La data de 23
martie 2017, Curtea a făcut publică decizia în cauza Petrom-M S.R.L și
Rinax-TVR S.R.L. c. Moldovei (cererea nr. 44787/05).

Companiile
reclamante, Petrom-M S.R.L și Rinax-TVR S.R.L, sunt două persoane juridice cu
sediul în Chișinău. La 27 februarie, 25 aprilie și 1 iulie 2002, acestea au
importat pe teritoriul Republicii Moldova combustibil pentru sobe. În
declarațiile vamale a fost indicat că marfa este raportată la poziția tarifară
nr. 271000740 (combustibil), care nu se impunea cu accize potrivit legislației
fiscale în vigoare la momentul de referință.

La 5 iulie 2002 au
intrat în vigoare modificările la Codul Fiscal introduse prin Legea nr. 1184-XV
din 28 iunie 2002, fiind schimbate pozițiile tarifare nr.271000610 – 271000680,
substituind poziția „motorină” cu „motorină, inclusiv combustibil carburant
diesel și combustibil pentru sobe”. Schimbarea poziției tarifare a determinat
impunerea accizelor.

La 3 februarie
2003, Biroul vamal Chișinău a pornit o acțiune civilă împotriva companiilor
reclamante privind încasare accizelor, TVA și penalităților de întârziere. În
fața instanței, companiile reclamante au invocat printre altele și neretroactivitatea
Legii nr. 1184-XV.

Prin hotărârea din
21 martie 2005, Curtea de Apel Economică a admis acțiunea Biroului vamal,
dispunând încasarea în folosul statului de la primul reclamant 176 279,5 lei și
TVA în mărime de 35 255,9 lei, plus taxa de stat în mărime de 6 346 lei; de la
al doilea reclamant – accize în mărime de 80 416 lei și TVA –  16 083,2 lei, plus taxa de stat 2 885 lei. În
ceea ce privește neretroactivitatea Legii nr. 1184-XV, Curtea de Apel a
constatat că modificarea respectivă nu a introdus nimic nou în Codul fiscal, ci
doar a adus concretizări privind unele poziții tarifare care necesitau a fi aplicate
și în privința mărfurilor importate până la intrarea în vigoare a acestei legi.

Companiile
reclamante au depus recurs. La 26 mai 2005 Curtea Supremă de Justiție a respins
recursul reclamanților, menționând printre altele că modificările introduse prin
Legea nr. 1184-XV sunt de natură explicativă și astfel pot fi aplicate
retroactiv.

În două decizii,
din 10 iulie 2003 și 25 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiție a precizat reieșind
din textul și sensul Legii nr. 1184-XV că legislatorul a dorit să modifice
Codul Fiscal și astfel au fost introduse accize la importul combustibilului
pentru sobe. Acesta a concluzionat că legea nu avea efect retroactiv (Biroul vamal Ocnița . compania T., 10
iulie 2003 și Biroul vamal Chișinău c. compania
P.
, 25 februarie 2004).

Într-o decizie din
9 septembrie 2004, Curtea Supremă a considerat că Legea nr. 1184-XV a explicat
doar noțiunea de „combustibil“ și că ea nu a pus în aplicare o nouă clasificare
tarifară pentru combustibil pentru sobe. Prin urmare, a decis că prevederile
legii pot fi aplicate la evenimente care au avut loc înainte de intrarea sa în
vigoare (Birourile vamale Soroca și
Chișinău c. compania I.
, 09 septembrie 2004).

Invocând articolele
6 § 1 și 14 din Convenție și articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenție,
companiile reclamante s-au plâns de aplicarea retroactivă a Legii nr. 1184-XV
din 28 iunie 2002 prin care au fost obligate la achitarea taxelor vamale,
precum și practica neuniformă ale instanțelor naționale cu privire la efectele
în timp ale legii.

Plângerea în temeiul articolului 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenție

Companiile
reclamante au invocat că taxa la care au fost supuse în temeiul Legii nr.
1184-XV le-au încălcat dreptul lor la respectarea proprietății. Totodată, ele au
invocat că interpretarea legii relevante aplicate de către instanțele naționale
în cazul lor a fost contrară dreptului intern. De asemenea, au menționat că
jurisprudența Curții Supreme de Justiție cu privire la domeniul de aplicare al
legii în timp a fost contradictorie.

Guvernul a invocat
că, prin decizia din 09 septembrie 2004, Curtea Supremă a făcut o deviere de la
precedent. Anume acest precedent a și fost aplicat în cazul companiilor
solicitante. În continuare, Guvernul a menționat că reclamanții nu a suferit de
nici o sarcină excesivă în acest caz.

