Cererile: Nedelcu c. Moldovei (35149/10), Okolisan c. Moldovei
(33200/11), Niholat c. Moldovei (18706/10), Ravlo c. Moldovei
(31747/03) și Cornei c. Moldovei (11735/09).

***

În
cauza
Nedelcu c. Moldovei, reclamantul, Ion Nedelcu, este cetățean al Republicii Moldova, născut în 1979.

La 5 aprilie 2009, în
Republica Moldova au avut loc alegeri parlamentare. În zilele următoare, în
centrului Chișinăului, au avut loc importante manifestații împotriva
rezultatelor scrutinului. La 7 aprilie 2009, au avut loc confruntări între
manifestanți și forțele de ordine. Sediul Parlamentului și al Președinției au
fost devastate. În seara aceleiași zile, poliția a început arestările.

La 8 aprilie 2009, în jurul
ore 00.30, reclamantul a mers împreună cu un grup de manifestanți în centrul
Chișinăului. Aproximativ la 00.40, polițiștii l-au îmbarcat pe reclamant și pe
alți protestatari într-o dubă, transportându-i la Comisariatul general al
poliției Chișinău (comisariatul).

Potrivit reclamantului,
polițiștii l-au maltratat pentru că a participat la manifestații. Reclamantul a
fost ținut în curtea comisariatului timp de 3 ore cu fața la perete și cu
picioarele depărtate și cu mâinile ridicate. În acest timp polițiștii îl loveau
cu picioarele în regiunea picioarelor. După aceea, el a fost forțat să treacă
printre două coloane de polițiști care îi loveau cu pumnii, picioarele și
bastoanele. A fost dus într-un birou unde polițiștii i-au cerut să se dezbrace,
după care aceștia l-au lovit cu bâta de baseball și cu bastoanele pe partea
dorsală și pe picioare. De asemenea, polițiști l-au înjurat.

Ulterior, polițiștii l-au
pus într-o celulă care măsura aproximativ 12 m2 alături de alte
șaisprezece persoane. Potrivit reclamantului, în celulă se afla un singur pat
cu lungimea de doi metri, iar din cauza numărului deținuților, era imposibil să
se doarmă pe acesta. În celulă se afla și toaleta; lumina era artificială.
Reclamantul nu a primit mâncare până în jurul orei 18.30.

În conformitate cu cele
declarate de reclamant, la data evenimentelor, aproximativ 170 de persoane au
fost deținut la sediul comisariatului, în timp ce capacitatea maximă a acestuia
este de 78 de persoane.

În seara zilei de 8 aprilie
2009, un colaborator al poliției l-a informat pe reclamant că este bănuit de
participare la dezordinile în masă. Polițistul a întocmit în prezenta unui
avocat din oficiul procesul-verbal de reținere. El a notat că privarea de
libertatea a început la 8 aprilie 2009 la ora 19.00. Reclamantul s-a plâns în
zadar polițistului și avocatului de maltratare.

La 9 aprilie 2009,
procurorul responsabil de dosar l-a pus sub învinuire pe reclamant, care s-a
plâns din nou de maltratare, însă procurorul nu a întreprins nicio
acțiune.  

În aceeași zi, judecătorul
de instrucție a dispus arestarea preventivă pentru 30 de zile a reclamantului.
Judecătorul a desfășurat ședința de judecată într-un din birourile din clădirea
comisariatului. El a ascultat declarațiile procurorului și ale avocatului din
oficiu. Reclamantul nu a avut posibilitatea să se apere.

La o dată nespecificată,
reclamantul a atacat încheierea judecătorului de instrucție. La 17 aprilie
2009, Curtea de Apel Chișinău a anulat încheierea prin care s-a dispus arestul
preventiv, aplicând măsura preventivă cu arestul la domiciliu. La 6 octombrie
2009, procuratura a încetat urmărirea penală.

La 14 aprilie 2009,
reclamantul a depus o plângere penală la procuratură în care a denunțat
privarea ilegală de libertatea și relele tratamente.

La 17 aprilie 2009, când a
fost eliberat, reclamantul s-a adresat la un centru de medicină legală.
Potrivit raportului medicului legist, în regiunea părții posterioare a
picioarelor și pe partea dorsală el prezenta cinci echimoze de formă
neregulată, de culoare galben-verzui, cu dimensiuni între 5 cm x 8 cm
și 15 cm x 10 cm. Medicul a conchis că echimozele au fost
cauzate cu un obiect dur contondent, probabil în circumstanțele descrise de
reclamant. Medicul le-a calificat ca fiind vătămări corporale ușoare.

