La 29 septembrie 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunțat hotărârea Pânzari c. Moldovei (cererea nr. 27516/04).
* * *
La 4 noiembrie 2008, Secțiunea a Patra a Curții a adoptat o hotărâre în această cauză, prin care a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO din cauza duratei excesiv de lungi a procedurilor în fața instanțelor judecătorești naționale, precum și violarea art. 13 CEDO în conjuncție cu art. 6 § 1 CEDO, pe motiv că reclamanta nu a dispus de niciun mijloc pentru a accelera procedurile sau de a obține compensații. Curtea a acordat reclamantei EUR 1,000 cu titlu de daune morale și EUR 745 cu titlu de costuri și cheltuieli.
În urma unei cereri a reclamantei din 22 ianuarie 2009, colegiul de 5 judecători al Marii Camere a decis, la 6 aprilie 2009, ca cauza să fie reexaminată de o Secțiune a Curții în altă componență. Astfel, cererea a fost examinată de Secțiunea a Treia a Curții.
* * *
În cauza Pânzari c. Moldovei, reclamantei, Larisa PÂNZARI, care lucra la S.A. Floare-Carpet, la 29 noiembrie 1999, o comisie medicală i-a acordat gradul doi de invaliditate și i-a recomandat încetarea activității în cadrul fabricii de covoare din cauza condițiilor de muncă care îi afectau sănătatea. După ce reclamanta a prezentat certificatul întreprinderii angajatoare, la 30 decembrie 1999, ea a fost concediată pe motivul că nu mai era capabilă de a lucra din starea sănătății.
Deoarece angajatorul a refuzat să modifice motivul concedierii în carnetul de muncă, la 7 februarie 2000, reclamanta a inițiat proceduri judiciare. La 11 februarie 2000, Judecătoria sectorului Botanica a lăsat cererea reclamantei fără examinare. La 10 mai 2000, Tribunalul Chișinău a casat această hotărâre și a dispus reexaminarea cauzei. În urma reexaminării, la 31 ianuarie 2001, Curtea de Apel a Republicii Moldova a casat hotărârile instanțelor inferioare și a dispus reexaminarea cauzei. După cea de-a doua reexaminare, la 4 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul angajatorului depus la 7 noiembrie 2003 împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 9 septembrie 2003 (care a fost primită prin poștă la 16 octombrie 2003), a casat hotărârile anterioare și a respins toate pretențiile reclamantei.
În fața Curții, reclamanta a pretins violarea art. 1 CEDO (obligația de a respecta drepturile omului), pe motiv că instanțele judecătorești naționale nu au respectat drepturile sale prin prisma CEDO; violarea art. 6 CEDO (dreptul la un proces echitabil), în urma duratei excesive a procedurilor judecătorești, în urma examinării recursului angajatorului său depus în afara termenului de atac și în urma adoptării unei hotărâri incorecte de către instanțele judecătorești; violarea art. 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) în conjuncție cu art. 6 CEDO; precum și violarea art. 14 CEDO (interzicerea discriminării) și a Protocolului nr. 12 la CEDO, pe motiv de aplicare discriminatorie a legii în cauza sa.
Curtea a considerat că pretenția reclamantei în privința art. 1 CEDO este mai degrabă o generalizare a altor pretenții ale reclamantei și ea nu a examinat această pretenție separat.
Reclamanta s-a mai plâns de aplicarea incorectă a legii de către instanțele judecătorești naționale. Curtea a reiterat că art. 6 § 1 CEDO garantează dreptul la un proces echitabil, dar nu stabilește reguli de admisibilitate a probelor sau de apreciere a lor, ceea ce este de competența instanțelor naționale. Curtea nu a găsit niciun motiv de a constata că hotărârile din această cauză au fost arbitrare. Astfel, această parte din cerere a fost respinsă ca fiind în mod vădit neîntemeiată, potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO.