Curtea a reiterat
că impozitarea constituie, în principiu, o ingerință în dreptul garantat de
primul paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și că
această ingerință a fost justificată în temeiul celui de al doilea paragraf al
acestui articol, care prevede în mod expres o excepție în ceea ce privește
plata impozitelor sau a altor contribuții. Ipozitarea nu constituie o excepție
de control din partea sa, din moment ce trebuie să se stabilească dacă
articolul 1 din Protocolul nr. 1
a fost aplicată în mod corect. În acest sens, se
reamintește că al doilea paragraf al acestei dispoziții trebuie să fie citită
în lumina principiului enunțat în prima frază a articolului. Rezultă că o ingerință
trebuie să realizeze un „echilibru just“ între cerințele interesului general al
comunității și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale
individului. Prin urmare, obligația financiară născută din prelevarea fiscală
sau contribuția poate prejudicia garanția consacrată în această dispoziție în
cazul în care impune persoanei sau entității în cauză o sarcină excesivă sau
fundamental afectează situația financiară a acestora (Di Belmonte c. Italiei, nr. 72638/01,
§ 38-40, 16 martie 2010, și Arnaud și
alții c. Franței
, nostru 36918/11,
36963/11,
36967/11,
36969/11,
36970/11
și 36971/11,
§ 23-24, 15 ianuarie 2015).

Curtea a reamintit,
de asemenea, că articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție prevede, în
primul rând, că orice ingerință din partea autorităților publice în exercitarea
dreptului la protecția proprietății este legal. În special, statul de drept
presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise
și previzibile în aplicarea lor (Hutten-Czapska
c. Poloniei
[GC], nr. 35014/97,
§ 163, CEDO 2006-VIII).

De asemenea,
Curtea a reiterat că posibilitatea pronunțării unor decizii judecătorești
neuniforme este în mod natural inerent în orice sistem juridic bazat pe un set
de instanțe de judecată cu autoritate asupra teritoriului lor. Astfel de
diferențe pot apărea, de asemenea, în aceeași jurisdicție. Acest fapt în sine
nu poate fi considerat ca fiind contrar Convenției. Cerințele securității
juridice și protecției încrederii legitime ale justițiabililor nu impun o
jurisprudență uniformă. Drept efect, evoluția jurisprudenței nu este, în sine,
contrară bunei administrări a justiției, fiindcă abandonarea abordării dinamice
și în continuă evoluție riscă să afecteze reforma sau îmbunătățirea acesteia (Parohia Greco-Catolică Lupeni și alte c.
României
[GC], nr. 76943/11,
§ 116, 29 noiembrie 2016).

În acest caz,
Curtea a oservat că Curtea Supremă de Justiție nu a fost la originea unei
incertitudine juridice care a avut ca efect privarea reclamanților de a
beneficia de drepturile prevăzute de lege. Este adevărat că, înainte de 09
septembrie 2004, a
existat o jurisprudență bine stabilită a instanțelor naționale că Legea nr.
1184-XV nu a avut nici un efect retroactiv. Cu toate acestea, Curtea a
constatat că, prin decizia sa din 09 septembrie 2004, Curtea Supremă s-a delimitat
de această practică. Nimic din dosar nu indică faptul că, ulterior, cea mai
înaltă instanță a revenit la jurisprudența sa anterioară. Prin urmare, Curtea a
constatat că a avut loc, în acest caz, o abatere de la precedent, și constată
că noua abordare a Curții Supreme de Justiție a fost aplicată în cazul
companiilor solicitante. Ea a reamintit că, pentru a aduce o inversare de
precedent în discreția oricărei competențe la nivel național și internațional,
jurisprudența nu este imuabilă, în special în țările de drept scris (din care
face parte și Republica Moldova) (Borg c.
Malte
, no. 37537/13,
§ 111, 12 ianuarie 2016).

În ceea ce
privește argumentul companiilor reclamante întemeiat pe ilegalitatea noii
interpretări a Legii nr. 1184-XV, Curtea a considerat util să reamintească
faptul că are competențe limitate de a verifica respectarea dreptului intern (a
se vedea, un exemplu recent, Kanaginis c.
Greciei
, nr. 27662/09,
§ 43, 27 octombrie 2016). După cum a afirmat în mod repetat, ea nu are competența
de a înlocui instanțele naționale și ține în primul rând de autoritățile
naționale, inclusiv instanțele judecătorești, să interpreteze și să aplice legislația
națională (a se vedea, printre multe altele, Magyar Helsinki Bizottság c. Ungaria [GC], nr. 18030/11, § 184, 08 noiembrie 2016). În prezenta speță, Curtea nu a
putut să constatate că Curtea Supremă a făcut o aplicare vădit eronată a
prevederilor legale sau care pot conduce la concluzii arbitrare. Totodată,
Curtea a menționat că Legea nr. 1184-XV nu conținea prevederi referitoare la
aplicarea sa în timp, că aceasta a fost potrivită mai multor interpretări și că
anumne instanțele naționale sunt responsabile pentru definirea domeniului de
aplicare a actului legislativ litigios. În acest sens, ea a reamintit că s-a pronunțat
deja că simplul fapt că legea aplicabilă a fost deschisă la mai mult de o
interpretare nu ar putea duce la concluzia că ingerința în cauză era
imprevizibilă sau arbitrară și, prin urmare, incompatibilă cu principiul
legalității (3A.CZ s.r.o. c. Republicii
Cehe
, nr. 21835/06,
§ 61, 10 februarie 2011).