La 15 iunie 2009, procurorul
militar care conducea urmărirea penală a încetat cauza. Reclamantul a contestat
ordonanța la procurorul ierarhic superior.

La 9 noiembrie 2009,
procuratura militară din Chișinău a respins plângerea reclamantului, notând că
polițiștii audiați au negat faptul că au aplicat rele tratamente față de
reclamant și că vătămările de pe corpul reclamantului au fost provocate în
timpul manifestațiilor. Reclamantul a contestat ordonanța respectivă.

La 14 decembrie 2009,
judecătorul de instrucție M.D. din cadrul Judecătoriei Buiucani a confirmat
ordonanța de încetare a urmăririi penale. Potrivit reclamantului, el a
solicitat de mai multe ori acces la materialele din dosarul deschis pe marginea
plângerii sale, însă de fiecare dată cererea lui a fost respinsă.

La 12 ianuarie 2010,
Consiliul Superior al Magistraturii a refuzat să prelungească mandatul de
judecător de instrucție al lui M.D. pe motiv că, între altele, în cadrul cauzelor
care vizează evenimentele din 7 aprilie 2009, el a desfășurat ședințe de
judecată la sediul Comisariatului general al poliției din Chișinău. Consiliul a
constatat că aceasta constituie o încălcare gravă a Codului de procedură
penală.

Invocând încălcarea
articolului 3 al Convenției, reclamantul s-a plâns de faptul că polițiștii l-au
maltratat și că autoritățile nu au desfășurat o anchetă efectivă în această
privință. De asemenea, el a reclamat condițiile de detenție din Comisariatul
general al poliției din Chișinău. Invocând încălcarea articolului 5 § 1 al
Convenției, reclamantul s-a plâns de faptul că în data de 8 aprilie 2009 el a
fost deținut ilegal timp de 18 ore. Invocând încălcarea articolului 13 al
Convenției, reclamantul s-a plâns de lipsa unui recurs intern efectiv
susceptibil să-i acorde protecție drepturilor garantate de articolele 3 și 5 §
5 ale Convenției.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

1.  A fost supus
reclamantul unor tratamente contrare articolului 3 al Convenției?

2. Având
în vedere protecția procedurală împotriva tratamentelor inumane sau degradante
(a se vedea paragraful 131 al hotărârii Labita
c. Italie [GC],
no26772/95, CEDH 2000-IV) a respectat ancheta desfășurată
în speță de autoritățile interne exigențele articolului 3 al Convenției?

3.  Echivalează
condițiile de detenție ale reclamantului în cadrul Comisariatului general al
poliției din Chișinău cu tratamentele inumane și degradante, contrar
articolului
3 al Convenției?

4.  A dispus reclamantul, în conformitate cu
articolul 13 al Convenției, de un recurs intern efectiv în cadrul căruia să
aibă posibilitatea să invoce plângerile privind încălcarea articolului
3 al Convenției?

5.  A corespuns
privarea de libertatea a reclamantului în data de 8 aprilie 2009 , între orele
00.40 și 19.00, exigențelor articolului 5 § 1 al Convenției?

6.  A avut
reclamantul posibilitatea, în conformitate cu articolul 5 § 5 al Convenției, să
solicite compensații pentru detenția pe care el o consideră contrară
articolului 5 § 1 al Convenției?

Reclamantul este reprezentat
în fața Curții de dl P. Postica, dna D.I. Straisteanu și dl A. Postica, avocați
în Chișinău, precum și de asociația Promo-LEX, organizație neguvernamentală cu
sediul în Chișinău.

***

În cauza Okolisan c.
Moldovei,
reclamantul,
Pavel Okolisan, este cetățean al Serbiei, născut în 1957.

La 5 noiembrie 2003,
reclamantul a semnat un contract în calitate de reprezentant al unei companii
(C.), potrivit căruia C. a cumpărat 988 tone de grâu de la o altă companie (M.),
obligându-se să plătească 4 151 869 lei moldovenești (MDL, aproximativ 269 000
de euro) până în luna noiembrie 2003.

La 15 martie 2004,
directorul companiei M. a depus o plângere penală pe numele directorului
companiei C. și a reclamantului pentru înșelăciune.

La 1 iunie 2006, procurorul
emis ordonanța de începere a urmăririi penale. La 4 iunie 2007, reclamantul a
fost recunoscut în calitate de învinuit pentru săvârșirea infracțiunii de
înșelăciune. În aceeași zi el a fost dat în căutare, procurorul indicând adresa
sa de domiciliu în Republica Serbia.