Reclamanta a mai pretins că Curtea Supremă de Justiție a examinat recursul angajatorului său care a fost depus peste termen. Curtea a notat că, în timp ce vechiul CPC prevedea un termen de 15 zile pentru a depune o cerere de recurs, noul CPC care era în vigoare la momentul depunerii recursului de către angajatorul reclamantei, prevedea un termen limită de 2 luni. Recursul a fost depus la mai puțin de o lună și, prin urmare, în cadrul termenului limită. Astfel, această parte din cerere a fost respinsă ca fiind în mod vădit neîntemeiată, potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO.
Reclamanta a mai invocat aplicarea discriminatorie a legii în cauza sa. Curtea a considerat această pretenție mai degrabă reiterează pretenția privind inechitatea procedurilor și a respins această pretenție ca fiind în mod vădit neîntemeiată, potrivit art. 35 § 3 și 4 CEDO.
Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO din cauza duratei excesiv de lungi a procedurilor în fața instanțelor judecătorești naționale. Curtea a reiterat că durata rezonabilă a procedurilor trebuie să fie evaluată în lumina circumstanțelor cauzei și a următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și a autorităților relevante și ceea ce era important pentru reclamant (a se vedea Cravcenco c. Moldovei, hotărâre din 15 ianuarie 2008, § 44).
În ceea ce privește complexitatea cauzei, Curtea a notat că instanțele judecătorești nu au solicitat efectuarea expertizei sau a altor modalități de probare care ar necesita mult timp. Probele administrate de către instanțe (documente și 2 declarații ale martorilor) au fost la dispoziția lor chiar de la început. Prin urmare, Curtea a concluzionat că durata procedurilor nu poate fi explicată prin complexitatea cauzei.
Referitor la comportamentul reclamantei, Curtea a menționat că Guvernul nu a prezentat probe care ar fi demonstrat că reclamanta a cerut repetat amânarea cauzei și chiar dacă aceasta într-adevăr a avut loc, aceasta nu poate explica termenul de 4 ani de examinare a cauzei.
Privind comportamentul autorităților relevante, Curtea a notat că durata îndelungată a procedurilor s-a datorat și reexaminărilor cauzei. Deși cauza nu implică vreo complexitate specifică, reexaminarea a fost dispusă de către instanțele judecătorești de două ori. Chiar dacă Curtea nu analizează calitatea jurisprudenței naționale, ea consideră că, atât timp cât trimiterea la reexaminare se dispune în rezultatul erorilor comise de către instanțele inferioare, repetarea unor astfel de ordine mai mult decât într-un set de proceduri relevă deficiențe serioase ale sistemului judiciar.
Referitor la ceea ce era important pentru reclamantă, Curtea a notat că procedurile vizau un subiect deosebit de important pentru reclamantă, și anume angajarea sa. Legislatorul a confirmat importanța acestor proceduri pentru angajați, prevăzând-o expres în legislația privind examinarea urgentă și cu prioritate a litigiilor de muncă. Curtea consideră că instanțele naționale nu au dat dovadă de suficientă diligență, care este cerută atât de legislația națională, cât și de art. 6 § 1 CEDO.
În lumina celor expuse mai sus, incluzând reexaminarea repetată a cauzei în lipsa oricărei complexități a cauzei, luând în considerație durata îndelungată a procedurilor în litigiul de muncă și având în vedere ceea ce era important pentru reclamantă, Curtea a conchis că cerința „termenului rezonabil” consfințită de art. 6 § 1 CEDO nu a fost respectată în această cauză.
Curtea a mai constatat, în unanimitate, violarea art. 13 CEDO în conjuncție cu art. 6 § 1 CEDO. Curtea a notat că, în pofida numeroaselor acțiuni întreprinse de autorități în vederea executării hotărârilor în favoarea reclamantei, aceasta nu a dispus de nici un mijloc pentru a accelera procedurile sau de a obține compensații.
Curtea a acordat reclamantei EUR 1,000 cu titlu de daune morale și EUR 745 cu titlu de costuri și cheltuieli.
Reclamanta a fost reprezentată la CtEDO de către dl T. Deli, avocat din Chișinău.
