea gura. Gura sa era fixată în poziție deschisă cu ajutorul unor instrumente speciale din metal. Limba sa era scoasă din gură prin intermediul unui clește de metal, după care limba sa amorțea și sângera. Tubul prin care îi era administrată hrana era introdus până la stomac, fapt ce adesea îi provoca o durere acută. După ce instrumentele de metal care îi țineau gura în poziție deschisă erau înlăturate, reclamantul sângera, nu simțea limba și nu putea vorbi. Instrumentele care erau folosite pentru hrănirea forțată nu erau de unică folosință, ceea ce nu asigura protejarea de durere și infectare.


Judecătoria sectorului Centru și, respectiv, Tribunalul Chișinău au respins pretențiile reclamantului ca nefondate. La 19 aprilie 2003 Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea și decizia instanțelor inferioare și a dispus trimiterea cauzei la rejudecare. În urma rejudecării, atât instanța de fond cât și cea de apel au respins pretențiile reclamantului. În urma recursului depus de reclamant, Curtea Supremă de Justiție a restituit cererea de recurs, motivând restituirea recursului prin faptul neachitării taxei de stat în sumă de MDL 45 (EUR 3 la acea dată). Cererea reclamantului prin care acesta solicita scutirea de la plata taxei de stat nu a fost acceptată.


Reclamantul a prezentat un șir de scrisori pe care le-a primit pe perioada detenției de la diverse organe de stat și ONG-uri, pe care era aplicată ștampila penitenciarului, cu indicarea datei și a numărului de intrare.


Pe perioada detenției, cu excepția primei vizite a familiei sale, reclamantul comunica cu membrii familiei printr-un perete de sticlă, folosind un telefon intern. Astfel de vizite erau limitate la 2 ore pe lună. Persoanele condamnate beneficiau de vizite cu o durată mai mare și într-un spațiu ce nu era separat printr-un perete de sticlă. Reclamantul nu beneficia de acest privilegiu, deoarece la acel moment el era condamnat pentru unele infracțiuni, în timp ce pentru altele nu era finalizată urmărirea penală. Timp de aproape un an de zile reclamantului i s-a interzis să fie vizitat de familia sa. Reclamantul a inițiat proceduri judiciare prin care solicita îmbunătățirea condițiilor de vizită. Prin decizia irevocabilă a Curții Supreme de Justiție din 21 aprilie 2004, cerințele sale au fost respinse.


În fața Curții, reclamantul se plângea de violarea art. 3 al Convenției (interzicerea torturii) datorită condițiilor în care a fost deținut în Închisoarea nr. 13 și în urma hrănirii sale forțate, a art. 6 § 1 al Convenției (dreptul la un proces echitabil) prin lipsa accesului la instanța de judecată deoarece nu a achitat taxa de stat, a art. 8 al Convenției (dreptul la respectarea vieții private și de familie) prin cenzurarea corespondenței sale și interdicția de a avea întrevederi private cu familia și a art. 10 al Convenției (libertatea de exprimare) prin lipsa accesului la regulile interne ale închisorii unde era deținut.


Curtea Europeană a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 al Convenției în privința condițiilor de detenție în Închisoarea nr. 13 datorită supraaglomerării celulelor, prezenței insectelor parazitare în celule, lipsei paturilor libere, a calității și cantității insuficiente a hrănii, lipsei accesului la lumina naturală și perioadei îndelungate de timp în care reclamantul a fost deținut în asemenea condiții. Curtea a mai constatat violarea art. 3 al Convenției în privința hrănirii forțate a reclamantului și a modului în care aceasta a fost pusă în aplicare. Curtea a notat că în documentele prezentate de Guvern nu există o evidență a unor teste sau examene medicale în baza cărora medicul responsabil a decis începerea hrănirii forțate. Astfel de testări au fost efectuate după ce hrănirea forțată a luat sfârșit. Medicul nu a motivat începerea procedurii de hrănire forțată. Mai mult, în perioada aflării în greva foamei starea sănătății reclamantului a fost constatată de către medicul responsabil ca fiind „satisfăcătoare” și „relativ satisfăcătoare”. Având în vedere lipsa evidenței medicale care ar demonstra că viața reclamantului era în pericol, nu se poate spune ca autoritățile au acționat în interesele reclamantului, supunându-l hrănirii forțate. Se pare că aceasta a fost aplicată în scopul descurajării reclamantului de a-și continua protestul. Curtea a notat că deși reclamantul a solicitat ca hrana să-i fie administrată intravenos, cererea sa a rămas fără răspuns. În lumina celor expuse, Curtea a considerat că hrănirea forțată repetată a reclamantului, fără o motivație medicală, dar în scopul de a înceta protestul acestuia și modul în care reclamantul a fost supus unei dureri fizice și umilințe deosebite, atunci când aceasta nu era necesar, nu poate fi considerată decât tortură.