La 15 septembrie 2010,
reclamantul a fost reținut în Ungaria, iar la 17 ianuarie 2011 a fost extrădat
în Moldova.

El a atacat măsura arestului
preventiv la Curtea de Apel Chișinău, invocând starea proastă de sănătate,
reclamantul fiind bolnav de cancer de prostată. De asemenea, el a susținut că
relațiile dintre C. și M. au avut caracter comercial, iar neexecutarea
integrală a contractului nu poate cădea sub incidența dreptului penal.

La 19 aprilie 2011, reclamantul
a depus o cerere de eliberare, invocând între altele conținutul unei scrisori
din partea unui doctor din Austria care viza tratamentul pe care îl urma
reclamantul și care conținea anumite recomandări care trebuiau urmare după
operația de cancer din 2008. Cererea a fost respinsă la 20 aprilie 2011 de
către Judecătoria Buiucani, care a invocat aceleași motive ca și ultima dată.

La 23 august 2011, Curtea de
Apel Chișinău a înlocuit măsura arestului preventiv cu arestul la domiciliu. La
23 ianuarie 2012, Judecătoria Buiucani a înlocuit măsura arestului la  domiciliu cu obligația de a nu părăsi țara.

Reclamantul a descris în
felul următor condițiile de detenție în Penitenciarul nr.13, în care a fost
deținut din 22 ianuarie până pe 23 august 2011. Celula se afla la subsol și nu
a avea acces la lumină naturală. Exista un singur geam care se deschidea într-o
altă încăpere care la rândul ei avea o deschidere în tavan, astfel permițând să
treacă câteva raze de lumină. Celula era umedă și rece, hainele mucezeau. Peste
tot se găseau insecte parazite și șobolani. Apa avea culoare galbenă din cauză
că țeava era ruginită, el fiind nevoit să bea această apă din lipsă de
alternativă. Apa nu curgea întotdeauna, din această cauză deținuții o colectau
în sticle de plastic. Nu exista toaletă, iar deținuții își făceau nevoile
într-o găleată, care emana un miros oribil. Majoritatea deținuților fumau în
celulă, din care cauză reclamantul a suferit. Uneori, mâncarea pe care o
primeau constituia din apă caldă și pâine uscată, alte ori din cereale
necomestibile pline de insecte.

Potrivit reclamantului, el
nu a beneficiat de ajutorul medical necesar pentru tratarea bolii sale.
Penitenciarul nu avea un doctor specializat pe tratarea cancerului și nici
echipament performant cu care a fost tratat în Austria înainte de arest. El
primea medicamente simple.

Reclamantul s-a plâns în
temeiul articolului 3 al Convenției invocând condițiile inumane de detenție și
lipsa ajutorului medical necesar.  De asemenea, el a invocat
încălcarea articolului 13 al Convenției, susținând că nu a dispus de un recurs
efectiv în privința plângerii sale bazate pe articolul 3 al Convenției.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

1.  A avut loc
încălcarea articolului 3 al Convenției? Și anume, a fost deținut reclamantul în
condiții inumane, i-a fost acordată îngrijirea medicală necesară pentru
tratarea bolii sale?

2.  A dispus
reclamantul de recursuri în privința plângerii sale întemeiate pe articolul 13
al Convenției?

Reclamantul este reprezentat
în fața Curții de dl V. Pleșca, avocat în Chișinău.

***

În cauza Niholat c.
Moldovei,
reclamantul,
Ghenadie Niholat, este cetățean al Republicii Moldova, născut în 1973.

La 5 februarie 2009, pe
numele reclamantului a fost pornită urmărirea penală, acesta fiind bănuit de
agresarea manifestanților.

La o dată neprecizată,
reclamantul a fost obligat să nu părăsească localitatea.

La 9 martie 2009,
reclamantul a fost audiat la procuratură. Procurorul care a efectuat
interogatoriul a menționat în procesul-verbal că, potrivit reclamantului, el
locuiește la adresa de pe strada Cetatea Chilia nr.73, apartamentul nr. 48,
Chișinău.

Potrivit procesului-verbal
de audiere suplimentară din 9 martie 2009, reclamantul a declarat în fața
procurorului că locuiește pe strada Păcii nr. 101, în localitatea Durlești,
suburbie a Chișinăului. De asemenea, el a indicat un număr de telefon fix la
care poate fi găsit.

La 10 martie 2009,
procuratura a trimis cauza în judecată la Judecătoria Rîșcani.

