La data de 28 martie 2017 Curtea a
făcut publică hotărârea în cauza Savotchko
c. Moldovei
 (cerere
nr. 33074/04).

Reclamant în prezenta cauză este Olga
Savotchko, de naționalitate rusă, născută în 1952 și locuiește în Chișinău.

La originea cererii este un litigiu
succesoral apărut între reclamant și mama sa; litigiul fiind adus în fața
instanțelor civile.

Potrivit reclamantului, compania M.,
operatorul fix național al cărui unic acționar este statul, i-a transmis mamei
sale și avocatului acesteia, O.M., mai multe descifrări ale convorbirilor sale
telefonice lunare. Descifrările au cuprins perioada între septembrie 2001 până
în februarie 2002 și conțineau numerele apelate, data, ora, durata și costul
apelurilor efectuate de către reclamant.

În timpul procedurii, mama
reclamantului a prezentat decifrările telefonice instanței care examina litigiul
menționat anterior. Acesta le-a folosit ca mijloc de probă pentru a respinge
parțial, la 16 iulie 2002, o cerere a reclamantului privind scutirea de la
plata taxelor judiciare.

Printr-o scrisoare din 5 august 2002,
compania M. i-a oferit avocatului O.M., la cererea acestuia din urmă,
informațiile privind plățile lunare efectuate de către reclamant între
octombrie 2001 și iulie 2002.

La 22 august 2002, reclamantul a formulat
o acțiune împotriva companiei M. pentru a obține daune morale, invocând că a
avut de suferit ca urmare a presupusei divulgări a înregistrărilor telefonice. Totodată,
a susținut că i-a fost încălcat dreptul la viața privată și că compania a
acționat ilegal.

Prin hotărârea din 2 aprilie 2003, Judecătoria
Buiucani i-a respins reclamantului toate pretențiile. Instanța a reținut:

“[Societatea M.] și [reclamanta] sunt
părți ale contractului de prestării de servicii ale telecomunicațiilor de la 28
iunie 2001.

Pentru o perioadă îndelungată de timp
reclamanta se afla în litigiu cu mama sa, interesele căreia erau apărate de
avocatul O.M. În cadrul serviciilor juridice prestate, avocatul O.M. a
solicitat întreprinderii M. să-i ofere numărul serviciilor de telefon prestate
de companie și reclamantei, precum și prețul serviciilor acordate.

Instanța constată că acțiunile
avocatului sunt legale, deoarece oferind astfel de informații, compania M. nu a
eșuat să respecte condițiile contractului din 28 iunie 2001, astfel respectând
onoarea și demnitatea clientului”.

La 14 aprilie 2003, reclamantul a depus
apel. La 28 mai 2003, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul ca nefondat.
Invocând, printre altele:

”Prima instanță corect a constatat că
informațiile furnizate de compania M., [și anume] descifrările serviciilor de
telecomunicații furnizate [de pe numărul reclammantului], nu atentează la
onoare și demnitate [celei din urmă]. (…) [Aceste] informații au fost
obținute prin mijloace legale de către avocatul O.M.

(…)

S-a stabilit cu certitudine că
conținutul convorbirilor telefonice nu a fost dezvăluită (…). [P]rin urmare,
dreptul la secretul convorbirilor telefonice ale reclamantei (…) nu a fost
apreciat.”

Reclamantul a depus recurs. Acesta a
susținut că dezvăluirea informațiilor în cauză a fost contrară Legii
telecomunicațiilor, care garanta secretului convorbirilor telefonice, precum și
Legii privind accesul la informație.

Prin hotărârea definitivă din 21
ianuarie 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul ca nefondat.
Aceasta a făcut trimitere la argumentarea instanțelor inferioare, adăugând că,
în conformitate cu articolul 15 din Legea cu privire la avocatură (în vigoare
la perioada de referință), O.M. a fost îndreptățit să solicite informațiile în
cauză și compania M. care deține să le ofere.

Privind dreptul intern pertinent,
articolul 15 din Legea
cu privire la avocatură
din 13 mai 1999, în vigoare la momentul faptelor,
care se referă la garanțiile acordate avocaților în exercitarea profesiei
cuprinde 15 alineate. Acesta prevede un anumit număr de garanții acordate avocatului,
printre care, independența, respectul secretului profesional, interdicția
imixtiunii autorităților în activitatea acestora, inviolabilitatea domiciliului
și a biroului, precum și confidențialitatea corespondenței profesionale. Însă
nu există nicio mențiune cu privire la dreptul avocaților de a solicita și a
obține acces la informații, cu caracter personal sau nu, în fața autorităților
sau actorilor privați.

În fața Curții reclamantul s-a plâns în
temeiul art. 8 din Convenție că divulgarea descifrărilor telefonice a
constituit o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private și a
corespondenței.

Curtea a observat că părțile nu erau de
acord în ceea ce privește amploarea și natura informațiilor dezvăluite de
operatorul de telefonie fixă, compania M.