În ceea ce
privește scopul ingerinței, Curtea a admis că măsura a fost destinată să
asigure interesele financiare ale statului și să pună în aplicare politica
fiscală a țării. Rămând să se examineze dacă, în circumstanțele concrete ale
cauzei, aplicarea legislației în litigiu a impus reclamanților o sarcină
excesivă.

Curtea a constatat
că aplicarea retroactivă a Legii nr. 1184-XV, în cazul reclamanților nu este per se o încălcare a articolului 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenție, această prevedere nu interzice aplicarea
retroactivă a unei legi fiscale (Di
Belmonte
, § 42, și Arnaud și alții,
supra, § 24).

În ceea ce
privește valoarea taxelor pe care companile reclamante au fost obligate să le
achite, Curtea a observat că în cauza dată nu pretinde a fi o sarcină excesivă.
Ea a observat, pe de o parte, că nu reiese din dosarul depus ca fiind o măsura
ce a subminat în mod fundamental situația financiară a reclamanților și, pe de
altă parte, că există indicii că ei au putut să-și continue activitatea (a se
vedea, mutatis mutandis, OB Heller, a.s.
și ÄŒeskoslovenská obchodní banka c. Republicii Cehe
(dec.), 55631/00
și 55728/00,
09 noiembrie 2004).

Având în vedere
aceste elemente, precum și marja de apreciere a statelor în această privință,
Curtea a constatat că taxa la care companile reclamante au fost supuse în
conformitate cu legea nr. 1184-XV nu a rupt „echilibrul just“ între cerințele
interesului general al comunității și nevoia de conservare a drepturilor
fundamentale ale individului.

Astfel, această pretenție
trebuie respinsă ca vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 § 3 a) și 4 din Convenție.

Plângerea în temeiul articolului 14 din
Convenție combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Reclamanții au
susținut că au fost discriminați în exercitarea dreptului lor la protecția proprietății
garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în raport cu alte
persoane aflate în aceeași situație asupra cărora nu a fost aplicată Legea nr.
1184-XV.

Curtea a reamintit
că articolul 14 din Convenție completează celelalte prevederi de fond ale
Convenției și ale protocoalelor sale. El nu poate să existe independent, deoarece
se aplică numai „exercitării drepturilor și libertăților“ garantate de aceste
dispoziții. Este necesar, dar este suficient, ca faptele cauzei să cadă „în
sfera“ a cel puțin un articol din Convenției. O diferență este discriminatorie
dacă nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește
un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate
între mijloacele utilizate și scopul urmărit (pentru o reamintire a
principiilor relevante, a se vedea, de exemplu, Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții, citată mai sus, §
162-164).

În prezenta cauză,
Curtea a constatat că faptele denunțate de reclamanți intră în domeniul de
aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că, prin urmare, articolul 14
din Convenție se aplică în acest caz.

Curtea, de
asemenea, a constat că a fost cu siguranță o diferență de tratament între companiile
reclamante și companiile ale căror activitate a făcut obiectul unei decizii
finale înainte de devierea de la precedent. Cu toate acestea, ea a reamintit că
a constatat deja că schimbarea în cauză a fost un proces legitim (a se vedea
mai sus). În aceste condiții, a considerat că diferența de tratament ulterior inversării
precedentelor de către Curtea Supremă poate fi considerată ca fiind în mod
obiectiv și rezonabil, justificată (Torri
și alții c. Italiei
(dec.), nr. 11838/07
și 12302/07,
§ 53 24 ianuarie 2012, și în comparație cu Beian c. României (nr. 1), no. 30658/05,
§ 63, CEDO 2007-V (extracte)).

Rezultă că această
pretenție trebuie de asemenea respinsă ca vădit nefondată, în conformitate cu
articolul 35 § 3 a)
și 4 din Convenție.

Plângerea în temeiul articolului 6  din Convenție

Reclamanții au
invocat că aplicarea retroactivă a Legii nr. 1184-XV împotriva lor le-a
încălcat drepturile în temeiul articolului 6 al Convenției.

Curtea a reamintit
că jurisprudența sa a constant că procedurile prevăzute de litigii fiscale nu
se referă la orice dispută asupra drepturilor și obligațiilor civile (Ferrazzini c. Italiei [GC], nr. 44759/98,
§ 29, CEDO 2001-VII) .

Ea a constat, de
asemenea că, în acest caz la sfârșitul procedurii împotriva reclamanților la
nivel național, nicio sancțiune financiară care să urmărească un factor de
descurajare și scop punitiv nu a fost impus reclamanților. În aceste condiții, a
considerat că articolul 6 din Convenție nu trebuie să fie aplicabil în temei
penal în acest caz (a se compara Jussila
c. Finlandei
[GC], nr. 73053/01,
§ 39, 2006-XIV CEDO).

Rezultă că această
pretenție este incompatibilă ratione
materiae
cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu
articolul 35 § 3 a)
și 4 din Convenție.

Din aceste motive,
Curtea, cu majoritate de voturi, a declarat cererea inadmisibilă.

În fața Curții,
companiile reclamante au fost reprezentate de către Fadei Nagacevschi, avocat
din Chișinău.