La 3 aprilie și 5 mai 2009,
Judecătoria Rîșcani a desfășurat două ședințe de judecată la care reclamantului
nu s-a prezentat. Potrivit afirmațiilor reclamantului, el nu a fost citat,
deoarece citația nu a fost trimisă la niciuna din cele două adrese indicate de
reclamant, iar trimiterea citației nu este confirmată de niciuna din probele la
dosar.

La 6 mai 2009, constatând
absența nejustificată a reclamantului de la ședințele de judecată, procurorul a
dispus prin ordonanță aducerea lui forțată. El a notat că reclamantul locuiește
la adresa de pe strada Cetatea Chilia nr.73, apartamentul nr. 48, Chișinău.

Potrivit raportului din 7
mai 2009, un colaborator al poliției s-a deplasat la adresa de pe strada Cetatea
Chilia nr.73, apartamentul nr. 48, 
raionul Căușeni, constatând absența reclamantului la această adresă.

În conformitate cu un alt
raport din 7 mai 2009, un al colaborator al poliției s-a deplasat pe strada Cetatea
Chilia nr.73, localitatea Chircăești, raionul Căușeni și a constatat absența
reclamantului la această adresă. Satul respectiv este localitatea de naștere a
reclamantului.

La 8 mai 2009, judecătorul
de instrucție a emis o încheiere de modificare a măsurii preventive aplicate
reclamantului. Judecătorul a constatat că absența reclamantului de la ședințele
de judecată este nejustificată și că, în scopul evitării tergiversării
procesului, este necesară arestarea lui preventivă pentru 30 de zile, începând
cu data arestării. Judecătorul a emis un mandat de căutare a reclamantului,
menționând că el locuiește pe strada Cetatea Chilia nr.73, apartamentul 48,
Chișinău.

La 10 septembrie 2009, la
ora 10.00, reclamantul a fost arestat. Potrivit declarațiilor lui, el a fost
arestat la locul de muncă. Între orele 11.00 și 12.00 colaboratorul poliției
responsabil de caz a întocmit un proces-verbal în care a indicat faptul că
reclamantul a fost arestat în baza încheierii din 8 mai 2009. De asemenea,
acesta a menționat infracțiunea incriminată reclamantului. Procesul-verbal a
fost semnat de reclamant și de avocatul său din oficiu. La ora 16.30 reclamantul
și avocatul său au luat cunoștință de textul încheierii din 8 mai 2009.

În aceeași zi, reclamantul a
fost transportat la Penitenciarul nr.13 din Chișinău.

La 14 septembrie 2009,
reprezentantul reclamantului a declarat recurs. Avocatul a evidențiat caracterul
disproporționat al măsurii cu arestul preventiv al reclamantului, menționând că
acesta locuiește la o altă adresă decât cea la care a fost căutat, că el nu a
părăsit orașul Chișinău și că nu a primit citația. Avocatul s-a plâns de faptul
că după arestarea sa reclamantul nu a fost adus imediat în fața unui judecător.

La 25 septembrie 2009,
Curtea de Apel Chișinău a respins recursul, constatând că reclamantul a fost
citat și că, potrivit rapoartelor polițiștilor, el nu a fost găsit la
domiciliul său.

Între 17 septembrie și 5
octombrie 2009, dosarul cauzei s-a aflat la grefa Curții de Apel Chișinău.

Între timp, la 28 septembrie
2009, procuratura a depus la judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei
Rîșcani cererea de prelungire a arestului preventiv al reclamantului pentru 25
de zile. Copia cererii nu a fost transmisă nici reclamantului, nici
reprezentantului său.

La 30 septembrie 2009, în
absența reclamantului și a avocatului acestuia, judecătorul de instrucție a
admis cererea procurorului. Judecătorul de instrucție a relevat faptul că
reclamantul nu s-a prezentat la ședințele de judecată, că este acuzat de
săvârșirea unei infracțiuni grave și că fiind în libertate el ar putea comite
alte infracțiuni. Judecătorul de instrucție a menționat în încheiere că a luat
la cunoștință de materialele dosarului.

În conformitate cu
procesul-verbal al ședinței de judecată din 30 septembrie 2009, reclamantului
nu a fost escortat în fața judecătorului de instrucție din motive necunoscute.

Încheierea din 30 septembrie
2009 nu a fost comunicată nici reclamantului și nici avocatului său.