Curtea a mai constatat violarea art. 6 § 1 al Convenției în privința refuzului instanțelor de judecată de a examina cererea reclamantului privind dauna cauzată sănătății sale în urma hrănirii forțate, deoarece reclamantul nu a achitat taxa de stat. Curtea a notat că conform art. 85 (1) al CPC reclamantul trebuia să fie scutit de la plata taxei de stat având în vedere natura pretențiilor sale și incapacitatea sa de plată. Astfel, reclamantul a fost lipsit de accesul la un tribunal.


Curtea a mai constatat violarea art. 8 al Convenției în privința cenzurării corespondenței sale, care nu corespundea procedurii prevăzute de legislația națională în asemenea cazuri. Violarea art. 8 al CEDO a mai fost constatată deoarece Guvernul nu a demonstrat necesitatea unor restricții aplicate dreptului reclamantului de a avea întrevederi cu familia sa (perioada lungă de timp (aproape un an de zile în 2003) în care reclamantului i s-a interzis să fie vizitat, el putea să aibă legături cu familia sa doar prin intermediul corespondenței sau în închisoare unde erau separați de un perete de sticlă, lipsa intimității în sala de întâlnire unde erau 5 cabine una lângă alta). 


În lumina acestor constatări, Curtea nu a găsit necesar să examineze separat pretenția cu privire la violarea art. 10 al Convenției.


Curtea a acordat reclamantului EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 2,000 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către avocatul Vitalie IORDACHI.


*  *  *


În cauza Botnari c. Moldovei, reclamantul, care este procuror, a solicitat autorităților locale să-i ofere un apartament. Potrivit Legii nr. 902-XII din 29 ianuarie 1992 cu privire la Procuratură, organele administrației publice locale sunt obligate să asigure procurorul cu locuință în termen de un an după numirea în funcție.


După refuzul Consiliului municipal, motivat prin lipsa fondurilor, reclamantul a inițiat proceduri judiciare. La 25 mai 2000 instanța de judecată a obligat Consiliul municipal să acorde locuință reclamantului. Deoarece hotărârea nu a fost contestată cu apel, ea a devenit definitivă și irevocabilă peste 15 zile.


Deoarece hotărârea de judecată din 25 mai 2000 nu se executa, reclamantul s-a adresat de câteva ori autorităților plângându-se de neexecutarea hotărârii. Până la moment, hotărâreade judecată din 25 mai 2000 nu a fost executată.


În fața Curții, reclamantul pretindea că neexecutarea hotărârii de judecată din 25 mai 2000 în favoarea sa este contrară art. 6 § 1 al Convenției (dreptul la un proces echitabil) și că nu a dispus de un recurs efectiv pentru soluționarea cererilor sale, contrar art. 13 al Convenției (dreptul la un recurs efectiv).


Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 al Convenției prin neexecutarea hotărârii de judecată din 25 mai 2000 timp de 7 ani. Curtea a notat că autoritățile nu pot invoca lipsa fondurilor ca o scuză pentru neexecutarea unei hotărâri de judecată. Curtea a mai constatat  violarea art. 13 al Convenției deoarece reclamantul nu a dispus de mijloace efective pentru a preveni continuarea încălcării dreptului său garantat de art. 6 al Convenției sau de a obține compensații.


Curtea a acordat reclamantului EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 100 cu titlu de costuri și cheltuieli.


Reclamantul a fost reprezentat la CtEDO de către Luciana IABANGI, membră a Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova.


*  *  *


Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, în limba engleză, pot fi accesate pe pagina web a Curții (http://www.echr.coe.int/).