Reclamantul a susținut că compania a
trimis terților descifrările sale telefonice lunare, care au acoperit o
perioadă de câteva luni, inclusiv numerele apelate, data, ora, durata și
costul.

Guvernul a susținut că compania M. i-a
transmis avocatului O.M. informații referitoare la plățile efectuate de către reclamant,
nu și descifrările telefonice detaliate ale acestuia.

Curtea a notat că, în cadrul unei
proceduri civile în fața instanțelor naționale în ceea ce privește litigiul succesoral
menționat mai sus, descifrările telefonice detaliate ale reclamatului au fost
furnizate instanței de mama acestuia – fapt ce nu a fost contestat de către
părți în fața instanțelor naționale. De asemenea, transmiterea acestor descifrări
de către compania M. către O.M. a fost constatată de către instanțele naționale
chemate să se pronunțe cu privire la acțiunea recurentă împotriva companiei. Totodată,
nimic nu permite combaterea acestor constatări.

Astfel, pentru Curte este clar că descifrările
telefonice detaliate ale reclamantului au fost transmise unui terț de către
compania M.

Constatând că cererea nu este în mod
vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că aceasta nu se
confruntă nici cu un alt motiv de inadmisibilitate, Curtea a declarat cererea admisibilă.

Reclamantul a susținut că descifrările
telefonice dezvăluite de către compania M. conțineau date cu caracter personal
și transmiterea acestora către un terț nu a fost nici legală nici justificată
de nicio necesitate de interes general.

Guvernul a susținut că nu a existat o
ingerință în dreptul reclamantului privind respectarea vieții sale private, pe
motiv că datele în cauză au fost furnizate nu către o autoritate de stat, ci unui
avocat care apăra interesele unui client, și că acestea nu au fost făcute
publice. Și că datele de mai sus au fost obținute în conformitate cu
prevederile legii privind accesul la informație și cele ale legii
telecomunicațiilor.

Curtea a observat că divulgarea invocată
în acest caz este atribuită unei companii private. Cu toate acestea, s-a
constat că statul este unicul acționar al companiei. În aceste circumstanțe,
Curtea a considerat că acțiunile companiei M. angajează răspunderea statului
pârât conform Convenției, și a observat, în acest sens, că acest punct nu este
în combătut de părți .

Curtea a reiterat că apelurile
telefonice recepționate în locații private sunt acoperite de noțiunile de ”viață
privată“ și ”corespondență“ cuprinse în articolul 8 § 1 al Convenției (Halford c. Regatul Unit, 25 iunie 1997,
§ 44, Culegere de hotărâri și decizii 1997-III, și Amann c. Elveției [GC], nr. 27798/95,
§ 44, CEDO 2000-II). De asemenea, a reiterat faptul că utilizarea de informații
referitoare la convorbirile telefonice, inclusiv datele și orele acestora și
numere formate, poate ridica o problemă în temeiul articolului 8 din Convenție,
aceste elemente făcând ”o parte din comunicațiile telefonice” (Malone c. Regatul Unit, 2 august 1984, §
84, seria A nr. 82, și Copland c.
Regatului Unit
, nr. 62617/00,
§ 43, CEDO 2007-I). Astfel, aceste informații pot fi analizate ca date
personale (Heglas c. Republica Cehă,
nr. 5935/02,
§ 60, 1 martie 2007).

În acest caz, Curtea a considerat că
divulgarea fără acordul reclamantului, a datelor cu caracter personal
referitoare la serviciile de telefonie fixă furnizate și utilizarea acestora
împotriva sa în procedura civilă a constituit fără dubii o ingerință în dreptul
reclamantului la respectarea vieții sale private și a corespondenței, în sensul
articolului 8 din Convenției (Copland,
citată mai sus, § 44, și Heglas,
citată mai sus, § 61).

Prin urmare, este de competența Curții
să stabilească dacă această ingerință a fost justificată în conformitate cu
paragraful 2 al articolului 8 al Convenției, inclusiv dacă aceasta a fost ”prevăzută
de lege”.

Curtea a notat că, în cadrul procedurii
formulate de reclamant împotriva companiei M., prima instanță și instanța de
apel s-au limitat la a spune că dezvăluirea informațiilor contestate a fost
legală, fără a specifica un standard specific ce era aplicabil în speță.
Ulterior, Curtea Supremă de Justiție a făcut trimitere la articolul 15 din
Legea cu privire la avocatură în susținerea legalității acțiunilor avocatului
O.M. și companiei M.. Totuși această dispoziție în vigoare la momentul
respectiv, care reglementa relațiile dintre avocați și autoritățile statului nu
conținea nicio mențiune cu privire la dreptul avocatului de a solicita și obține
acces la date personale.