La 29 octombrie 2009,
reprezentantul reclamantului a luat cunoștință de conținutul încheierii. La 2
noiembrie 2009, el a atacat cu recurs încheierea respectivă, susținând că
citația pentru ședința din 30 septembrie 2009 nu a fost expediată nici lui, și
nici reclamantului, și că judecătorul de instrucție nu a motivat-o suficient.

La 11 noiembrie 2009, Curtea
de Apel Chișinău a respins recursul ca neîntemeiat, motivând că reclamantul are
antecedente penale, că modul său de viață permite concluzia că este o persoană
care poate fi implicată în comiterea altor infracțiuni, că nu are un loc de
muncă și că se poate sustrage de la justiție.

La 9 decembrie 2009,
avocatul a solicitat Judecătoriei Rîșcani eliberarea reclamantului.

La 14 decembrie 2009,
judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Rîșcani a admis cererea
avocatului, notând că anterior reclamantul nu a săvârșit alte infracțiuni, că
are un domiciliu stabil, că nu există probe că reclamantul ar putea să comită o
altă infracțiune, să influențeze părțile în proces sau să împiedice înfăptuirea
justiției sau să se sustragă de la răspundere.

În timpul arestului
preventiv al reclamantului, Judecătoria Rîșcani nu a desfășurat nicio ședință
de judecată pe fondul cauzei penale respective.

Invocând încălcarea
articolului 3 al Convenției, reclamantul s-a plâns de condițiile de detenție în
Penitenciarul nr.13. Invocând încălcarea articolului 5 § 2, 3 și 4 al
Convenției, reclamantul s-a plâns de următoarele: a)  că nu a fost
informat, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, despre
motivele reținerii sale în 10 septembrie 2009; b)  că nu au existat
motive pertinente și suficiente pentru aplicarea măsurii cu arestul preventiv; c)  că
nu a fost dus imediat după arestare în fața unui judecător; d)  că
Judecătoria Rîșcani a emis încheierea din 30 septembrie 2009 în absența sa și a
avocatului său, fără a studia materialele dosarului; că, în timpul ședinței de
judecată din 30 septembrie 2009, procedura la Judecătoria Rîșcani nu a
respectat principiul contradictorialității și a egalității drepturilor părților
în proces; e)  că încheierea din 30 septembrie 2009 nu i-a fost
transmisă în copie în termen util pentru a o putea ataca.

În fine, reclamantul a
susținut că omisiunea instanțelor de judecată naționale de a-l cita
corespunzător i-a adus atingere dreptului la un proces echitabil garantat de
articolul 6 al Convenției.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

1.  A fost lipsit
reclamantul de libertate cu încălcarea articolului 5 § 1 al Convenției (a
se vedea Ladent c. Pologne, nr.
11036/03, § 55-56, 18 martie 2008)?

2.  A fost adus
reclamantul, imediat după reținerea din 10 septembrie 2009, în fața unui judecător
sau a unui alt magistrat competent în virtutea legii să exercite atribuții
judiciare, așa cum reclamă articolul 5 § 3 al Convenției?

3.  Au
fost respectate garanțiile procedurale acordate reclamantului de articolul 5 §
4 al Convenției la ședința de judecată din 30 septembrie 2009 de la Judecătoria
Rîșcani (a se vedea
Lebedev c. Russie, nr. 4493/04, § 76 et 77, 25 octombrie 2007) ?

4.  A
dispus reclamantul de șansa de a ataca încheierea emisă de Judecătoria Rîșcani
la 30 septembrie 2009 în condiții compatibile cu exigențele articolului 5 § 4
al Convenției (a se vedea
Molotchko c. Ukraine, nr. 12275/10,
§ 148, 26
aprilie 2012)?

***

În cauza Ravlo c. Moldovei, reclamantul, Igor Ravlo, este cetățean al Republicii Moldova de
naționalitate ucraineană, născut în 1973.

La o dată necunoscută,
autoritățile republicii moldovenești nistrene (RMN), entitate separatistă
situată în partea de est a Republicii Moldova, au început urmărirea penală
împotriva reclamantului, acesta fiind acuzat de furt calificat. Pe numele lui a
fost emis un mandat de căutare, care a fost transmis prin fax autorităților
guvernamentale moldovenești.

La 18 august 2001, poliția
moldovenească l-a reținut pe reclamant la domiciliul soției sale în Miciurin
(Republica Moldova). Potrivit declarațiilor reclamantului, în timpul reținerii
,polițiștii l-au lovit cu picioarele și cu patul pistolului.

Ulterior, reclamantul a fost
adus în stare inconștientă la Comisariatul de poliție din Drochia (Republica
Moldova). În timpul nopții petrecute la comisariat, reclamantul a vomitat și a
leșinat de mai multe ori.

