4 septembrie 2018 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică hotărârea în cauza Ciolacu c. Moldovei, cererea nr. 22400/13, constatând că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 (dreptul la instanță) din Convenție și a Articolului 1 (dreptul la proprietate) din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza eșecul autorităților de a executa, într-un termen rezonabil, hotărârea definitivă pronunțată în favoarea reclamantului. Totodată, Curtea i-a acordat reclamantului suma de 18.120 Euro.
Reclamantul, Petru Ciolacu, s-a născut în anul 1937 și locuiește în Chișinău.
Printr-o hotărâre definitivă din 22 decembrie 2004, Curtea Supremă de Justiție (CSJ) a decis ca I.N. și E.N. să-i plătească reclamantului suma de 19.450 dolari SUA (USD) (14.511,61 Euro la acea dată).
La 28 ianuarie 2005, executorul judecătoresc a inițiat procedura de executare. La data de 5 iulie 2011, I.N. și E.N. au executat complet decizia CSJ.
La 26 decembrie 2011, reclamantul a înaintat o acțiune împotriva statului în baza Legii nr. 87 din 21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătoreşti. El a pretins 50.000 de lei moldovenești (aproximativ 3.260 euro în acel moment) pentru daune pe care a considerat că le-a suferit ca urmare a executării cu întârziere a hotărârii din 22 decembrie 2004, precum și a prejudiciului material constând în suma dobânzilor de întârziere.
Printr-o hotărâre din 14 mai 2012, Judecătoria Râșcani a constatat încălcarea dreptului său la executarea unei hotărâri judecătorești într-un termen rezonabil și i-a acordat 5.000 lei (aproximativ 333 Euro) pentru prejudiciul moral . Totodată, instanța a menționat că executarea târzie a fost atribuită autorităților statului. Însă a respins pretențiile reclamantului pentru daune materiale, constatând că dobânzile de întârziere ar trebui să fie revendicate de la debitori și nu de la Stat.
Prin hotărârea definitivă din 22 noiembrie 2012, Curtea de Apel a respins recursul reclamantului și a menținut hotărârea din 14 mai 2012.
La 8 august 2012, reclamantul a înaintat o acțiune împotriva lui I.N. și E.N. și a solicitat plata dobânzilor de întârziere pentru executarea întârziată a obligației financiare.
Printr-o hotărâre definitivă din 12 martie 2014, Curtea Supremă de Justiție, bazându-se pe lipsa unor greșeli a debitorilor, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Reclamantul s-a plâns în fața Curții că dreptul său la o instanță, garantat de articolul 6 § 1 din Convenției, precum și dreptul său la libertatea exercitării proprietăților sale, consacrat în Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a fost ignorat din cauza întârzierii excesive în executarea unei hotărâri judecătorești în favoarea sa.
Decizia Curții
Curtea a reamintit că, este de o importanță majoră ca în cazurile unor proceduri de lungă durată, reclamantul să obțină o despăgubire comparabilă cu satisfacția echitabilă prevăzută la articolul 41 din Convenție (Scordino c. Italiei (Nr. 1) [GC], nr. 36813/97, § 181, CEDO 2006-V).
În cazul de față, Curtea a notat că instanțele naționale au constatat că reclamantul a suferit o încălcare a dreptului său garantat de Articolul 6 din Convenție și i-a acordat echivalentul a aproximativ 333 Euro cu titlu de prejudiciu moral, pentru o întârziere de 78 de luni. Întrebarea este dacă compensația obținută a fost de natură să repare prejudiciul suferit. La aprecierea cuantumului compensației acordate de instanțele naționale, Curtea a examinat, pe baza informațiilor de care dispune, ce ar fi acordat în aceeași situație. Astfel, Curtea a menționat că suma alocată reclamantului este evident mai mică decât despăgubirile acordate de Curte în cauze similare contra Republicii Moldova (a se vedea, printre altele Botezatu c. Moldovei, nr. 17899/08, § 42, 14 avril 2015; Mizernaia c. Moldovei, nr. 31790/03, § 32, 25 septembrie 2007; Prodan c. Moldovei, nr. 49806/99, § 82, CEDO 2004-III (extrase)).
De asemenea, Curtea a observat că reclamantul nu a obținut nicio compensație pentru prejudiciul material.
Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că reclamantul nu a obținut despăgubiri suficiente la nivel național și că a păstrat statutul de „victimă” în sensul Articolului 34 din Convenție. În consecință, Curtea a respins obiecția preliminară a Guvernului potrivit căreia reclamantul și-a pierdut statutul de „victimă”.
Din aceste motive și având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea a constatat că a avut loc o violare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza eșecul autorităților de a executa, într-un termen rezonabil, hotărârea definitivă pronunțată în favoarea reclamantului.
Reclamantul a cerut 26.495,96 USD ( echivalentul a 23.612,90 Euro) cu titlu de prejudiciu material, 5.000 Euro cu titlu de prejudiciu moral şi 420 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.
Curtea i-a acordat reclamantului suma de 16.370 Euro cu titlu de prejudiciu material, 1.330 Euro cu titlu de prejudiciu moral şi 420 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.
În faţa Curţii reclamantul a fost reprezentat de M. Postu, avocat din Chişinău.