Curtea a constatat în continuare că, în
observațiile sale, Guvernul a susținut că dezvăluirea informațiilor în cauză a
fost în conformitate cu legea privind accesul la informație și cele ale legii
telecomunicațiilor. În acest sens, Curtea a observat că instanțele naționale nu
au invocat niciun argument, a acestor standarde, ca bază legală pentru a
justifica ingerința în cauză. Ea a subliniat faptul că, chiar dacă acesta ar fi
cazul, compania M. nu a fost autorizată să dezvăluie informații personale fără
consimțământul reclamantului, în conformitate cu articolul 8 alineat 8) din
Legea cu privire la accesul la informație, fără o decizie judecătorească care
să prevadă aceasta. Curtea a putut să observe doar că o astfel de decizie nu a
fost pronunțată în acest caz. De asemenea, se a constatat că, în conformitate
cu articolul 4 din Legea privind telecomunicațiile, informații cu privire la
serviciile de telefonie ar putea fi transmise persoanelor autorizate în mod
corespunzător cu dreptul de a solicita divulgarea. Cu toate acestea, nici
autoritățile naționale și nici Guvernul nu a stabilit că O.M. a fost investit
în mod corespunzător cu acest drept.

În concluzie, Curtea a constatat că prevederile
interne relevante în acest caz interzic, sub rezerva unor excepții, dezvăluirea
informațiilor contestate. Și nu pare că aceste excepții ar fi fost aplicabile în
cazul reclamantului și că, în plus, Guvernul nu a reușit să demonstreze
contrariul.

Rezultă că ingerința constatată nu a
fost „prevăzută de lege“, în sensul celui de al doilea paragraf al articolului
8 din Convenție. Această concluzie investește Curtea să examineze problema
necesității ingerinței. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 8 al
Convenției în privința reclamantului.

În temeiul articolului 6 din Convenție,
reclamantul s-a plâns de lipsa de imparțialitate a judecătorilor care s-au
pronunțat în apel la acțiunea sa civilă împotriva companiei M.

A susținut de asemenea că a fost
prejudiciat în acest caz dreptul său la libertatea de exprimare garantat de
articolul 10 al Convenției.

În temeiul articolului 13 al
Convenției, reclamantul a denunțat, de asemenea, lipsa unui recurs intern
efectiv de natură să remedieze pretinsa încălcare a drepturilor sale în temeiul
Convenției.

Acesta a criticat în cele din urmă
divulgarea descifrărilor telefonice care i-ar fi încălcat dreptul la
respectarea bunurilor protejate prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenție.

Având în vedere constatarea încălcări privind
articolul 8 din, Curtea a considerat că a examinat principala problema juridică
ridicată de acest caz. Având în vedere toate faptele cauzei și argumentele
părților, a considerat că nu este necesar să se examineze separat celelalte pretenții
în temeiul articolelor 6, 10 și 13 ale Convenției și articolul 1 din Protocolul
nr. 1 la Convenție (a se vedea, pentru o abordare similară, Kamil Uzun c. Turcia, nr. 37410/97,
§ 64, 10 mai 2007 și Centrul de resurse
juridice în numele lui Valentin Câmpeanu c. României
[GC] , nr. 47848/08,
§ 156, CEDO 2014).

Reclamantul a pretins 51,000 Euro
pentru prejudiciul material pe care pretinde că l-a suferit. Acesta indică că
această sumă corespunde cotei sale dintr-o clădire care a făcut obiectul unor
litigii imobiliare între el și mama sa, și a pretins că a pierdut dreptul de
proprietate asupra bunului la încheierea procedurii în care descifrările
telefonice au fost folosite ca mijloace de probă.

Totodată, a solicitat 5,000 Euro pentru
prejudiciul moral suferit.

Curtea nu a identificat nicio legătură
de cauzalitate între încălcarea articolului 8 din Convenție și prejudiciul
material pretins și a respins pretenția dată. Cu toate acestea, a considerat că
este necesar să se acorde reclamantului 3,000 Euro pentru prejudiciul moral.

Reclamantul a mai pretins 200 Euro
pentru costuri și cheltuieli suportate în fața instanțelor naționale și 2,712 Euro
pentru cele suportate în fața Curții. Reclamantul a prezentat bonurile pentru
cheltuieli de traducere a cererii sale către Curte pentru o sumă totală de 232 Euro,
precum și o declarație detaliată a orelor lucrate de către avocatul său în
cadrul procedurii în fața Curții (douăzeci și opt de ore facturate cu 85 Euro
ora). Guvernul consideră că aceste pretenții nu sunt justificate.

În conformitate cu jurisprudența
Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor
numai în măsura în care realitatea lor se stabilește necesitatea și
rezonabilitatea ratelor lor. În acest caz, în lipsa oricăror documente justificative,
Curtea respinge cererea pentru costuri și cheltuieli de judecată la nivel
național. Cu toate acestea, consideră rezonabilă suma de 2,000 Euro pentru
procedura în fața Curții.

Astfel, Curtea i-a acordat
reclamantului 3,000 euro Euro cu titlu de prejudiciu moral și 2,000 Euro cu
titlu de costuri și cheltuieli.

În fața Curții, reclamantul a fost
reprezentat de L. Talambuța, avocat din Chișinău.