La 19 august 2001, mama
reclamantului l-a vizitat pe reclamant la comisariat și i-a văzut leziunile pe
care le avea pe corp. Ea a chemat serviciul 
medical de urgență din orașul Drochia. Potrivit reclamantului, medicii
l-au examinat într-un birou în prezența polițiștilor. Ei au omis să
înregistreze leziunile reclamantului în registrul corespunzător.

În aceeași zi, polițiștii
din RMN au venit să-l caute pe reclamant și l-au transportat în Transnistria.

Potrivit raportului de
expertiză medico-legală din 22 august 2001 întocmit de autoritățile RMN,
reclamantul prezenta o contuzie la nivelul gâtului, excoriații în regiunea
parietală și pe umărul stâng. Potrivit raportului, leziunile în cauză,
calificate ca fiind ușoare, au fost provocate cu un obiect contondent, probabil
în circumstanțele descrise de reclamant.

La 20 septembrie 2001, mama
reclamantului a depus o plângere la procuratura moldovenească denunțând relele
tratamente aplicate fiului său în timpul reținerii.

La 3 octombrie 2001,
adjunctul procurorului raionului Drochia (Republica Moldova) a emis ordonanța
de neîncepere a urmăririi penale. Mama a sesizat procurorul ierarhic superior.

La 24 ianuarie 2002,
procurorul raionului Drochia a informat-o pe mama  reclamantului că fiului ei a opus rezistență
la reținere, că mâinile lui au fost legate cu o curea și că din această cauză
reclamantul a suferit o vătămare corporală ușoară. Procurorul a menținut
ordonanța din 3 octombrie 2001.

La 20 ianuarie 2004, mama
reclamantului a contestat ordonanța la judecătorul de instrucție.

Printr-o declarație scrisă
la 29 ianuarie 2004, soția reclamantului a declarat că a fost martora la
reținerea soțului ei. Potrivit acestei declarații, cei doi polițiști prezenți
la fața locului l-au lovit pe reclamant cu pistoalele în cap, după aceea cu
picioarele peste tot corpul. Unul din polițiști îl încuraja pe celălalt să-l
lovească pe reclamant, folosind următoarele cuvinte: „Bate-l, el nu este
moldovean!”. Din cauza loviturilor primite, reclamantul și-a pierdut
cunoștința. Soția reclamantului a trimis această declarație judecătorului de
instrucție.

La 26 aprilie 2004,
judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Drochia a menținut ordonanța
de neîncepere a urmăririi penale din 3 octombrie 2001. Judecătorul i-a audiat
pe cei doi polițiști moldoveni care l-au reținut pe reclamant; aceștia au negat
faptul că au utilizat metode interzise. Magistratul a notat că raportul de
expertiză medico-legală din 22 august 2001, întocmit de autoritățile
transnistrene, nu confirmă eventualele rele tratamente aplicate de cei doi
polițiști. Judecătorul de instrucție nu s-a pronunțata asupra argumentelor
formulate de soția reclamantului.

Mama reclamantului a atacat
cu recurs încheierea respectivă, susținând că judecătorul de instrucție nu i-a
audiat nici pe colaboratorii serviciului medical de urgență din orașul Drochia
care s-au deplasa la comisariatul de poliție la 19 august 2001, nici pe
polițiștii din RMN care au venit să-l caute pe fiul ei pentru a-l duce în
Transnistria. Potrivit mamei reclamantului, fiul ei nu se putea deplasa singur,
de aceea polițiștii din RMN au trebuit să-l ducă pe sus până la mașină. Mama
reclamantului s-a plâns și de faptul că judecătorul de instrucție nu a stabilit
identitatea colegilor de celulă ai reclamantului care în noaptea dintre 18-19
august 2001 se aflau  la comisariatul din
Drochia și care ar fi putut confirma existență leziunilor și a stării
reclamantului.

La 2 iunie 2004, Curtea de
Apel Bălți a respins recursul la inadmisibil. Între 19 august și 25 noiembrie
2001, reclamantul a fost deținut în arest preventiv de autoritățile
transnistrene.

La 26 noiembrie 2001,
Judecătoria Rîbnița (Transnistria) l-a condamnat pe reclamant la 3 ani cu
închisoarea. Reclamantul a participat la ședințele de judecată, fiind
reprezentat de un avocat.

La 24 mai 2002, curtea
supremă a RMN a clasat hotărârea judecătorească din 26 noiembrie 2001 și a
trimis cauza spre rejudecate. Reclamantul a fost deținut în continuare în arest
preventiv.

La 3 februarie 2003,
Judecătoria Rîbnița a reexaminat cauza, condamnându-l pe reclamant la 3 ani
jumătate cu închisoarea. Reclamantul a participat la ședințele de judecat,
fiind reprezentat de un avocat.

La o dată neprecizată, mama
reclamantului a depus în numele fiului său un recurs împotriva hotărârii din 3
februarie 2003.

La 25 martie 2003, curtea
supremă a RMN a informat-o pe mama reclamantului că recursul a fost respins ca
inadmisibil.

Din materialele dosarului
reiese că mama reclamantului s-a plâns la mai multe autorități moldovenești de
condamnarea fiului ei de către instanțele de judecată transnistrene. Prin
scrisoarea din 17 ianuarie 2006, avocații parlamentari din Republica Moldova au
informat-o că condamnarea fiului ei este ilegală deoarece sentința de
condamnare a fost pronunțată de o instanță de judecată care aparține unei
entități neconstituționale.

Invocând încălcarea
articolului 3 al Convenției, reclamantul s-a plâns de faptul că în momentul
reținerii a fost maltratat de polițiștii moldoveni. Fără a invoca o dispoziție
anume din Convenție, reclamantul s-a plâns pe seama lipsei unei anchete
efective din partea autorităților moldovenești în privința acuzațiilor sale de
maltratare. În baza articolului  5 al
Convenției, reclamantul s-a plâns de următoarele: a)  că i-a fost
aplicată măsura arestului preventiv de o instanță de judecată transnistreană
necompetentă, întrucât RMN este o regiune separatistă nerecunoscută; b)  că
aplicarea măsurii arestului preventiv nu a fost justificată de motive pertinente
și suficiente.

Invocând încălcarea
articolului 6 al Convenției, reclamantul s-a plâns de următoarele:

a)  că durata
procesului penal în Transnistria a avut o durată excesivă; b)  că în
timpul procesului nu a fost reprezentat gratuit de un avocat; c)  că
martorii apărării nu au fost audiați în aceleași condiții cu martorii acuzării.

În baza articolului 7 al
Convenției, reclamantul a invocat faptul că condamnarea sa de către o instanță
de judecată transnistreană nu a fost prevăzută de lege.

Invocând articolul 8 al
Convenției, reclamantul s-a plâns de faptul că în momentul reținerii poliția
moldovenească i-a încălcat dreptul la inviolabilitatea domiciliului.

În baza articolului 14 al
Convenției, reclamantul a susținut că a fost discriminat de către autoritățile
moldovenești și transnistrene.

În fine, în baza articolului
4 al Protocolului nr.7, reclamantul s-a plâns de faptul că a fost judecat de
mai multe ori pentru aceleași fapte de către instanțele de judecată a RMN.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

1.  A fost supus
reclamantul unor tratamente inumane și degradante de către autoritățile
moldovenești, contrar articolului 3 al Convenției?

2.  Având în
vedere protecția procedurală împotriva tratamentelor inumane sau degradante (a se
vedea paragraful 131 din hotărârea Labita
c. Italie
[GC], nr. 26772/95, CEDH 2000-IV), a corespuns investigația
efectuată în speță de autoritățile moldovenești cerințelor articolului 3 al
Convenției?

3.  A fost
reclamantul victima unei discriminări contrare articolului 14 al Convenției
coroborat cu articolul 3 în momentul reținerii de către autoritățile
moldovenești?

***

În cauza Cornei c. Moldovei reclamanta, Claudia Cornei, cetățean al Republicii Moldova, născută în 1953.

La 31 ianuarie 2006, soțul
reclamantei i-a vândut lui B., fără acordul ei, un lot de teren dobândit în
timpul căsătoriei. La momentul semnării contractului, ea se afla în
străinătate. Ea a aflat despre vânzare doar la întoarcere, când l-a văzut pe B.
construind un garaj pe terenul vândut.

La 2 octombrie 2007,
reclamanta l-a acționat pe B. în justiție, solicitând anularea contractului de
vânzare-cumpărare, demolarea garajului și compensarea prejudiciului. Reclamanta
a susținut, inter alia, că terenul
este proprietate comună în devălmășie, deținută în comun de către ea și soțul
ei, ca bun dobândit în timpul căsătoriei. Ea a argumentat că orice act de
dispoziție a unei părți a proprietății imobiliare aflată în devălmășie de către
unul dintre soți este nul în lipsa acordului autentificat notarial al celuilalt
soț.

B.
a depus o acțiune reconvențională pentru recunoașterea dobândirii proprietății
în condiții de bună-credință, deoarece el nu știa că reclamanta era
coproprietarul lotului respectiv de teren.

La 31 martie 2008,
Judecătoria Ialoveni a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată. Instanța a
reținut că doar soțul reclamantei deține titlul de proprietate asupra
terenului, fapt pe care reclamanta nu l-a disputat sau contestat; soțul
reclamantei a încălcat dreptul ei de proprietate, iar compensarea acestui
prejudiciul va fi posibilă prin atribuirea unei cote-părți mai mari din
proprietate comună în devălmășie în momentul divizării ulterioare a acesteia.
Instanța a respins acțiunea lui B. ca neîntemeiată.

Reclamanta a atacat
hotărârea judecătorească, susținând, inter
alia
, că, în conformitate cu articolului 20 al Codului familiei, titlul de
proprietate deținut de unul dintre soți nu are nicio semnificația la
determinarea faptului dacă este proprietate separată sau comună în devălmășie,
deoarece legea prezumă proprietatea comună în devălmășie, prezumție care
trebuie combătută cu documente legale care atestă dreptul de proprietate
separat asupra unui anumit bun. Reclamanta a menționat că legea nu instituie
prezumția mandatului reciproc tacit în cazul tranzacțiilor cu imobile;
dimpotrivă, legea impune ca acordul ei să fie autentificat la notar. Ea a
subliniat faptul că notarul care a autentificat contractul contestat trebuie să
fi observat în actele de identitate ale soțului faptul că era căsătorit, însă
nu a cerut ca reclamanta să fie prezentă sau să-și dea acordul, contrar legii.

B. nu a atacat hotărârea.

La 4 iunie 2008, Curtea de
Apel Chișinău a admis apelul reclamantei, a casat hotărârea Judecătoriei
Ialoveni din 31 martie 2008, pronunțând o nouă hotărâre prin care a admis toate
pretenții, cu excepția celor privind compensarea prejudiciului moral. Curtea a
respins acțiunea reconvențională a lui B. ca fiind nefondată. Instanța a
constatat că terenul disputat a fost achiziționat în timpul căsătoriei și că,
astfel, acesta constituie proprietate comună în devălmășie și că orice act de
dispoziție asupra acestuia necesită acordul autentificat notarial al
reclamantei, în timp ce lipsa acestuia duce la nulitatea contractului. Instanța
s-a bazat pe articolul 21 (1), (2) și (4) al Codului familiei și articolul 369
(1) – (3) al Codului civil.

B. a atacat această
hotărâre, reiterând argumentele invocate în acțiunea reconvențională.

La 3 decembrie 2008, Curtea
Supremă de Justiție a admis recursul lui B., a casat hotărârea atacată și a
menținut hotărârea primei instanțe de judecată. Instanța a reținut că soțul
reclamantei este înregistrat în Cartea funciară ca singur proprietar al
imobilului contestat și că reclamanta nu a demonstrat reaua-credință a lui B.,
adică faptul că el a știut despre proprietatea comună și despre necesitatea
acordului ei; instanța a conchis că prezumția că B. a fost de bună-credință nu
fost combătută. Deși instanța supremă a admis faptul că reclamanta nu și-a dat
acordul la încheierea contractului de vânzare, ea a notat că reclamanta nu a
demonstrat că ea s-a opus încheierii contractului sau că nu a știut despre
acest contract.

Reclamanta a invocat
articolul 6 în privința arbitrarității hotărârilor judecătorești. De asemenea,
ea a invocat articolul 1 al Protocolului nr.1 al Convenției în privința
imposibilității recuperării proprietății sale din cauza hotărârilor
judecătorești arbitrare care contravin legislației naționale.

Curtea a invitat părțile să răspundă la următoarele întrebări:

1.  Procesul civil
inițiat de reclamantă în privința proprietății sale a fost echitabil și
nearbitrar în sensul articolului 6 al Convenției?

2.  A reprezentat
hotărârea Judecătoriei Ialoveni din 31 martie 2008, care în cele din urmă a
fost confirmată de Curtea Supremă de Justiție la 3 decembrie 208, o ingerință
în drepturile reclamantei garantate de articolul 1 al Protocolului nr.1 al
Convenției? Dacă da, s-a conformat legii această ingerință?

Reclamanta este reprezentată
în fața Curții de V. Pruteanu, avocat în Chișinău.